Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Manifest pentru lumină


 

Lumină

Nu-i veacul acesta un timp de lumină,
Chiar dacă țâșnesc irizări de neon
Din nimbul de care cu fală se-anină,
Iar laserul- rege se urcă pe tron.

Cunoașterea crește, prin rupte perdele
Vedem mai departe, privind îndrăzneț,
Pășim demolând ruginite zăbrele
Și credem că veacul acesta-i măreț.

Dar nu-i decât zbaterea noastră prin care
Confortului dăm din trăire tribut,
Și spiritul uită, da, uită să zboare
Căci aripa frântă lipită-i de lut.

Cum poate fi veacul acesta lumină
Când Cel ce-i Lumină e-acum părăsit,
Când punem la zid pe acei ce se-nchină,
Iar El e din nou printre noi răstignit.

Se trag pe lumina scripturilor storuri
Și vechi adevăruri sunt prinse-n peceți,
Iar candele oarbe primesc azi onoruri,
Cu umbrele negre jucând pe pereți.

Se moare în beznă, spre moartea eternă,
În veacul prezent ce se vrea luminos,
Și steagul luminii e astăzi în bernă
Când nu e lumină venind din Cristos.

„Voi sunteți în lumea aceasta lumină”
Ne spune Lumina pe care-o iubim,
Deci bezna de-acuma și care-o să vină,
Putem, prin trăire, să o risipim!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 5 noiembrie 2017

Îmbrățișarea tragică a minei


 

S-a zvârcolit adâncul dureros
Și orășelul a-nceput să geamă
Văzând că debutează-o nouă dramă
Cu țipătul de groază: Ce-o fi jos?
Căci sus „la ziuă” totul clocotea
Într-un amestec tragic de sirene,
Oftaturi, groază, lacrimi prinse-n gene,
Lângă speranța pâlpâind abia.
A dat iar mina tragicul sărut,
A dat din nou sinistra-mbrățișare,
Care strivește fără îndurare
Pe cel ce-n brațu-i negru i-a căzut.
Durerea pune-n suflet bolovani,
În minte creionând, ca pe-o hârtie,
Imagini cu spitale, cu…sicrie,
Cu văduve în doliu, cu orfani!
Se duc tăcuți ai dramelor eroi
Iar noi îi plângem triști printre morminte
Și, cugetând aici la cele sfinte,
În rugă punem lacrima din noi:
Părinte Sfânt, o, Doamne-ndurător,
Dacă ne-ai așezat aici, în Vale,
Dă-ne-n durere raza păcii Tale,
Fiindu-ne în veac ocrotitor!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 noiembrie 2017

Ploaie de toamnă


 

4

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.
Un univers de umezeală gri
Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n…umiditate.
De-atâta rece și de-atâta sur
A zgribulit și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
Pătrunde umezeala până-n miez,
În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar deprimantul plumburiu tronează.
Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
Un suflu numai și a fost deajuns
Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!
Simion Felix Marțian

 

%d blogeri au apreciat asta: