Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise,şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.

Însă minunile numite flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu-ncântă lumea numai prin culori
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.

Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri,zumzete şi ciripituri.

Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petale să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.

Pământu-ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.

De-aceea nu mă mir,ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând:Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer,acolo sus,la Tine?

Petroşani mai 2011      Simion Felix Marţian

„Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:25)

Legaţi, atraşi cu funia iubirii,
O tainică-mpletire de fiori,
Se-ndreaptă către Cortul întâlnirii
Cei transformaţi, supuşi deci înnoirii,
În duh şi-n adevăr închinători.

În vatra veche vin să se adune
Cei ce-au uitat de ale lumii căi;
Se-apropie tăciune de tăciune
Şi, scânteind în duh de rugăciune,
Înalţă către ceruri vâlvătăi.

E taina focului, de când se ştie,
Că un tăciune este stins, înfrânt,
Dacă îl scoţi dintre ceilalţi o mie
Şi-l duci departe de flacăra vie
Abandonându-l undeva în vânt.

Acestui plan cu-amprenta vrăjmăşiei
Să ne împotrivim prin Duhul Sfânt ;
Veniţi cu toţi la vatra părtăşiei,
Să clocotim în focul bucuriei
Şi cerul să coboare pe pământ.

Veniţi, veniţi cu toţi la adunare,
Alăturaţi-vă de alţi tăciuni ;
Singurătatea-i un pericol mare,
Doar părtăşia este salvatoare
Prin focul viu născut din rugăciuni.

Şi nu uitaţi: conform promisiunii,
În vatra-n care doi sau trei vor fi
Şi dacă au foc viu în ei tăciunii,
Însuşi Isus răspunde rugăciunii
Şi-n părtăşie se va împleti.

Vulcan 07 aug.2007      Simion Felix Marţian

„Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13:13)

Lumea-i o tabără organizată
După regulamente, după legi
Privind viaţa în ansamblu, toată,
O existenţă strict încorsetată,
Cu şanse tot mai mici să te dezlegi.

Ea îşi aplică regulile sale
Până şi pe tărâm religios,
Cu ritualuri tradiţionale,
Cu imnuri, liturghii şi osanale,
Dar neavând în ele pe Cristos.

În lume e o mare amăgire
Cum că Isus e onorat, slujit,
Că Îi răspund iubirii cu iubire
Şi că religia ar fi slujire,
Dar printre ei Isus nu-i de găsit.

Dacă slujeşti şi lumea te aclamă
Şi îţi ridică soclu-ntre statui,
Slujirea ta e dată lumii vamă,
I-ai cucerit, dar asta e o dramă
Căci lumea nu-i iubeşte pe ai Lui.

Abia când viaţa ta-i o provocare
Şi pentru cei din jur eşti incomod,
Când răspândeşti lumina orbitoare
Născută dintr-un adevăr ce doare
Şi eşti dispus să mergi pe eşafod,

Când eşti hulit şi nu iubit de lume
Şi nici aplaudat pentru ce-ai spus,
Când pentru ei eşti subiect de glume,
Şi nu pe-un soclu aurit un nume,
Eşti dincolo de poartă, cu Isus.

Haideţi, ieşiţi din tabără afară,
Ai Lui n-au fost nicicând majoritari;
Să suferim batjocură, ocară,
Şi chiar de doare, cât o să ne doară?
Căci întăriţi de El noi suntem tari.

Vulcan 08 aug.2007      Simion Felix Marţian

Dintr-al cotidianului decor,
Pe scena existenţelor reale,
Desprind imagini şi mă înfior
Când coarda inimii, vibrând uşor,
Îmi cântă trist despre biserici goale.

Un cântec trist pe-al vieţii portativ
Despre-o realitate dureroasă,
În care băncile din lemn masiv
Imploră, într-un murmur rugativ,
Întoarcerea copiilor acasă.

Ne înălţăm zidirile spre nori
În zbor vioi de unghiuri îndrăzneţe,
Le mobilăm, le-mpodobim cu flori,
Şi-apoi le vizităm „de sărbători”
Dar n-avem timp nici să ne dăm bineţe.

E trist, e dureros, e poate crud,
Dar e adevărat, ele există
Şi-n est şi-n vest, dar şi în nord şi sud,
Şi cântecul continuu îl aud
Că-n inimă şi în auz persistă.

Îmi plec genunchii, haideţi toţi cu mine,
Să înălţăm al rugăciunii cor
Căci e audienţă-n slăvi divine;
Pentru biserici vii, biserici pline,
Să ne rugăm acum stăruitor.

„De sărbători” să fie-o sărbătoare
Continuă, pe un altar arzând
Şi coarda inimii să cânte tare,
Ca de biserici neîncăpătoare
Să scriu un cântec nou, cât mai curând. 

Vulcan 29.iul.2007      Simion Felix Marţian

(Matei 28:19-20)

Timpul se scurge, fluviu-nvolburat,
Ducând evenimente în uitare,
Însă memoria le-a consemnat
Pe cele ce pământul le-a schimbat,
Fapte ce au urmări nepieritoare.

Să ne oprim, privind înspre trecut
La început de eră-n Galileea,
La un eveniment bine ştiut
Din multele care s-au petrecut
Pe locurile-acelea-n vremea-aceea,

Când pe un munte Domnul înviat
Înconjurat de mica Lui oştire
(Cei unsprezece care L-au urmat),
O nouă strategie i-a-nvăţat:
De-a cuceri pământul prin iubire.

„Duceţi-vă, le-a poruncit Isus,
Ducând în beznă sâmburul luminii
Şi de la răsărit pân-la apus
Să faceţi ucenici, precum v-am spus,
Să-i botezaţi în Numele Treimii.”

Din pisc în pisc sunând, din deal în deal,
Ecou reverberat din stâncă-n stâncă,
Dus prin milenii de al vremii val
Se-aude şi azi, tot mai actual,
Îndemnul de atunci, valabil încă.

Să ne-nrolăm în oastea lui Isus
Şi pentru El să cucerim pământul;
Suntem ai Lui, însă atâţia nu-s,
Să îi salvăm ducând ce-avem de dus,
Adică ceea ce-am primit: Cuvântul.

„În toate zilele Eu sunt cu voi”
A mai rostit Isus în Galileea,
Şi azi, simţind puterea Lui în noi,
Să fim în lupta dragostei eroi
Căci pentru focul ei purtăm scânteia.

Vulcan 18 aug.2007       Simion Felix Marţian