Dumnezeul salvării


Când a căzut cu zdrăngănit de fiare
Lanţul robiei pus peste norod,
Dintr-un Egipt cuprins de disperare
Tălăzuia, zorindu-se spre mare,
Poporul Domnului, într-un exod.

Atât de sprintene păreau deodată
Picioarele ce-au frământat la lut,
Şi-n libertatea tocmai căpătată
Povara le părea neînsemnată
Pe umerii ce-au fost muşcaţi de cnut.

Lăsau în urmă veacuri de robie
Care păreau un vis urât. Ce vis!
Şi-acum, având în inimi bucurie,
Pluteau, parcă, pe drumul spre pustie,
Către un loc de Dumnezeu promis.

Gustau nesăţioşi din libertate
Căci visul lor de veacuri s-a-mplinit,
Însă încet, de undeva din spate
Se deştepta iar la realitate
Un uriaş ce-a fost doar aţipit.

Egiptul se trezea din adormire
Şi când au fost de adevăr izbiţi,
O ură neagră până la orbire
A pus pe oameni cruda-i stăpânire
Şi-n iureş s-au pornit dezlănţuiţi.

Cu ochi aprinşi de ură, faţa suptă,
Un Faraon învins, dar tot semeţ,
Şi-a strâns în juru-i carele de luptă,
Şi-ntr-o înşiruire ne-ntreruptă
Veneau din urmă mii de călăreţi.

Porniră cai, şi călăreţi, şi care
Urmând un Faraon înnebunit,
Rupeau pământul caii în picioare
Şi nori de colb se ridicau în zare
Purtând fiorul morţii otrăvit.

Israelul, ajuns la malul mării,
Văzu cu spaimă că e drum închis
Şi-i încerca fiorul disperării
Cuprinşi între armata răzbunării
Şi-al Mării Roşii-ntunecat abis.

În spate, moarte-n tunet de copite
Şi-n bronz de suliţe, scânteietor,
În faţă, moarte-n râpe prăbuşite
Spre apele adânci, dezlănţuite,
Şi laţul se strângea-nfricoşător.

„- Ce facem, Moise? Uite ce urgie!
Oare n-aveam morminte-n ţara lor
De ne-ai adus la moarte în pustie?
Era mai bună viaţa de robie
Decât acest sfârşit îngrozitor.”

„- Voi aţi privit în faţă şi în spate
Şi n-aţi văzut scăpare nicăieri,
Dar inimile voastre disperate
Nu au privit spre Cel ce totul poate.
Priviţi plini de speranţă către cer!”

Atunci din ceruri a venit scăparea,
Căci Dumnezeu prin Moise a lucrat
Când cu toiagul despicat-a marea
Şi fundul ei a devenit cărarea
Pe care-a fost Israelul salvat.
***
Când la probleme nu ai rezolvare
Şi a găsi soluţii îţi e greu,
Întinde cu credinţă către mare
Toiagul rugăciunii arzătoare
Şi va deschide calea Dumnezeu

Vulcan 14 oct.2008    Simion Felix Marţian

Crede!


Viaţa ta-i un semn de întrebare
Şi rostul ei îţi pare nepătruns ;
Tot ce-ai gustat cu-atâta încântare,
Tot ce-ai cuprins în marea-ţi căutare
Nu s-a concretizat într-un răspuns.

Nimic nu a umplut golul din tine,
Deşi avid gustat-ai din plăceri
Cu o credinţă falsă despre bine;
Erai un gol cu buzunare pline
Mergând pe drumul către nicăieri.

Ai auzit ceva de nemurire,
De o Creaţie, un Creator,
Despre păcat şi jertfă, mântuire,
Dar toate îţi păreau o amăgire,
Mitologie, misticism, folclor.

Însă cum întrebările te-apasă
Şi nu găseşti răspunsul concludent,
Dorinţa de-a ieşi din nebuloasă
Şi a găsi o cale luminoasă
Te face să devii tot mai atent.

Revezi, astfel, părerea despre bine
Şi lupţi cu ceaţa, căci ai vrea să vezi ;
Întrezăreşti lumina care vine
Şi-o luptă aprigă se dă în tine :
Să crezi ceea ce-auzi sau să nu crezi ?

Asculţi mesajul, simţi că îţi vorbeşte,
Ai vrea să te ridici, să faci un pas,
Dar ceva-n tine se împotriveşte.
Învinge-mpotrivirea, hai, păşeşte,
Este al mântuirii tale ceas !

Ascultă, simte, crede, crede tare,
Răspunde hotărât sfintei chemări,
Alungă îndoieli înşelătoare
Căci prin credinţă poţi primi iertare
Şi un răspuns la mii de întrebări.

Hai, rupe legătura ce te ţine
Anihilându-ţi eul agresiv,
Lasă-L pe Domnul să trăiască-n tine
Făcând un pas spre El, un pas spre bine,
Un pas ce-i pentru tine decisiv.
***
Viaţa ţi-a fost semn de întrebare
Şi sensul ei mister de nepătruns,
Dar azi aici nu eşti din întâmplare,
Isus te-a aşteptat cu nerăbdare
Să-ţi fie El la întrebări răspuns.

Vulcan 5 dec.2008     Simion Felix Marţian

Aleluia !


„Pe malurile râurilor Babilonului şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm arfele.”(Ps.137:1-2)

Curgeau în Babilon, cu valuri reci,
Râuri înfiorate de durere,
Drumuri de ape, argintii poteci
Ce-au înecat speranţele pe veci
În a robiei lacrimă de fiere.

Jugul robiei, pus peste popor
Că-n ascultare n-a voit să meargă,
Îi apăsa din greu, îngrozitor
Şi mâini trudite, tremurând uşor,
Nu mai puteau nici lacrima s-o şteargă.

Părea că plouă fără de sfârşit
Cu-amar, cu cenuşiu, cu apăsare
Şi niciun cântec nu e auzit
Căci corzile din harfe-au amuţit
Stând atârnate-n sălcii plângătoare.

Nu se-auzea al laudelor cor,
Înlocuit de disperarea mută,
De tânguitul lor sfâşietor
Din inimi strânse-n lanţuri care dor,
Din dor de libertatea lor pierdută.

Dar noi avem prezentul luminos
De când prin har am rupt-o cu trecutul,
Nu suntem robi, ci liberi în Cristos
Şi dacă din robie El ne-a scos,
Păcatului nu-i mai plătim tributul.

Un imn de laudă înălţător
Spre Domnul slavei azi să se avânte,
Fiind al libertăţii noastre cor;
Să plângă sălciile dacă vor,
Dar harfa noastră trebuie să cânte.

Sunt ani de libertate, ani de har
Pe care lumea-n socoteală nu-i ia,
Dar noi începem noul calendar
De când din nou ne naştem, aşadar
Să cânte inimile: Aleluia!

Vulcan 6 dec.2008       Simion Felix Marţian

Bătălia din Ghetsimani



Linţoliul negru îmbrăca grădina
Şi cerul nopţii, devenit mai greu,
Plângea cu stele, strecurând lumina
Prin iarba ce plângea ca violina
Sub paşii trişti de Om şi Dumnezeu.

Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.

Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.

“Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”

În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.

“Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi iar părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: “Facă-se voia Ta!”

A fost un strigăt viu de biruinţă,
Şi mâna-ntină-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă,
Când ne-a înveşmântat în strai de har.

Vulcan 23/24 martie 2012   Simion Felix Marţian

Criza


Colindă prin lume o criză
Ce n-are astâmpăr deloc,
Cu haine de doliu-n valiză
Şi moarte-n privirea-i de foc.

Nu, nu este criza din care
Porni uriaşul ciclon
Să tragă la firme zăvoare
Şi băncii să-i pună oblon.

Nu-i criza ce-ntoarce la burse
Piaţa întreagă pe dos
Şi-nghite, avidă, resurse
Cu un apetit scandalos.

Ci-n ochi cu otravă letală,
Purtând al urgiei microb,
Colindă azi criza morală
Şi face ravagii pe glob.

Punându-şi ţinuta de cioclu,
Închide virtutea-n cavou,
În timp ce se urcă pe soclu
Păcatul, în chip de erou.

Venind cu aceleaşi simptome,
Când guri de infern se deschid,
Renasc pretutindeni Sodome
Iar cinstea e pusă la zid.

Lipsită de orice deviză,
Intrată în colaps moral,
O lume atinsă de criză
Refuză să intre-n spital.

Un Doctor divin, cu-ndurare,
Oferă şi-acum ajutor
Dar mulţi Îi refuză iertarea
Şi mor în păcatele lor.

Chemat eşti în oastea salvării
Să scoţi tot ce poate fi scos
Din negrul vârtej al pierzării,
Aceasta doreşte Cristos.

Să porţi azi, în vreme de criză,
Făclia credinţei arzând,
Vestind omenirii-n derivă
Că Domnul soseşte-n curând.

Vulcan martie 2009    Simion Felix Marţian