Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Eu pot să văd dincolo de noroi,
De nori imenşi, de umbre-ntunecate
Că este binecuvântare-n ploi,
Şi dacă sunt naiv, cum ziceţi voi,
Lăsaţi-mi doza de naivitate!

Eu văd un vas în bulgărul de lut
Ce-aşteaptă mâini măiestre, dedicate,
Să-i dea speranţa unui început;
Dacă-s naiv, crezând ce-i de crezut,
Lăsaţi-mi doza de naivitate!

Eu tot mai cred că verbul „a iubi”
E conjugat la timpurile toate;
Nu, nu e desuet, este la zi,
Şi dacă sunt naiv, cum par a fi,
Lăsaţi-mi doza de naivitate!

Nu sunt atins de-ameninţarea grea
Cuprinsă în prognoze-ntunecate,
Eu ştiu că e la cârmă Cineva,
Şi dacă sunt naiv, crezând aşa,
Lăsaţi-mi doza de naivitate!

Cărări şerpuitoare de minciuni
Urcă spre piscuri mari de nedreptate,
Dar cred în Adevăr şi-n oameni buni,
De par naiv, crezând în ficţiuni,
Lăsaţi-mi doza de naivitate!

Eu tot mai cred în „bine” şi-n „frumos”
Însă, vă spun, nu e naivitate,
Este credinţa în Isus Cristos,
Cu El de mână merg pe drum voios,
Pe drumul sigur spre eternitate.

Mă-acuză greu calea nestrăbătută
Să duc lumina Ta printre străini
Deşi , când eu eram oaia pierdută,
Pe-aceeaşi cale, pe atunci bătută,
Mă căutai, Isuse, printre spini.

Când glasul mi-e doar şoaptă sugrumată
Lipsit de rezonanţă, de ecou,
Şi n-am mărturisirea-nflăcărată,
Mi-e tot mai grea tăcerea vinovată
Strivită ca-ntre ziduri de cavou.

Mă-acuză lipsa de reverberaţii,
Lipsa de tunet din mesajul meu,
Ştiind că glasul Tău, prin constelaţii
Se înălţa, cerând la tatăl graţii
Pentru pierduţi aşa cum eram eu.

La toate capetele de-acuzare
Mă recunosc, Isuse, vinovat,
Dar apelez din nou la îndurare
Căci ştiu că bunătatea Ta e mare,
Iar eu am hotărâri noi de luat.

Amplifică-mi Tu în tărie glasul
Lăsându-mi nerostirea în trecut,
Cu neodihnă însoţeşte-mi pasul
Să nu-mi găsesc nici tihna, nici popasul
Când sunt atâtea lucruri de făcut.

Umple-mă, Doamne, de însufleţire
Ca mesager al harului divin,
Şi pas şi glas,umblare şi rostire
Să Ţi le-nchin cu zel, cu dăruire
Şi vie gratitudine, amin. 

În mâna care-a plămădit zidirea
Ţinea o carte plină de mister;
Şapte peceţi împiedicau privirea
Să îi pătrundă taina, întocmirea,
O taină grea şi pentru cei din cer.

„Cine e vrednic să deschidă cartea?”
Tună un glas ca vuietul de vânt,
Şi o tăcere grea,mai grea ca moartea,
S-a întreit să-şi instaleze partea
În cer, şi pe pământ, şi sub pământ.

S-a încordat a semn de întrebare
Şi-a neputinţă Universu-întreg,
Nevrednicia rea, chinuitoare,
Făcea deschisul cărţii cu zăvoare
Să pară gest nebun, de sacrileg.

Dar când în disperare nimeni nu da
Vreun semn că el ar fi deschizător,
Păşi, călcând şi zbuciumul , şi truda,
Cristosul înviat, Leul din Iuda
În vrednicia-I de biruitor.

Măreţul Leu, lui David Rădăcină,
Avea puterea Tatălui în El,
Şi totuşi nu cu forţa-I leonină
A biruit, călcând moartea haină,
Ci prin smerenie, jertfit ca Miel.

A izbucnit în ceruri o cântare
Pe cea mai nouă dintre melodii,
Dând astfel Celui vrednic închinare,
Mărire, cinste, sfântă adorare,
Toţi îngerii cu miile de mii

Căci a întemeiat o-mpărăţie
Mielul jertfit, biruitor ca Leu,
De-aceea la cereasca melodie,
În glas purtând recunoştinţă vie,
Să ne alăturăm…şi tu, şi eu.