Etichetă: sonete de Simion Felix Marţian

Tot cerul s-a înnegurat rotund,
Şi-un fulger care-i gata să-l despice
Lasă a spaimei crudă cicatrice
În sufletul expus şi muribund.

Culoarea liniştii se interzice
Ascunsă-n sine de-un mister profund,
Când valurile-atacă furibund
Şi-n beznă tunete pocnesc din bice.

E mult mai mult decât dezagreabil
Când totul e urât şi trist şi greu,
Amestec de confuz şi lamentabil,

Dar eu declar din adăpostul meu:
Da, în furtună sunt invulnerabil,
Căci adăpost îmi este Dumnezeu!

Vulcan, 29 iulie 2013     Simion Felix Martian

Pe uriaşul nopţii şevalet
Divinul a golit de negru sacii
Şi a vopsit cu întuneric macii,
Smolind şi orizontul violet.

Cu tuş şi cu tăcere scriu copacii
Pe cerul nopţii luminat discret,
Şi-n beznă, pe-un nemuritor libret,
Cântând cu foc sparg liniştea brotacii.

Cu cât e întunericul mai dens,
Cu-atât mai deasă-i plasa de mistere
Ce dă lăstari de temeri fără sens.

Mă înfăşor în beznă şi-n tăcere
Dar fără teamă, căci un scut imens
Mi-e cerul tot, şi-n Domnul am veghere.

Vulcan, 30 iunie 2013      Simion Felix Marțian

Se-aprind tăceri în cenuşiu amurg
Cu licuricii-n dulce consonanţă
Şi, scăpărând mirat de la distanţă,
Alţi licurici se-aprind pe cerul murg.

Se-nstăpâneşte-a tihnei ambianţă
Şi beznele care în taină curg
Par opera vreunui dramaturg
Dând scenelor o nouă rezonanţă.

Foire, zarvă, zbucium contenesc,
Înfăşurate parcă-n nori de vată
Care pe marea liniştii plutesc,

Şi pentru ziua tocmai încheiată
Sub scutul protector dumnezeiesc,
Îţi mulţumesc din suflet, Sfinte Tată!

Vulcan, 29 iunie 2013     Simion Felix Marțian

Lumina a crescut, parcă dospită,
Palpabilă prin falduri de brocard,
Şi din zenit, pe zarea fără gard
Apasă greu cu forma-i împlinită.

Amiaza de lumină fără fard
E ca o umplere nestăvilită;
O simt şi-n jur şi-n mine cum palpită,
Şi sâmburii luminii-n mine ard.

Sunt plin de cald, de viu, de transparenţă
Şi parcă-n mine înfloresc livezi,
Dar nu-i deajuns, şi vin cu reverenţă

La Tine, Doamne, să mă recreezi:
O, umple-mă de sfânta Ta prezenţă,
Ca de lumina albelor amiezi!

Vulcan, 28 iunie 2013       Simion Felix Marțian

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un décor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Amin
Vulcan, 27 iunie 2013      Simion Felix Marțian