Pâinea binecuvântată


Călcând prin colb galileean,încins,
Trecea Isus cu dragostea-n privire
Arzând neîncetat, cu foc nestins,
Iar gloatele-L urmau cu duh atins,
Găsind în El ce căutau: iubire.

Învăţătorul le vorbea duios,
Şi-n vorba Lui găseau ei alinare
Şi apă pentru sufletul setos,
Iar cei bolnavi primeau, neîndoios,
Doar la atingerea Lui, vindecare.

Dar iată că-ntr-o zi, spre amurgit,
Când zările clipeau a înserare,
Norodul încă asculta vrăjit
Iar foamea-n suflet li s-a potolit
Dar pentru trup nu aveau de mâncare.

Tot ce-au putut în jurul lor găsi
Au fost cinci pâini, doi peştişori şi… gata,
Iar numărul flămânzilor… cinci mii!
Dar Domnul o luă, spre cer privi
Şi hrana a fost binecuvântată!

Minunea s-a-mplinit, s-au săturat,
Din ce părea puţin, mii de persoane;
Ne minunăm, şi ei s-au minunat,
Dar ce-i de Domnul binecuvântat
Poate să sature şi milioane.

Puţinul poate deveni izvor
Cum, în Sarepta, văduva săracă
Vedea la untdelemnul din ulcior.
Noi ştim că Cel atoateziditor
Este cu noi, deci voia-I să se facă.

Nu te îngrijora chiar dacă treci
Prin lipsuri care, oricum, nu durează,
Sub greutatea lor să nu te-apleci
Căci Domnu-i neschimbat, ieri, azi şi-n veci
Şi pâinea El ţi-o binecuvântează.

Vulcan 31 mai 2010      Simion Felix Marţian

Dor de primăvară


Ca-ntr-un miracol declanşat de soare
Porneşte seva-n trunchiul cenuşiu
Şi pleoapa-n mugurul atins tresare
Să râdă verdele în auriu.

Pământul a scăpat de chinga gheţii
Care, topită, îi oferă must
În care iar vedem triumful vieţii
Prin firul firav devenit robust.

Dintr-un îngheţ ce aducea a moarte,
Totul a devenit deodată viu:
Zumzet şi zbor, orăcăituri sparte,
Verde şi cald, azur şi străveziu.

Privim renaşterea ca o-mplinire,
Primind-o cu nesaţ, dar cald şi calm,
Şi-această verde, vie afluire
Ne umple inimile ca un psalm.

De unde acest dor de primăvară?
Dorinţa noastră după viu şi cald
Nu stă doar în decorul de afară,
Pastelul de azur şi de smarald.

Este dorinţa de-a lăsa povara,
Crezând că toate cele vechi s-au dus,
Trăind renaşterea, ca primăvara,
Cu Soarele dreptăţii, cu Isus.

Ieşim din iarnă ca dintr-o cavernă,
Cu sufletul pătruns încă de ger,
Dar primăvara poate fi eternă
Dacă deschidem inima spre cer.

Vulcan 29 feb.2012    Simion Felix Marţian

Pescuind cu Isus


A fost o noapte înfiorătoare,
Prea umedă, prea neagră şi prea grea,
Ce a cuprins în cruntă încleştare
Oameni şi mreje, valuri şi sudoare,
O luptă-ntre a putea şi-a nu putea.

Frânţi de-oboseală, storşi de orice vlagă,
Stăteau în barcă Petru şi ai lui
Nemaiputând la vâsle să mai tragă
Şi-n deznădejde vrând să înţeleagă:
De ce năvodu-i gol şi peşte nu-i?

Cu paşi tăcuţi s-a dus şi-această noapte
În clipocit de val ce-aduce val,
Ca un concert de murmure, de şoapte,
Şi-un orizont de foc şi pere coapte
Le-ntinde umbrele până la mal.

Dar este cineva acolo, oare,
Pe ţărmul trist, cu bolovani şi glod?
Da, sigur e, căci pune-o întrebare:
„Copii, aveţi voi ceva de mâncare?”
Şi singurul răspuns era-n năvod.

„Ia aruncaţi cu mreaja-n partea dreaptă!”
Necunoscutul de pe mal le-a spus,
Şi ,prin miracol, apăru deodată
Belşug de peşti, recoltă minunată,
Căci Cel ce-i îndruma era Isus.
***
Ai şi tu nopţi de zbucium şi sudoare
Când simţi că viaţa ţi-e un adversar?
Vâslind, ajuns-ai la epuizare
Într-un moment când şi speranţa moare,
Iar căutările ţi-s în zadar?

Alungă înnorările de jale
Când un eşec te-a pălmuit brutal.
Priveşte-ale speranţei vii petale,
Căci rezolvarea cauzelor tale
E la Isus, priveşte-L, e pe mal.

Vulcan 15 martie 2010     Simion Felix Marţian

Chemarea lui Petru


Pescar galileean, luptând cu marea
Pentru a-i smulge argintiul rod,
Te-ntreb, căci arde-n mine întrebarea:
Ce ai simţit când, auzind chemarea,
Ai părăsit şi barcă, şi năvod?

Era acolo şi Andrei cu tine
Când, lângă voi, oprindu-se din mers,
A zis Isus blajin: ”Veniţi cu Mine!”
Şi freamătul chemării vii, divine,
V-a răsturnat tot vechiul univers.

Pescar de oameni? Tu ştiai ce spune
Învăţătorul, sau era mister?
Ce ai simţit când prin adeziune
Porneai cu El ca să salvezi o lume
Ce rătăcise drumul către cer?

Ţi-am urmărit întreaga transformare,
Cum din amestecul de la-nceput
De slăbiciune şi înflăcărare,
Teamă, devotament şi lepădare,
Domnul te-a modelat cum El a vrut.

Ai fost în focul de la Cincizecime
Aşa cum ni se-arată în Cuvânt,
Atunci când au venit şi peste tine
Din ceruri limbi de foc, flăcări divine
Şi-ai fost umplut de Duh, de Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt ai păstorit o turmă
De oi, oiţe şi de mieluşei,
Cu râvnă sfântă care nu se curmă
Şi totul a-nceput… cu ani în urmă,
Când pescuiai la mare cu Andrei.

Ce ai simţit? Revin cu întrebarea
Chiar dacă voi părea prea insistent,
Pentru că şi acum sună chemarea:
Luaţi năvodul, lumea este marea!
Dar câţi sunt cei care răspund prezent?

Vulcan 29 iunie 2010     Simion Felix Marţian

Isus, Toma şi… eu


Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu… ”Pace vouă!”

Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc de nedescris
Dar… Toma nu era la părtăşie.

Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.

Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând, cu glas abia şoptit:
„Priveşte,Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”

De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.

Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne,Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.

Prin har Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.

Vulcan 6 apr.2010    Simion Felix Marţian