În principiu, noi nu putem da mai departe decât ceea ce noi înşine posedăm. Nu e posibil să vorbim cu copiii despre credinţa în Domnul Isus Cristos, dacă nu avem noi înşine viaţă din Dumnezeu. Prin vorbirea şi faptele noastre le transmitem mai departe ceea ce gândim noi înşine despre Dumnezeu. Dacă ei observă că, în orice situaţie, noi ne adresăm Lui plini de încredere, îl rugăm şi-l mulţumim, îşi vor da seama că El este demn de încredere. Nu contează ca, în primul rând, să-i predăm copilului lecţii de etică creştină, ci să-l facem să înţeleagă că omul este o creaţie, iar noi, părinţii lui, acceptăm autoritatea Creatorului asupra vieţilor noastre.

Este important ce fel de imagine despre Dumnezeu transmitem copiilor. Este El numai un Dumnezeu care mustră, care priveşte cu ochi vigilenţi dacă ei fac ceva greşit pentru ca apoi să-i pedepsească, sau îl experimentează ei, prin mărturia părinţilor, ca pe un Tată care nu le vrea decât binele? Noi avem răspunderea de a arăta copiilor noştri dragostea fără margini a Tatălui ceresc. Această dragoste o vor înţelege abia când propria noastră dragoste faţă de ei va oglindi ceva din harul lui Dumnezeu.

Acest Tată iubitor este totodată Domnul întregii creaţii şi al vieţii noastre. De aceea El are şi autoritatea şi dreptul de a cere ascultare din partea făpturilor Sale. Noi nu le dăruim copiilor doar dragostea noastră, ci le pretindem şi ascultare, fiindcă este spre binele lor şi al celorlalţi. De aceea este important să le transmitem copiilor noştri ambele aspecte ale naturii lui Dumnezeu: dragostea şi autoritatea.

Educaţia creştină nu se limitează numai la rugăciunea de la masă, la cea de seara înainte de culcare şi la ora de şcoală duminicală. Credinţa noastră trebuie să se manifeste în discuţii, acţiuni şi aprecieri în toate problemele vieţii. Copiii au un simţ aparte pentru a aprecia cât anume cred părinţii lor din ceea ce predică.

Sigur că aşa se întâmplă: copilul mic preia pur şi simplu credinţa părinţilor. El se confruntă cu deciziile acestora şi în primii ani este de acord cu ele fără să le critice. Noi avem însărcinarea să-i confruntăm pe copiii noştri cu pretenţia lui Dumnezeu în privinţa vieţii lor şi să le explicăm Cuvântul lui Dumnezeu; dar va veni clipa în care, după ce vor creşte, vor examina ceea ce i s-a transmis şi vor trebui să se decidă în mod responsabil pentru o viaţă cu sau fără Dumnezeu. Dintr-o credinţă la mâna a doua vor trebui să treacă la o credinţă personală, la prima mână. Copiii, când -potrivit vârstei – vor fi în stare, trebuie să aibă şansa de a rosti o sentinţă cu privire la ei înşişi. Numai astfel devin din imitatori urmaşi sau chiar oameni care aleg o altă cale şi care sunt conştienţi de consecinţele acestei alegeri.

Ne este mereu dat să vedem tineri care fuseseră crescuţi în familii creştine, mergând pe căile lor proprii. Motivul nu trebuie căutat întotdeauna în faptul că ei nu au avut nişte exemple bune ale unei vieţi cu Dumnezeu. Uneori ispitele, atracţiile din direcţia opusă sunt atât de mari, încât ei cred că o viaţă de urmaş al lui Cristos ar ciunti şi îngusta propria lor personalitate.

Mulţi părinţi creştini neglijează totodată să ofere răspunsuri întemeiate şi ferme la problemele cu care copiii lor se confruntă la şcoală. Aproape în fiecare şcoală este predată evoluţia ca realitate. Este de datoria noastră ca părinţi să ne confruntăm cu aceste probleme, pentru ca astfel copiii noştri să nu aibă impresia că lucrurile scrise în Biblie nu rezistă din punct de vedere ştiinţific şi sunt învechite, în felul acesta sunt semănate îndoieli şi Cuvântul lui Dumnezeu este pus la îndoială şi în alte domenii. Expresii precum: “Stă scris în Biblie şi de aceea este aşa”, sunt de fapt corecte, însă de prea puţin ajutor unui tânăr care îşi pune diferite întrebări. Noi trebuie să deconectăm fie raţiunea, fie inteligenţa pentru a crede. Credinţa nu este doar o simplă considerare a unui anumit aspect ca fiind adevărat, ci o încredere în ceea ce spune Dumnezeu, încrederea este de fapt o problemă de inimă, calea însă trece prin intelect. Dumnezeu nu ne cere să ne maltratăm raţiunea, în creaţiunea Sa observăm logică, înţelepciune şi un plan foarte precis. Cum să capete copiii noştri încredere în El, dacă nu suntem noi înşine adânc convinşi de seriozitatea Cuvântului Său şi nici nu putem explica acest lucru? Cum să venim în întâmpinarea fricii copilăreşti, dacă nu suntem convinşi că El şi nu întâmplarea guvernează universul?

În familia noastră, copiii ştiau deja că noi eram gata să venim cu argumente în întâmpinarea celor susţinute la şcoală de profesori precum că lumea a apărut la întâmplare. Ei n-au avut niciodată impresia că nouă ne-ar fi teamă de o confruntare. Am încercat cu exemple să le dăm răspunsuri pe care să le înţeleagă, le-am explicat unde teoria evoluţiei nu poate găsi nici o explicaţie şi unde ascunde faptele care vorbesc în favoarea creaţiei. Le dădeam articole sau cărţi pentru profesorii respectivi sau căutam să discutăm noi înşine cu ei. Nici unul dintre cei patru copii ai noştri nu avea îndoieli în privinţa problemei acesteia, nici măcar la vârsta liceului. Pe baza faptelor incontestabile ajunseseră la convingerea că este nevoie de o credinţă mult mai mare pentru a accepta teoria evoluţiei decât ceea ce ne spune Biblia despre creaţie.

Specialiştii sunt unanimi când afirmă că vârsta preşcolară, deci în special cel de-al şaselea an de viaţă, este de o importanţă hotărâtoare pentru ceea ce copilul va crede mai târziu. Până acum el a crezut pur şi simplu fiindcă aşa l-au învăţat părinţii. Dar acum începe el însuşi să întrebe şi să-şi dezvolte părerile. Desigur, educaţia spirituală nu începe abia în acest moment. Eu însămi îmi amintesc foarte exact această vârstă şi ce întrebări despre Dumnezeu mă mişcau, îmi plăcea să merg la şcoala duminicală şi îmi făceam diferite gânduri: “Cum de sunt chiar aşa cum sunt? Unde am fost înainte de a fi? Unde voi fi când voi muri? Unde este cerul? Să mă rog lui Dumnezeu sau lui Isus? Dacă sapă cineva o groapă adâncă, va ieşi din ea diavolul? Cum e să fii mort?” Nu întotdeauna un copil formulează aceste gânduri, dar asta nu înseamnă că el nu reflectează. Ar fi naiv să se creadă că durerea, boala şi moartea pot fi ţinute departe de copii, considerându-le lucruri despre care nu se poate vorbi. Copilul îşi face oricum griji când bătrâna din vecini moare, un prieten de joacă devine victima unui accident sau când părinţii unei prietene vor divorţa.

Copilul cel mai mare al prietenilor noştri suferea mult din cauza fricii. Lucruri care pentru noi, adulţii, erau de neînţeles, îl speriau pe cel mic, mai ales fiindcă el crescuse într-un mediu înconjurat numai de dragoste. Osteneala părinţilor pleca de la dorinţa de a-l ajuta în permanenţă pe copil să se adreseze plin de încredere Tatălui ceresc, care este mai puternic decât tot ceea ce inspiră teamă şi astfel, împreună cu El, să se opună plini de încredere sentimentului fricii. Mă mişca întotdeauna profund când băiatul acesta îşi dorea mereu în timpul programului din biserică o anumită cântare: “Isus este un Salvator puternic.” Copilul experimentase atât de fraged în mod personal acest adevăr şi se eliberase astfel de multe din temerile sale iraţionale.

Copiii pun uneori atâtea întrebări încât îi obosesc pe părinţi. Lucrul acesta poate exaspera pe cineva, devenind chiar o povară. Dar ar trebui să ne facem în permanenţă timp să răspundem la orice fel de întrebări, chiar dacă ni se par naive, pentru a-i dovedi astfel copilului că îl luăm în serios.

În primii ani de viaţă ai copiilor noştri toate astea se petreceau mai ales seara în pat înainte de culcare, iar mai târziu la ora de părtăşie de după cină. Există în prezent atâtea Biblii pentru copii, cărţi ilustrate, casete şi povestiri captivante pe piaţa de carte creştină, încât aflăm un mare ajutor în ostenelile noastre în vederea unei educaţii creştine. Mă întristează când văd cât de puţin sunt folosite aceste posibilităţi, în multe camere ale copiilor se găsesc teacuri de reviste cu benzi desenate, precum cele cu Micky Mouse (pe care le citeam şi eu cu plăcere în copilărie), însă doar câteva casete şi cărţi creştine. “Copiii noştri nu citesc” – se ripostează tot mai des. Aceasta este într-adevăr o problemă. Televizorul este cu siguranţă una din marile piedici. Te face pasiv. Când copilul începe să înveţe să citească, trebuie să depună la început multă osteneală. El se concentrează atât de mult asupra fiecărui cuvânt în parte, încât, dacă nu este foarte simplu, conţinutul îi scapă. Cu copiii mei foloseam un mic truc pentru a-i determina să citească: le citeam dintr-o carte şi mă opream într-un loc captivant pentru a continua în ziua următoare sau ceva mai târziu. Uneori ei nu mai rezistau să aştepte fiindcă vroiau să ştie cum avea să se sfârşească totul şi puneau ei înşişi mâna pe carte să citească. Toţi cei patru copii ai noştri citeau mult, celor trei fete ale noastre le plăcea chiar foarte mult să citească cu voce tare.

James Dobson, care trece drept cel mai bun consilier familial creştin din SUA, a făcut cunoscut un program de educaţie creştină, care conţine un şir de scopuri care mi se par esenţiale:

Conceptul 1: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta.” (Marcu 12:30)

1. Învaţă copilul dvs. să cunoască dragostea lui Dumnezeu prin dragostea, ocrotirea şi harul părinţilor săi? (Acest punct este cel mai important!)
2. Învaţă el să vorbească despre Domnul şi să-L cuprindă în gândurile şi planurile lui?
3. Învaţă el să ceară ajutor din partea lui Isus, întotdeauna când este speriat, când îi este frică sau când e singur?
4. Învaţă el să citească Biblia?
5. Învaţă să se roage?
6. Învaţă el însemnătatea credinţei şi încrederii?
7. Învaţă el să cunoască bucuria unei atitudini creştine faţă de viaţă?
8. Învaţă el să cunoască minunea naşterii şi învierii lui Isus?

Conceptul 2: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Marcu 12:31)

1. Învaţă copilul dvs. să înţeleagă sentimentele altora şi să simtă împreună cu ei?
2. Învaţă el să nu fie egoist şi plin de pretenţii?
3. Învaţă el să împartă cu alţii?
4. Învaţă el să nu împrăştie zvonuri şi să nu-i critice pe ceilalţi?
5. Învaţă el să se accepte aşa cum este?

Conceptul 3: “Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu.” (Psalmul 143:10)

1. Învaţă copilul dvs. să asculte de părinţi, ca pregătire pentru ascultarea sa ulterioară de Dumnezeu? (Acesta este punctul cel mai important!)
2. Învaţă el să se poarte cuviincios în biserică, în comunitate?
3. Învaţă el să cunoască ambele aspecte ale naturii lui Dumnezeu: dragostea şi dreptatea?
4. Învaţă el că există multe forme ale autorităţii pline de bunătate, în faţa cărora trebuie să se supună?
5. Învaţă el însemnătatea păcatului şi consecinţele sale inevitabile?

Conceptul 4: “Teme-te de Dumnezeu şi ţine poruncile Lui; aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiastul 12:13)

1. Învaţă el să iubească adevărul şi să fie sincer?
2. Învaţă el lipsa relativă de importanţă a materialismului?
3. Învaţă el importanţa familiei creştine şi încrederea în ea, dorită de Dumnezeu?
4. Învaţă el să asculte de propria conştiinţă şi s-o urmeze?

Conceptul 5: “Roada duhului, dimpotrivă, este… stăpânirea de sine.” (Galateni 5:22-23)

1. Învaţă copilul dvs. să dea o parte din banii săi de buzunar (şi chiar alţi bani) lui Dumnezeu?
2. Învaţă el să-şi controleze impulsurile?
3. Învaţă el să lucreze şi să poarte răspunderi?
4. Învaţă el marea deosebire dintre autoevaluare şi mândria egoistă?
5. Învaţă el să se încline plin de respect în faţa Dumnezeului universului?

Sintetizând putem spune: Primii şapte ani ar trebui să-l pregătească pe copil pentru ca într-o zi să poată spune: “Doamne, iată-mă, trimite-mă!”

Yvonne Schwengeler

http://vesteaevangheliei.wordpress.com