(1) Darul înţelepciunii. Este darul care în Vechiul Testament era asociat cu conducerea poporului Israel. Este darul pe care îl poseda Moise, care i-a fost transmis lui Iosua şi pe care I-a cerut Solomon. Este acel „duh de înţelepciune” care i-a fost dat lui Iosua prin punerea mâinilor, atunci când a fost investit ca succesor al lui Moise (Deut 34:9).
Chiar de la începutul epistolei sale către Corinteni, Pavel le aduce aminte acestor creştini că el nu a venit la ei cu „înţelepciunea vorbirii” (1:17) sau „cu o vorbire sau înţelepciune strălucită” (2:1, 5). Apostolul începe acum lista darurilor spirituale cu „înţelepciunea”, un termen favorit al corintenilor care, în numele înţelepciunii, au fost gata să-i respingă pe Pavel şi Evanghelia propovăduită de el. Ceea ce face apostolul aici este o redefinire a termenului în lumina activităţii Duhului, aşa încât să dea acestui concept un conţinut diferit de cel pe care-l avea în ochii corintenilor. Dacă în capitolul 2, „mesajul înţelepciunii” era o recunoaştere a faptului că propovăduirea lui Hristos cel crucificat este adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu, aici el se referă la o înţelegere specială a lucrurilor adânci şi tainice ale lui Dumnezeu.
(2) Darul cunoştinţei. Pavel se adresează corintenilor ca unor oameni care erau pasionaţi de cunoaştere. Darul nu are nimic de a face cu cunoaşterea omenească şi nu este rezultatul studiului, fie el studiu teologic sau studiu biblic; altfel, nu ar mai fi un dar al Duhului.
Înţelegerea acestui „dar” ca o manifestare a Duhului nu este o chestiune tocmai simplă, întrucât „cunoştinţa” sau „cunoaşterea” mai apare în alte două texte în epistolă şi nici acestea nu sunt lipsite de ambiguitate (13:2; 14:6). Unii consideră că darul se referă la capacitatea supranaturală de a cunoaşte lucruri, fapte, stări, care nu pot fi cunoscute pe altă cale, în genul cunoaşterii profetice din Vechiul Testament. Un exemplu din Noul Testament ar putea fi cunoaştere de către Petru a vicleniei lui Anania şi Safira (Fapte 5:1-11). în acest caz, darul poate fi numit „dar de descoperire.” Alţii cred că este vorba despre darul de a desluşi Scripturile, de a da „o învăţătură inspirată”. Această interpretare se aplică însă mai bine darului înţelepciunii, cu ajutorul căruia credinciosul pătrunde tainele lui Dumnezeu şi acţionează inspirat de Dumnezeu.
Darul „cuvântului cunoştinţei” sau „darul cunoştinţei” se referă, prin urmare, la o rostire inspirată de Duhul, prin care se descoperă ceva. Acest fapt pare să fie confirmat de locul pe care-l ocupă darul în 14:6, între „descoperire” şi „proorocie”, cât şi de faptul că, împreună cu proorocia şi vorbirea în limbi, darul „cunoştinţei” va avea un sfârşit la eshaton, la încheierea perioadei Bisericii (13:8-10). Ceea ce este dificil cu privire la acest dar este să înţelegem felul în care conţinutul rostirii face ca darul să se distingă de darul „înţelepciunii” sau de „profeţie”.
(3) Darul deosebirii duhurilor. Darul deosebirii duhurilor este o pătrundere în lucrurile divine, o cunoaştere care vine de la Dumnezeu. Putem cunoaşte natura duhurilor şi prin criterii pe care le găsim în Scripturi: roadele omului, dacă primeşte sau nu slava de la oameni, dacă spune ceva contrar cu Scriptura, dacă încearcă să manipuleze oamenii etc. în 1 Ioan 4:1, apostolul îndeamnă biserica să cerceteze duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.” Este evident că acest gen de cunoaştere a duhurilor nu este darul deosebirii duhurilor, ci o cunoaştere bazată pe criteriile amintite mai sus. O recomandare similară o găsim în 1 Corinteni 14:29, unde apostolul Pavel afirmă: „ Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, ceilalţi să judece „. In acest verset, însă, nu se pune problema deosebirii duhului prin care vine proorocia, ci referirea se face mai degrabă la analizarea conţinutului proorociei, aşa încât să existe siguranţa că aceasta este în deplin acord cu Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în fiecare credincios.
Se pune întrebarea dacă toată biserica trebuie să aibă darul de deosebire a duhurilor? După cele afirmate de apostolul Pavel în 12:10, Duhul Sfânt este Cel care alege cui să îi dea darul. în 1 Corinteni 14:29, nu este clar dacă „cei care judecă” sunt doar proorocii care tac sau toată adunarea (vezi versetul 24). Oricum, ceea ce trebuie judecat aici este conţinutul proorociei, nu sursa ei. Pe de altă parte, cercetarea duhurilor în 1 Ioan 4:1 este responsabilitatea întregii adunări. Aici nu se mai pune problema de a analiza conţinutul mesajului profetic sau de a analiza dacă acesta este compatibil cu învăţătura creştină. „Cercetarea duhurilor” înseamnă a cerceta sursa mesajului profetic sau a învăţăturii.
Realitatea este că şi credincioşii pot fi înşelaţi. Apostolul îi atrage atenţia lui Timotei: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Tim. 4:1). Şi apostolul Petru semnalează acelaşi pericol: „în norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” (2 Pet. 2:1). Deosebirea duhurilor nu înseamnă neapărat vânătoare de ipocriţi şi de prooroci mincinoşi. Cercetarea duhurilor trebuie făcută de pe o poziţie neutră, fiind pregătiţi să acceptăm ceea ce ne descoperă Dumnezeu. Atunci, însă, când deosebirea duhurilor se face prin operarea darului spiritual, nu va mai exista nici o îndoială cu privire la sursa mesajului în inimile celor care au Duhul.
