Autor: Biserica Maranata Vulcan
Divortul, un pacat de neiertat?
Intelegem din Sfanta Scriptura ca Dumnezeu priveste pacatul la fel: o razvratire impotriva Sa! Razvratire impotriva Lui nu poate lua, forme mari sau mici, de aceea orice pacat este o pata neagra, pe o camasa alba, daca pot sa ma exprim poetic legat de pacat…Negru nu poate fi mai negru sau mai putin negru, asa cum albul nu poate avea nuante…
Am citit de la diversi autori crestini ca nu exista in ochii lui Dumnezeu pacate mari sau mici! Cum spuneam pacatul este o razvratire sau o chestiune legata de o trecere pe langa vointa lui Dumnezeu, un esec al dorintei Sale in viata mea, determinat de voia mea! Ba chiar acum cativa ani unui grup de misonari englezi adresandu-le o intrebare despre pacat ei au afirmat ca e posibil, dand un exemplu din regulile rutiere, ca unui sofer care trece pe rosu sa fie inchis pentru asta ani de zile, in timp ce un alt sofer ce din neglijenta ucide 12 oameni sa scape doar cu o amenda, ba chiar sa fie compatimit de magistratul care il judeca!…
Evident ca nu putem crede in astfel de idei. Pot presupune ca respectivii misionari erau cam slabuti profesional, fara sa poata spune macar un verset din Biblie pe tema pacatului mare – care e mic si a pacatului mic care e mare! Eu am invatat raspunsul perfect si nu ma dau in laturi sa-l folosesc atunci cand intru intr-o situatie despre care nu stiu cum… Raspunsul fenomenal este: Nu stiu! Si acum pentru ca nu stiu prea mult incep sa scriu despre ceva ciudat: un pacat aparte! Totusi in Psalmul 19 robul lui Dumnezeu se roaga sa nu fie peste el mandrie, pentru a fi fara prihana, nevinovat de pacate mari! (v.13)
Daca m-ati fi intrebat acum vreo luna despre pacate aparte v-as fi raspuns ca nu stiu decat unul: sinuciderea! Problema sinuciderii nu este ca nu ar putea fi iertat, dar mai este timp in lumea de dincolo de iertari de pacate? Dati-mi voie sa spun ca DA! Domnul Isus ne spune ca hula impotriva Duhului Sfant nu are iertare nici aici, nici in lumea de dincolo, ceea ce ma face sa cred ca exista pacate care pot fi iertate dincolo de pragul mortii! E doar o parere personala si nu doresc deloc sa o testez pe pielea mea!
Dar exista un pacat care suscita acum si aici mai multe intrebari si discutii pe Internetul penticostal decat situatia pacatului sinuciderii! In Noul Statut al Cultului Penticostal s-a propus (poate s-a si aprobat!) un articol in care un barbat ce a divortat in timp ce nu era crestin-penticostal, adica nu era botezat si membru intr-una din bisericile Cultului Penticostal, nu poate fi ordinat! Adica indiferent cum ar arata viata lui ulterioara, el nu poate accede sa fie diacon ori presbiter. Sa nu mai vorbim de ideea pastoratiei… Deci orice act de cult ii vor fi interzise pentru a le practica. Ideea ciudata a celor care conduc Cultul Penticostal este ca un om care se lasa de minciuna nu mai este mincinos, unul care se lasa de furat nu mai este hot, unul care nu mai ucide nu mai este criminal etc., dar un om divortat nu se poate lasa de divortul sau, asa ca este intr-un soi de pacat ce poate sa fi fost iertat de Dumnezeu, dar perpetuu, cel putin pe perioada vietii, daca nu cumva si cu consecinte eterne. Cu alte cuvinte este ceva ce nu poti repara lasandu-te pur si simplu de el! Personal cred ca ideea divortului ar trebui privit in lumina Cuvantului si in Spiritul ei si sa nu vedem doar un blocaj spiritual (care e mai degraba un blocaj al mintii umane) fara o solutie! Vedem clar ca Isus Christos a fost pus in cateva randuri de ispititori in astfel de blocaje ( cazul femeii prinse in curvie, daca botezul lui Ioan era din Cer sau de la oameni legat de puterea cu care facea Domnul Isus minuni, platirea birului catre Cezar etc.), dar a iesit biruitor tocmai pentru ca avea lumina lui Dumnezeu. I-as sfatui pe cei care conduc Cultul Penticostal sa nu se arunce sa judece, sa dea verdicte, nici sa scrie legi impovarand pe crestini, ci sa caute intelepciune de sus, a lui Dumnezeu, daca, desigur, chiar le pasa de Cel PreaInalt. Caci noi nu am fost chemati sa fim sefi, lideri, mari conducatori, ci atat cat slujim sa avem de la Dumnezeu dreptul de a conduce!
Cineva, un crestin, un cunoscut de-al meu, imi spunea odata ca nu mai putea sta cu sotia sa! Sotia sa era necredincioasa pe atunci si ii crea probleme. Imi spunea trist acest om:Voi divorta si apoi stand singur ma voi ruga toata viata mea Domnului Isus ca El sa ma ierte! Ii multumesc lui Dumnezeu ca nu a divortat sotia lui care a devenind crestina ceva mai tarziu! Iar cand acest om deosebit a murit rapus de cancer, a avut cel mai minunat sprijin in femeia de care a dorit sa divorteze!
Dar si acest om credea ca pacatul divortului s-ar putea ierta doar intr-o viata! De ce? Ce gresesc eu aici si nu inteleg?
De regula, vin la finalul unui eseu cu o concluzie! Stiu ce trebuie facut! Intuiesc ce aspect sau actiune trebuie incurajata, motivata… Nu si acum, asa cum cei care conduc Cultul nu au raspuns! Nici macar pentru viata lor!…Au sau incearca sa aiba pentru viata altora!
Si totusi ce este cu divortul? E un act al unei sinuciderii fara moarte? Ar trebui cei ce conduc un Cult sa defineasca curatia spirituala si ce viziune au…Sincer ma indoiesc despre viziune sau curatenie!…
Daniel Nemeș-Viața veșnică (Predică)
Slujba din 6 aprilie 2014 a.m. Bis.Maranata Vulcan
Ai parte de încercări? E posibil să fie de la dragoste.
Am avut cu Timotei o discuţie zilele trecute referitoare la o pedeapsă pe care „o are de ispăşit” care e valabilă până la vacanţa de vară. Printre discuţiile noastre s-a ridicat naturala întrebare: „De ce spui că mă iubeşti dacă mă faci să sufăr?” Am meditat puţin, apoi i-am dat exemplul oii căreia păstorul i-a rupt piciorul (pe care o să o povestesc altădată aici) dar discuţia lui m-a proiectat pe mine într-o meditare privitoare la mine şi dragostea lui Dumnezeu.
De multe ori am gândit că necazul din viaţa mea e o lipsă a intervenţiei divine, o abandonare a mea de către Dumnezeu, o pedepsire a lui Dumnezeu şi de puţine ori mi-a trecut prin minte că ar putea fi o dovadă a dragostei sale pentru mine. De obicei, la fel ca Timotei, fiul meu, am considerat că suferinţa nu are de a face cu dragostea şi că atunci când iubeşti pe cineva nu îl poţi face să sufere. Totuşi, puţina mea experienţă de părinte mă ajută să înţeleg şi relaţia mea cu Dumnezeu altfel.
Din iubirea şi grija ce i-o port lui Timo, am decis să îl privez de anumite lucruri care lui îi plac pentru a evita pericolul spre care mergea. Dragostea pentru el m-a făcut să intervin, pentru binele său, chiar dacă măsura luată lui îi provoacă neplăcere. El înţelege doar că are o interdicţie, atât poate înţelege acum, deşi i-am explicat clar pericolul. El subestimează acel pericol pe care eu îl văd foarte mare, acum nu vede decât o lipsire de ceva, nu vede decât o interdicţie pentru că nu poate vedea mai mult. Totuşi, dragostea noastră pentru el ne face să intervenim în viaţa lui astfel încât să evite anumite capcane care îi sunt întinse. Nici măcar nu ştim dacă va înţelege mai târziu deşi ne-am bucura. Totuşi, indiferent dacă va înţelege sau nu, din dragoste pentru el, vom face tot ce ne stă în putinţă ca acum când putem să îl îndepărtăm de unele pericole.
Cam acesta este şi principiul de acţionare al lui Dumnezeu. Intervine în viaţa mea pentru a mă îndepărta de unele pericole pe care eu nu le pot prevedea sau înţelege acum. Dragostea Sa pentru mine Îl face să intervină uneori dureros în viaţa mea. Mai mult, durerea pe care o voi simţi, dacă ar fi să dăm crezare unui om al lui Dumnezeu mare, Marcu Nichifor “Cu cât metalul vieții tale spirituale este mai bun, cu atât focul trebuie să fie mai mare.” Asta înseamnă că un om care clădeşte bine: aur, argint şi pietre scumpe va avea parte de mai mult foc decât cel care clădeşte paie, fân şi trestie. Cele din urmă ard rapid pe când aurul ca să fie purificat are nevoie de mult foc.
Durerea şi suferinţa în viaţă nu au întotdeauna scop punitiv ci şi scop corectiv. Cele mai mari hotărâri ale marilor lideri spirituali au fost luate când se aflau în foc la multe grade peste cât pot duce oamenii normali. Focul întotdeauna a purificat şi a dovedit valoarea unui om mare spiritual. Cei trei tineri în cuptorul de foc au dovedit credinţa lor statornică în Dumnezeu şi prin asta oamenii au putut cunoaşte valoarea credinţei lor şi mai ales au putut cunoaşte pe Dumnezeul în care credeau.
„Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” Ceea ce ne face să răbdăm fără a înţelege toate mecanismele acelei pedepse, ci să spunem ca Ezechia: “Iată chiar suferințele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii.”
Dacă te afli azi în cuptor nu uita să priveşti spre Dumnezeu şi să ceri putere şi nu te grăbi să crezi că eşti abandonat, lăsat, lovit fără motiv. Gândeşte-te că Dumnezeu are planuri de pace şi nu de nenorocire. Scopul final e cel al salvării şi creşterii valorii tale.
