Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Parc-a fost ieri când paşii Tăi, Isuse,
Urcau în taina serii prin grădini;
Se ascundeau şi umbrele, supuse,
Când focul rugăciunilor aduse
Se înălţa spre cer dintre măslini.

Un munte era martor rugii Tale,
Un adăpost în noapte, efemer,
Când ale rugăciunilor petale
Se deschideau ţâşnind în osanale,
Căci Tu vorbeai Părintelui din cer.

Acelaşi munte-avea apoi să fie
Martorul despărţirii de pământ,
O despărţire de vremelnicie,
Când ai plecat din nou în veşnicie
Ca să trimiţi din slavă Duhul Sfânt.

Parc-a fost ieri, dar şi mâine urma-va
Pe muntele aceloraşi măslini
Pe care iar piciorul Tău călca-va
Când Te vei coborî cu toată slava
Şi pacea veşnică din înălţimi.

Cu ochii pironiţi spre cer Te-aşteaptă
Cei care Te-au simţit cu-adevărat,
Ce-au cunoscut iubirea-Ţi minunată
Şi ştiu că Tu, venind, vei da răsplată
Închinătorilor în duh curat.

Pe Muntele Măslinilor stă ceaţa
Şi ambiguitatea lumii reci,
Dar ştim că arătându-Ţi aici faţa
Vei readuce strălucirea, viaţa
Şi stăpânirea păcii-n veci de veci.

Nu,nu vreau să plec de la Tine,
Aici am găsit adăpost
La umbră de aripi divine
Şi-n toate-am simţit că mi-e bine
Când turn de scăpare mi-ai fost.

Străpunge-mi urechea de uşă
Căci Harul aici l-am simţit
Când,scos dintr-a nopţii cenuşă,
M-ai legat cu-a iubirii cătuşă,
M-ai spălat,modelat şi sfinţit.

De Tine mă leagă iubirea,
În slujba Ta vreau să rămân;
Afară e lumea,e firea,
Dar Tu îmi oferi mântuirea,
Al Tău sunt,iubite Stăpân.

Străpunge-mi urechea,Părinte,
Alături pe veci vreau să-Ţi fiu,
Chemări necuprinse-n cuvinte
Mă-ndeamnă spre sferele sfinte,
Sunt rob şi,prin Isus,şi fiu.

Pus cu speranţă, ca şi via-ntreagă,
A fost săpat, udat şi el la fel,
Dar când a vrut stăpânul să culeagă
Nu a găsit nici o smochină-n el.

Şi pentru că n-a fost sădit în vie
Să facă umbră, să ocupe loc,
A hotărât stăpânul, cu mânie,
Să-l taie şi să îl arunce-n foc.

A mijlocit vierul, cu răbdare,
S-a angajat că-l va mai îngriji
Încă un an, vreme hotărâtoare
În care va rodi sau va pieri.
***
Ocupi şi tu un loc în adunare
Ca şi smochinul, în acelaşi mod,
Udat de-ale Cuvântului izvoare,
Dar…va găsi Stăpânu-n tine rod?

Ai fost sădit cu dragoste divină
Şi îngrijit cu mângâieri cereşti,
Dar Cel ce-ţi dă şi apă, şi lumină
Aşteaptă de la tine să rodeşti.

Vine Stăpânul, trece printre rânduri
Şi cercetează via răbdător,
Dacă n-ai roade, nu mai sta pe gânduri,
Nu oscila-ntre roade şi… topor.

Să dăm prin Duhul roadă spre lumină,
Avertismentu-i fără echivoc:
„Toporu-i deja-nfipt la rădăcină,
Iar cei neroditori vor arde-n foc.”

Se-arată profeţiile-mplinite,
Dar cine pune azi pe ele preţ?
Cei care cred, excepţii fericite,
Au sufletele prea ades rănite
De-al lumii nedisimulat dispreţ.

Dezmăţ, minciună, ură, nepăsare
Inundă lumea tot mai violent,
Dar cei curaţi privesc, sperând, spre zare
Şi iată că apare, da, apare
Un fenomen ce n-are precedent!

Pe nori de aur, foc şi strălucire,
Vestit de trâmbiţa lui Dumnezeu
Şi glas de-arhanghel care dă de ştire,
Vine Isus, multaşteptatul Mire,
În glorii împletite-n curcubeu.

Se-aprind în inimi sfinte simţăminte
Într-un torent încins de bucurii,
Şi, având slava ca îmbrăcăminte,
În trupuri noi ies sfinţii din morminte
Şi se alătură sfinţilor vii.

Mireasa lui Cristos este răpită
Să-şi întâlnească Mirele pe nor;
Da, cea hulită, cea dispreţuită
Se-nalţă-acum în slavă, fericită,
Având iubirea aripă de zbor.

Pământul e cuprins de uluire,
Oameni dispar în chip miraculos
Dar totu-i scris, şi-acum e o-mplinire:
Se-nalţă spre eterna fericire
Biserica, Mireasa lui Cristos.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat, tot mai reci,
Frunzişul îl smulg, îl ridică
În stol pastelat, ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări, profeţit,
Menit ca să smulgă, să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului, doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie, e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.