Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Un ritm de viaţă tot mai trepidant,
Pe un pământ ce parcă clocoteşte,
Face ca timpul ce curgea constant
Să pară deodată galopant
De parcă el, nu lumea se grăbeşte.

În verdele clipit de semafor
Se-avântă oamenii în intersecţii,
Şi-n duduit de inimi şi motor
Gonesc avizi spre ţelurile lor
În zeci de milioane de direcţii.

Se-ncrucişează adesea claxonând,
Mai blând sau mai sonor, cum le e felul,
Ba se mai şi ciocnesc din când în când
Dar toţi sunt animaţi de-acelaşi gând:
Cu orice preţ să îşi atingă ţelul.

Parcarea temporară e un lux
Permis doar între două respiraţii
Şi-apoi continuă acelaşi flux
Din zorii zilei până la apus
Şi-apoi sub licărit de constelaţii.

De ce-s atâtea căi şi-atâta zor
Când goana însăşi sensul ei şi-l pierde
Ştiind că totul este trecător?
De ce un impasibil semafor
Să dea la toate, toate undă verde?

Ar trebui să fie doar un sens
Cum Adevărul este numai unul,
Dar pe pământ e-un labirint imens
Şi-un furnicar în traficul intens
Al rătăciţilor ce nu ştiu drumul.

Există însă un navigator
Ce are-n el şi cerul, şi pământul,
Cu care drumul îl găseşti uşor
Spre un liman de vis, un ţărm de dor,
Şi-acest navigator este Cuvântul.

Cu el abateri de la rută nu-s
Şi dând speranţă îţi alungă jalea;
Prin el, pe sensul unic, mergi în sus,
Privind cu bucurie la Isus
Când prin Cuvânt ne spune: ”Eu sunt Calea…”

Vulcan 09 ian.2010   Simion Felix Marţian

 

Prin colb încins de soarele torid,
În care umbra se topea fierbinte,
Trecea Isus, prin Ierihon, candid,
Dar îmbulzit de un popor avid,
Căci faima I-o luase înainte.

Veniseră de dincolo de zări
Zvonuri în zbor, de adevăruri pline,
Şi toţi se zvârcoleau în întrebări
Căci auziseră de vindecări
Făcute de Isus, cu mâini divine.

Chiar Bartimeu, concetăţeanul lor,
Ce-avea ochii închişi de storuri grele
L-a întâlnit pe-acest Vindecător
Şi soarele-a ieşit strălucitor
Peste-ale negurii negre perdele.

Cum să nu ieşi? Cum să nu vrei să-L vezi?
Cum să nu-L simţi când e atât de-aproape,
Uitând de arşiţa unei amiezi?
Cum ai putea să nu acţionezi
Lăsând astfel ocazia să-ţi scape?

Şi întrebările curgeau mereu
Spărgând la uşa inimii zăvorul,
Iar dornicul de a vedea, Zacheu,
Află soluţia instantaneu
Când şi-a găsit în dud observatorul.

El a dorit să vadă şi-a văzut,
Dar şi prezenţa lui a fost văzută;
Acel prim pas făcut spre Absolut
A fost în viaţa lui un început
Iar ziua cercetării cunoscută.

Oferta e mai generoasă-acum
Şi din derută se pot naşte gafe;
Convoaie de vedete trec pe drum
Purtând în van al gloriei parfum,
Dar nu pot da decât… autografe.

Isus mai trece de la nord la sud
Şi de la est la vest spre geana zării,
Iar când pe cale paşii Lui se-aud,
Tu ieşi la drum şi urcă-te în dud
Că pentru tine-i ziua cercetării.

Vulcan 26 ian.2010      Simion Felix Marţian

Părând că strânge între ramuri norii
Ca într-un cuib de tihnă şi taifas,
Purtând în frunze sunetul viorii
Pe-un trunchi cu rădăcinile-n istorii,
Creştea spre cer stejarul lui Ioas.

Maiestuos, el radia putere
Ca un monarh trufaş urcat pe tron,
Făcând ca omul din apropiere
Să pară doar un fulg, o adiere,
Neînsemnatul, tristul Ghedeon,

Căci neamul lui trăia o tragedie
Născută din neascultarea lor,
Când Madian venea ca o urgie
Lăsând în urma lui ţara pustie
Ca după un pârjol nimicitor.

Israeliţii, înghiţiţi de munte,
Îşi căutau scăparea-n văgăuni,
Dar al credinţei minunat grăunte
Crescu atunci, făcând spre ceruri punte
Pe care ei mergeau cu rugăciuni.

Şi ca răspuns, venind din înălţime
La Ghedeon, sub falnicul stejar,
Îi zise-un Înger cu solii divine:
„Viteazule, Domnul este cu tine,
Fii eliberatorul aşadar!”

Tabloul, brusc, şi-a deformat chenarul
Schimbând şi coloritul, ton cu ton,
Cum adierea-nviorează jarul;
Ce s-a-ntâmplat? S-a micşorat stejarul,
Sau a crescut deodată Ghedeon?

Având promisiunea însoţirii
Şi a puterii din izvor ceresc,
Se scutura de temerile firii
Şi-acuma i se-nfăţişa privirii
Un alt raport cu tot ce e lumesc.

Stau fiii Răsăritului în cale?
Vor luptă Amalec şi Madian?
Să-şi împletească forţele în vale
Căci Dumnezeu în planurile Sale
Face din Ghedeon un uragan.

Izbânda a venit răsunătoare
Chiar dacă printr-un om neînsemnat,
Însă când Domnul are o lucrare
Tot El pune în cel ales valoare,
Numai să fie gata de lucrat.
***
Te vezi plăpând, lipsit de apărare,
Când furibundă vijelia vine?
Aruncă-n urmă orice-ngrijorare
Şi-ascultă vocea încurajatoare:
„Viteazule, Domnul este cu tine!”

Vulcan 22 feb.2010    Simion Felix Marţian

Cu faldurile ei întunecate
Domneşte noaptea pe Ierusalim;
Se sting încet cele din urmă şoapte
Numai un om se furişează-n noapte.
Unde te poartă paşii, Nicodim?

Fruntaş iudeu şi fariseu de seamă
Cu crezul tău în inimă şi-n gând,
Plăteşti învăţăturii tale vamă
Şi în religie îţi cauţi hrană,
Dar totuşi simţi că ai rămas flămând.

Te-a adăpat a legilor fântână
Dar setea ţi-e un foc nepotolit,
Şi în religie, ca-ntr-o grădină,
Ai căutat izvoare de lumină
Dar întunericul te-a copleşit.

Acum, prin bezna care te-nfăşoară,
Te-ndrepţi spre un Învăţător divin
Să cauţi pacea ca pe o comoară,
O pace sfântă ce din cer coboară;
Du-te, Isus te-aşteaptă, Nicodim!

Afară bezna se îndepărtează
Cedând în faţa lunii cu halou,
În casă viaţa ţi se luminează
Când adevărul vine ca o rază:
Startul spre Cer e naşterea din nou!

Tu ţi-ai sfârşit acum drumul prin noapte
Căci în Isus Lumina ai găsit,
Dar paşii tăi şi urmele lăsate,
Urme în piatra vremilor săpate,
Conduc şi azi drumeţul rătăcit.

Conduc pe cel ce sincer îşi doreşte
Lumina harului, venind de sus,
Şi-n care adevărul străluceşte:
Nu, o religie nu mântuieşte,
Ci mântuirea este la Isus!

Vulcan 6 martie 2010   Simion Felix Marţian

Având geografia ca zestre,
Pui şaua trufiei pe timp
Şi-o clipă te crezi în Olimp,
Dar roibul tău rupe căpestre.

Trântit printre cioburi de vise,
Te-aduni înciudat de pe hărţi
Şi vezi că ţi-s anii doar părţi
Din timpul cu sarcini precise.

Te doare această strivire
Şi timpul ai vrea să-l supui,
Trecând peste…limita lui,
Scandând „nemuri, nemurire”.

Şi gândul acesta te-mbie
Să cauţi, să cauţi un drum
Dar totul e pâclă şi fum
Iar tu mai visezi veşnicie.

Busola se zbate bezmetic,
Cu polii în trist dezacord,
Şi nu mai e sud şi nici nord
Că-i vraişte şi câmpul magnetic.

Pe drumuri trasate cu umbre
Cu spaimele-n cârcă alergi,
Dar eu te întreb: Unde mergi
Purtându-ţi poverile sumbre?

Destul cu busole bolnave
Şi hărţi cu hotare de fum;
Ignoră şi farul din drum
Ce duce-n abisuri epave.

Quo vadis? Te-opreşti la răscruce
Şi iar eşti confuz şi te pierzi,
Dar poţi veşnicia s-o vezi
Prin uşa în formă de cruce.

Vulcan 3 martie 2012    Simion Felix Marţian