Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Când din amar de lacrimă strivită
Vrei deznădejdii să îi spui: atât!
Când, ghemotoc, durerea otrăvită
Se instalează, sufocant, în gât,

Când iarăşi plânsul refulat revine
Şi în potop de lacrimi totul uzi,
Când strigătul durerilor din tine
E sugrumat că nici tu nu-l auzi,

Când simţi că inima ţi-e pustiită
Şi tu eşti un nimic al nimănui,
Când întrebarea încă nerostită
Te arde-n gând şi nu ai cui s-o pui,

Când viaţa-ntreagă-ţi pare-o amăgire
Golită-n mod brutal de orice sens,
Când certitudinile-s pâlpâire
Şi tot ce simţi este un gol imens,

Când simţi pustiul năvălind în tine
Prin toate simţurile, dureros,
Ridică-ţi ochii trişti spre Înălţime,
Spre Golgota, spre cruce, spre Cristos.

Vei fi cuprins atunci de-o revărsare
De dragoste, ce dă vieţii rost,
Şi toate stările anterioare
Se vor topi de parcă n-ar fi fost.

Vei fi scăldat în valuri de lumină,
Pătruns de-al adevărului nucleu,
Şi vei simţi că viaţa este plină
Numai trăită lângă Dumnezeu.

Amin
Vulcan, 1.03.07    Simion Felix Marţian

Trecea Isus pe drum spre Ierihon,
Un ultim drum prin antica cetate,
Trecea al mântuirii bastion
Spre moarte, spre-nviere şi spre tron,
Spre a împărăţi-n eternitate.

A mai trecut Isus pe acel drum
În minunata Sa peregrinare,
Cu gloatele pe urma Lui, duium,
Dar orbul Bartimeu abia acum
Găsi prilejul pentru vindecare.

În bezna-n care el trăia închis
S-a strecurat o rază de speranţă;
Se-ntrezărea-mplinirea unui vis,
A unei vieţi în univers deschis
Şi-aceasta-i puse-n voce cutezanţă.

Trecea prin faţa lui Cel ce putea
Şi poate, din vecie în vecie,
Să lumineze cu Lumina Sa
Şi pentru Bartimeu asta era
O şansă nesperată, şansă vie.

„Ce vrei să-ţi fac?”, l-a întrebat Isus
Şi ce putea altceva să-şi dorească
Decât un răsărit fără apus,
Lumină-n ochii săi, venind de sus,
Ca faţa celor dragi să o privească.

A fost un ultim drum prin Ierihon
Iar pentru cel ce nu-ndrăznea să spere,
Trăind într-un continuu abandon
Şi percepând viaţa doar ca zvon,
Ultima şansă de-a primi vedere.

Mai trece Domnul şi azi prin cetăţi
Dar nu ştim când şi cât o să mai vină;
Nu amâna iar pentru alte dăţi,
Din beznă ieşi, viaţa azi refă-ţi
Luând acum lumină din Lumină.

Vulcan 21 martie 2007    Simion Felix Marţian

Pe-altarul tău e rece-acum cenuşa,
Căci focul jertfei n-a mai fost aprins.
Ce vânt trântitu-ţi-a pe suflet uşa?
Ce vânt te-a răscolit, te-a stins, te-a-nvins?

Ce vânt a risipit către niciunde
Tămâia rugilor, cândva de foc?
Ce vânt de gheaţă astăzi te pătrunde
Şi nu-i acorzi iubirii-n suflet loc?

Unde-i vulcanul gata de-a erupe,
Având în crater lava clocotind?
Ce cataclism putut-a să-l astupe
Şi focul să-l înăbuşe, răcind?

Tu-ai cunoscut puterea rugăciunii
Şi focul viu al sfintei închinări,
Când părtăşia aduna tăciunii
Dând flăcări vii de Duh, în revărsări.

Tu te-ai scăldat în valuri de iubire
Şi-n jurul tău lumină-ai răspândit;
Primind din Adevăr călăuzire
Şi tu, la rându-ţi, ai călăuzit.

Acuma pribegeşti pe căi străine
Şi nu-ţi dai seama că-ai fost înşelat;
Ţelul ţi-e cioburi, viaţa ţi-e ruine,
Căci adversarul te-a îngenuncheat.

Adună-ţi gândurile-mprăştiate,
Priveşte-ţi urmele în vale, jos,
Şi dezbrăcându-ţi hainele-ntinate
Îmbracă-te-n iubire, în Cristos.

Revino printre-ai tăi, unde ţi-e locul,
Întoarce-te la dragostea dintâi,
Aprinde iarăşi pentru jertfă focul
Şi-ai să auzi: Bine-ai venit, rămâi!

Amin
Vulcan, apr.2007   Simion Felix Marţian

Mă plec smerit în faţa Slavei Tale
Şi, cu evlavie, adânc mă-nchin,
Abandonându-mă cu totul, moale,
În mâna Ta, Olarule divin.

Striveşte-n mine, Doamne, răzvrătirea
Şi tot ce nu se lasă modelat,
Din lutul bun îndepărtează firea,
Căci vreau, Părinte, să fiu vas curat.

Doar Tu poţi să îmi dai forma dorită
Şi vreau să-Ţi semăn, Doamne, tot mai mult,
Fiinţa mi-e cu totul copleşită,
Voinţa-mi Ţi-e supusă: tac şi-ascult.

Eu ştiu că lutul modelat de Tine
Devine trainic doar trecut prin foc;
De vezi că mai există teamă-n mine,
Alung-o Tu şi dă-mi credinţă-n loc.

Să cred că şi în foc îmi eşti alături,
Focul lucrând la trăinicia mea,
Iar Tu urmând cenuşa să o mături,
În mine rămânând lucrarea Ta.

Abia când trăinicia-i dobândită
Voi fi împodobit, frumos ornat,
Lucrarea fiind astfel isprăvită
Şi vasul gata de-ntrebuinţat.

Mă plec smerit în faţa Ta, Părinte,
Ca rod al modelării mă închin,
Sunt acum trainic, am podoabe sfinte,
Dar mai doresc ceva: să fiu vas plin.

Amin
Vulcan, apr.2007   Simion Felix Marţian

Născuţi din nou, prin har dumnezeiesc,
Păşim timid în noua existenţă
Înconjuraţi de cei ce ne hrănesc,
Dându-ne laptele duhovnicesc,
Şi ocrotiţi de-a Tatălui prezenţă.

Ne bucurăm de ceea ce simţim,
Cu inocenţa vârstei neştirbită,
Însă uităm adesea să păşim
Şi, tot hrăniţi cu lapte, noi trăim
Într-o copilărie prelungită.

Când ne-am născut Tatăl S-a bucurat
Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare,
Dar ne vrea mari, să dăm ce-avem de dat,
Cu noi El are-n vie de lucrat
Iar lipsa creşterii din noi Îl doare.

E cazul deci să ne maturizăm,
Să ne hrănim de-acum cu hrană tare,
Cu râvnă vie-n vie să intrăm,
Tata ne dă unelte să lucrăm
Căci ne-am născut să creştem în lucrare.

Noi suntem fii, suntem moştenitori
Ai Ţării veşnice, străluminate,
Avem, prin Testament, în cer comori,
Dar vom intra în drepturi, posesori,
Doar când ajungem la maturitate.

Haideţi să ne grăbim să creştem mari,
Haideţi să părăsim copilăria,
Lucrarea-n vie nu-i pentru sugari,
Cu hrană tare fi-vom şi noi tari,
Tata ne-aşteaptă-n câmp, se sapă via.

Amin
Vulcan, apr.2007    Simion Felix Marţian