Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

„Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:7)

Simţeam cum răscolirile mă dor
Şi, clătinat într-un tangaj bezmetic,
Eram o umbră într-un trist decor,
Iar drumul sinuos spre viitor
Părea blocat, părea închis ermetic.

Atunci veni din partea Celui Sfânt,
Ca o lumină vie-ntr-o fereastră,
Îndemnul de speranţă şi avânt:
Să aruncaţi, spunea acel cuvânt,
Asupra Lui îngrijorarea voastră.

Din lacrimi am făcut atunci mănunchi,
Să scriu o jalbă plină de-ntristare,
Şi mi-am chircit mult ostenitul trunchi,
S-o sigilez cu urme de genunchi
În rugăciunea mea clocotitoare.

Cu plângerea am mers la Dumnezeu,
Căci umerii se prăbuşeau în mine;
Abia mergeam,târându-mă cu greu,
Şi alţi împovăraţi în jurul meu
Cântau o simfonie de suspine.

Când m-am apropiat, am auzit
Un glas duios, dar şi ferm totodată,
I-aş spune, poate… tunetul şoptit,
Un glas cum nicăieri n-am întâlnit,
Era ca un duet mamă şi tată.

La glasul Lui poverile cădeau,
Crescând în loc aripi de cutezanţă,
Suspinele în imn se transformau,
În ode clocotind, ce înălţau
Numele Celui ce ne dă speranţă.

Am revenit plutind la locul meu,
Dorind să fiu lumina ce marchează
Drumul pe care l-am parcurs şi eu,
Drumul spre tihnă, drum spre Dumnezeu,
Spre Cel care, iubind, despovărează.

Amin
Vulcan, iunie 2007       Simion Felix Marţian

Când bezna nopţii înfăşoară firea
Şi zbuciumul s-a domolit treptat,
Din osteneala care-i e menirea
De când, căzând, respins-a nemurirea,
Trupul se vrea în tihna unui pat.

Dar frământările nu încetează,
Ecoul zilei încă-i persistent;
Din umbre ce pe zid se furişează
Vine neliniştea, de-a pururi trează,
Sunând talanga, rece şi strident.

Ea naşte temerea ce perpeleşte,
Ea udă grijile, să crească mari,
Ea-ţi strânge inima ca într-un cleşte
Şi geană-n geană nu se mai lipeşte,
Iar noaptea-i un neîntrerupt coşmar.

Dar când ţi-e inima de pace plină
Şi aşternutul ţi-e în mâini de Domn,
Când te-nveleşte dragostea divină
Şi-n jur fac gardă îngeri de lumină,
Trupul se adânceşte-n dulce somn.

Veghind în taină, Cerul te priveşte,
Şi îţi trimite mângâieri prin vis
Când trupul în odihnă se topeşte
Şi-n suflet pacea Domnului domneşte,
Iar casa e un colţ de Paradis.

Când bezna nopţii înfăşoară firea
Şi zbuciumul s-a domolit treptat,
Pacea divină stinge răscolirea
Şi eu găsesc odihna şi-mplinirea
În mâini de Dumnezeu, făcute pat.

Amin
Vulcan, iunie 2007        Simion Felix Marţian

Când am plecat, sedus de vraja lumii,
De cântecul sirenelor, sonor,
Eu nu vedeam nici marginea genunii
Nici adâncimile deşertăciunii,
Ci totul îmi părea strălucitor.

Durerea Ta îmi urmărea plecarea
Şi nepăsarea mea o adâncea;
Mi-ai urmărit cu ochii trişti cărarea,
Dar m-a-nghiţit cu lăcomie zarea
Când înaintea mea se deschidea.

M-a înşelat fragila poleială,
A fost o cursă clinchetul de-argint,
Trăiam într-o lumină ireală
Şi îmi minţeam privirea cu beteală,
Dar inima nu am putut s-o mint.

Căci am simţit că lumea nu-ţi oferă,
Oricât ai vrea plăceri din ea să storci,
Decât un act pe-o scenă pasageră
Iar când decorul, foaie efemeră,
Se schimbă brusc, primeşti un rol la porci.

A fost contactul cu realitatea,
A fost prohodul viselor murind
Şi am rămas în toată nuditatea
Pierzându-mi straiul ce e demnitatea,
Când am privit la roşcove cu jind.

Mai este pentru mine îndurare?
Mai poate sfidătorul fi iertat?
Mi-e foame, Tată! Mi-e şi frig şi doare
Această-ntunecată depărtare,
Primeşte-mă, te rog, să-ţi fiu argat!

Veneam sfios, un om bătut de soartă
Trăind doar la un pas de „prea târziu”,
Dar Tu mă aşteptai de mult la poartă,
Odrasla Ta care fusese moartă
Venea argat, dar o primeai ca fiu.

Mi-ai pus pe umeri, Tată, haină nouă,
M-ai încălţat şi mi-ai dat şi inel,
Îmi încolţea în geană bob de rouă
Când m-ai cuprins cu mâinile-amândouă,
Tăind apoi şi cel mai gras viţel.

Cine-ar putea iubi la fel ca Tine
Şi cine ar putea la fel ierta?
Eu m-am întors de pe cărări străine,
Dar m-ai primit aşa cum se cuvine
Unui moştenitor din casa Ta.

Mă arde o dorinţă, Sfinte Tată,
Că celelalte-n faţa ei pălesc:
Aş vrea ca de acum, viaţa-mi toată
Trăită în slujire ne-ncetată
Să fie un continuu…MULŢUMESC!

Amin
Vulcan, 2.07.2007    Simion Felix Martian

În arşiţa amiezii ca de jar
Şi-al focului încins parcă-n ţărână,
Trecea Isus spre Galileea iar,
Şi când a fost aproape de Sihar
A poposit acolo la fântână.

Era un puţ adânc, dar izvorând
Necontenit din vremi patriarhale,
Unde veneau într-una, rând pe rând,
Oameni şi turme, apă căutând,
Fluid vital pentru nevoi vitale.

Lângă fântână a-ntâlnit Isus
Pe-acea femeie ce-a venit la apă
Şi căreia, când „Dă-mi să beau” i-a spus,
I-a provocat uimirea de nespus,
Trecând de ce putea ea să conceapă.

Dar Domnul i-a vorbit cu glas duios,
Destăinuindu-Se pe îndelete:
Eu sunt Izvorul vieţii, sunt Cristos,
Şi cel ce bea din mine bucuros
N-o să mai simtă niciodată sete.

Ba încă cel ce îşi va potoli
Setea din ce-i dau Eu, din Apa vie, ,
El însuşi un izvor va deveni,
Izvor din care apa va ţâşni
Către viaţă, către veşnicie.
***

Cuprinşi de febra unor căutări
De ape dătătoare de speranţă,
În triste şi zadarnice-alergări
Fac oamenii neîncetat forări,
Dar Apa vie e la suprafaţă.

Haideţi să ne uităm către Sihar,
Exemplu viu avut la îndemână:
Fântâna potolea al zilei jar,
Dar pentru setea noastră după Har
Izvorul se afla… lângă fântână.

Amin
Vulcan, 6.07.2007    Simion Felix Martian

Voi, fii ai Luminii, născuţi în Cristos,
Purtând diadema iubirii spre creste,
Daţi lumii lumină trăind luminos,
Fiind astfel celor din jur de folos,
Împărţiţi manifeste!

Voi aţi primit, aţi crezut şi simţit
Evanghelia păcii, mirabila veste,
Dar trebuie-acest Mesaj răspândit,
Faceţi-l, dar, peste tot auzit,
Împărţiţi manifeste!

Purtaţi ne-ncetat adevărul în voi,
Şi-atunci când lumea ar vrea să-l conteste
Apăraţi-l uzând de valenţele noi
Ce Duhul le pune-n ai păcii eroi,
Împărţiţi manifeste!

Spuneţi şi celor ce nu au habar
Că Sfânta Scriptură nu-i o poveste,
E Cartea vieţii, izvorul de har,
E vestea iertării primite în dar,
Împărţiţi manifeste!

Iubind, mângâiaţi, întăriţi, ridicaţi
Cu forţa primită din sfere celeste,
Din ghearele morţii mai pot fi salvaţi
Acei pentru care plângând vă rugaţi,
Împărţiţi manifeste!

Un zâmbet mai cald, un cuvânt înţelept,
Nu pot provoca niciodată proteste,
Aşa promovaţi al iubirii concept,
Trasând, prin trăire model, drumul drept,
Fiţi voi manifeste!

Amin
Vulcan, 7.07.2007     Simion Felix Martian