Etichetă: sonete de Simion Felix Marţian

Un ghem, o încâlceală de strădanii
Mi-e asudatul univers imund,
Unde și razele care-l pătrund
Vin dinspre orizontul de jelanii.

Aș vrea să gust și eu un zbor rotund
Având aripi de imnuri și cazanii,
Iar inima marcată de pisanii
Să se îmbrace în senin fecund.

De-aceea vreau căinței să-i dau glas
În rugăciunea mea înlăcrimată,
Înțelegând că-i al iertării ceas,

Și-apoi, îmbrățișat de Sfântul Tată,
Să stau și eu cu sfinții la taifas
Ca o făptură nouă, achitată.

Amin
Vulcan, 24 martie 2013     Simion Felix Marțian

Se gudură, lipindu-se de prag,
Păcatul refulat, ca o revanșă
Și inima zglobie, neetanșă,
Se-mbată de șuvoiul lui dulceag.

Dar când virtutea vine iar la manșă
Ispita e respinsă, însă vag
Rămâne-n urmă izul de sfoiag,
Lăsat de vinovata avalanșă.

De ce să dregem și să oblojim
O rană care supurează, doare,
Cînd am putea, zeloși, s-o prevenim?

Ajută-ne, Părinte, cu-ndurare,
Ispitelor să ne împotrivim
Punând la ușa inimii zăvoare.

Amin
Petroșani, 22 martie 2013     Simion Felix Marțian

O lume-nvăluită în tenebre,
Având ca sevă propriul dezgust,
Orbecăie dozându-și cât mai just
Lumina de la ”stelele” celebre.

Se zbate-n universul ei îngust
În sânge având beznă, și-n vertebre,
Și-n scena cu trăirile funebre
Lumina pare un decor vetust.

Salvarea stă în tainicele raze
Pe care noi trăind le răspândim
În cele mai comune ipostaze.

De-aceea, Doamne, vrem să strălucim,
Dar nu cu strălucire de topaze,
Ci pentru lume vrem lumini să fim.

Amin
Petroșani, 04 ian. 2013     Simion Felix Marţian

Când gerul e mai mult decât…zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Amin
Petroșani, 03 ian. 2013    Simion Felix Marţian

Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.

În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.

Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.

Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie.

Amin
Petroșani, 14 dec. 2012     Simion Felix Marţian