Autor: Biserica Maranata Vulcan
Slujba din 15 mai 2016 a.m.
Respectul – ingredientul minune
Când vorbim de relația copii – părinți, la capitolul respect, prima dată ne vine în minte pasajul biblic: Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” -este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință- „ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ.” Este un pasaj al Scripturii pe care cei mai mulți copii îl aud înainte de Tatăl Nostru sau alte pasaje.
Dacă ar fi să ne concentrăm mai mult asupra adolescenței și tinereții timpurii a copilului, probabil e unul din pasajele repetate cel mai des la urechile lor. Eu sunt de principiu că „repetiția e mama învățăturii” dar în unele cazuri, folosirea textelor Biblice e abuzivă și produce doar mânie nu efecte constructive. Cinstea este adesea invocată și impusă abuziv, nu este câștigată prin muncă. Prea adesea părinții cred că pot impune copiilor lor, doar prin repetarea unor pasaje ale Scripturii, diferite schimbări care trebuie făcute. Nu ar fi rău, dar dacă eu însumi nu sunt schimbat de Scriptură, copiii mai vor avea o mare greață când voi încerca să îi schimb pe ei cu Biblia.
Orice părinte care dorește copiii iubitori și ascultători de Scriptură, trebuie să fie mai întâi ei înșiși așa. Degeaba mă trezesc la o anumită vârstă că trebuie să aplic Scriptura, repede și urgent. Degeaba îmi amintesc de poruncile Bibliei pentru adolescentul meu doar când el are 14 ani, ele trebuie să facă parte din felul meu de viețuire pentru a avea impact. Biblia nu e „ghidul în 3 pași de îmblânzire a unui adolescent răzvrătit” pe care punem mâna „în caz de urgență”. De fapt, efectul va fi total pe dos. O fată sau un băiat aflați la vârsta la care vor să „își ia viața în mâini”, vor detecta și penaliza drastic orice nesinceritate sau fățărnicie.
Trebuie să fim sinceri cu noi și cu copiii noștri, să ne cunoaștem și să recunoaștem starea în care ne aflăm, apoi să pornim realist la drum. Nu e corect ca eu să pretind copiilor mei ce eu nu am fost sau nu sunt. Ar fi ideal să putem face asta, dar nu se poate. Vorba românească: „fă ce zice popa, nu ce face popa” e un banc prost în privința relației părinți copii.
Sinceritatea și pocăința fac minuni în privința relațiilor cu copiii și stă la baza respectului de care vreau să scriu azi. Este Biblic, este normal, este recomandat ca părinții să fie cinstiți și ascultați, dar la fel de Biblic, normal, si recomandat este ca să citim și să aplicăm și partea următoare a pasajului: „părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în mustrarea și învățătura Domnului.” Această stare, descrisă de acest verset, are de obicei loc când lipsește respectul părinților față de copii. De obicei la capitolul respect al copiilor față de părinți, mai forțat, mai de bună voie, avem o anumită cantitate, dar invers stăm mult mai prost.
Mulți părinți cred că pot proceda oricum cu copii lor. În România aud des o expresie scârboasă rău: „eu te-am făcut, eu te omor”. Nu toți românii cred asta, dar mulți se poartă ca și cum ei sunt stăpânii copiilor lor. Nu, nu este așa. Copiii ne sunt doar încredințați, nu i-am făcut noi, Dumnezeu i-a conceput. Nu sunt proprietatea noastră, nu sunt un bun cumpărat sau câștigat pe care îl evaluăm după profitabilitate. Ei sunt ființe umane, create de Dumnezeu, pentru care a murit Domnul Isus Hristos ca să îi mântuiască. Nu sunt inferiori, ci sunt oameni în devenire și vor fi atât de oameni cât le permitem noi să fie. Nu îi putem trata cu dispreț, ironie, ignoranță, legalism și altele.
CE ÎNSEAMNĂ SĂ ÎMI RESPECT COPIII?
Să îi abordez în conformitate cu vârsta lor. Trebuie să fiu atât de prezent în viața lui, a ei încât să știu cam câți ani are. Nu mă pot purta, de fapt pot, dar nu am voie, cu fiul meu la 14 ani ca și la 7 ani. El a crescut, nevoile sunt altele, are nevoie să fie respectat mai mult ca niciodată. Vrea să își clădească o imagine de sine și eu trebuie să fiu primul care pun cărămizile unei astfel de imagini. Să le așez frumos, nu să îi sparg capul cu ele. Știi ce vârstă are copilul tău? Nu anii, nu la ei mă refer neapărat, ci la etapa de dezvoltare în care se află.
Să îi vorbesc ca unui adult. Da, contează mult tonul vocii, exprimarea, intenție și mai ales că acestea toate transmit detalii despre valoarea pe care i-o dai. Dacă abordezi ironic, dacă faci glume, dacă îi/o consideri mucoși, atunci nu te aștepta la rezultate grozave și nici la prea mult respect. Bumerangul se va întoarce când ți-e lumea mai dragă. Ironia spusă acum, te poate spulbera ca momentul în care el sau ea vor avea puterea să ți-o întoarcă.
Să nu îi impun ceea ce eu nu fac. Vreau să nu stea pe calculator sau televizor, dar eu când vin de la lucru exact asta fac. Vreau să citească Biblia și să o respecte, dar eu pun mâna pe ea doar Duminica, vreau să o respecte pe „mamă-sa” dar eu o tratez cu superioritate și fac glume despre femei. Vreau să asculte de Dumnezeu, dar eu nu sunt decât creștin de formă. Astea nu se fac. Nici chiar sub scuza, eu vreau să îți fie bine și să nu pățești ca mine. Nu poți impune ceea ce tu nu faci, poți eventual să recomanzi.
Să îmi fac timp pentru ei. Dacă mai merge. Unii din ei vor privi tare rezervați o schimbare bruscă la capitolul acesta. E vital să avem timp pentru el/ea de când s-au născut. E nevoie de timpul petrecut cu ei mai tare decât telefonul sau hainele de firmă de pe ei. Timpul de calitate petrecut cu ei, e cea mai tare declarație de dragoste pe cere le-o putem face.
Să îi port în rugăciune. Nu e la coada listei, că nu le-am ordonat neapărat, dar mai eficient decât impunerea Bibliei este trăirea personală a Bibliei. Dumnezeu e cel ce poate face minuni și în viața ta de părinte și în viața copiilor tăi. E nevoie de rugăciune pentru ei dinainte de naștere până la moarte.
Să trăiesc cum aș vrea ca ei să trăiască. Da, ar trebuie să nu mp mai scuz, ci să pot să îi spun fiului meu: Calcă pe urmele mele, că și eu calc pe urmele Domnului. De fapt, nu trebuie să îi spun deloc, el în mod natural va face asta, cu toată răzvrătirea specifică adolescenței. Hm… ce urme las? Unde ajung ei dacă calcă pe urmele mele? Sau cred eu că urmele mele sunt șterse? Cred că îi pot spune: Eu am mers pe aici și nu îți recomand să mergi, ia-o pe acolo. Poate va asculta pentru porțiuni mici de drum, dar nu prea mult. Dacă tot drumul pe care am mers e „nașpa” atunci să nu mă aștept la un parcurs de sfânt al fetei sau băiatului.
Sunt doar câteva idei, tema e vastă, dar fiecăruia din noi care abordăm cu sinceritate rolul de părinte, Dumnezeu ne va descoperi ce trebuie făcut. Nu am nici un dubiu de asta. Suntem oare gata să ascultăm de Dumnezeu tot așa de mult pe cât pretindem copiilor noștri?
Părinți, respectați-vă copiii și vă vor respecta și ei la rândul lor. Respectarea copiilor nu e erezie cum am auzit pe cineva, e cât se poate de biblică.
Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/respectul-ingredientul-minune/
Vasy Galaureac – Cântați popoare ne-ncetat
Personajul aproape necunoscut din istoria creștinismului global
Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puțin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranță una dintre figurile lui cele mai importante”, susține jurnalistul.
Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puțin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranță una dintre figurile lui cele mai importante”, susține jurnalistul.
Era 27 februarie a anului 380. Un moment considerat istoric pentru creștinism. După îndelungi perioade de persecuție, creștinismul a devenit pe deplin victorios asupra păgânismului. Acest fapt i se datorează în întregime unui împărat al cărui nume este prea puțin cunoscut publicului larg. Nu este vorba despre Constantin cel Mare, ci de Flavius Teodosiu. A fost una dintre figurile cele mai importante ale creștinismului, chiar dacă nu a făcut parte dintre fondatorii acestuia, iar hotărârea de a se implica în viața creștinismului a fost, probabil, una dintre cele zece decizii care au modelat cel mai mult lumea postromană. Aceasta este opinia susținută de către jurnalistul și istoricul Dominic Selwood, într-un articol pentru The Telegraph.
Teodosiu I, mai mult decât un împărat
Cunoscut și cu numele de Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat care a domnit peste ambele părți ale Imperiului Roman, atât cel din Vest, cât și cel din Est. Ceea ce l-a impus în conștiința publică au fost nu atât de mult realizările sale de ordin politic, cât implicările sale religioase. Victoria creștinismului din data de 27 februarie a fost rezultatul unui edict (Edictul de la Tesalonic), în urma căruia creștinismul a devenit religie de stat. „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinței transmise romanilor de apostolul Petru…”, suna una dintre formulările unei decizii ce părea a avea potențial pozitiv.
A sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toți supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism. Cât de benefică a fost decizia împăratului? Este o întrebare legitimă la care Biserica Ortodoxă s-a grăbit să răspundă afirmativ, declarându-l pe împărat sfânt (17 ianuarie).
Efectele dezastruoase ale unui creștinism în mariaj cu statul
Istoricul Jean Comby (profesor la Facultatea de Teologie din Lyon, Franța) constată în cartea Să citim istoria bisericii că prin decizia lui Teodosiu „puterea statului, odinioară în slujba păgânismului, slujește acum creștinismul. Dar funcționează aceleași structuri mentale. Doar religia se schimbase.” Practic, se conturează imaginea unui creștinism preocupat mai mult de adevărul teologic și nu de ființa umană. Interesat de dogmă și nu de iubire. Și atunci, ce a mai rămas din spiritul creștin, în condițiile în care comportamentul a rămas la fel de violent și de intolerant precum al păgânilor în secolele anterioare?
Răspunsul îl putem ghici din evoluția evenimentelor. Atâta vreme cât mai bine de jumătate dintre locuitorii statului roman erau păgâni, la sfârşitul secolului al IV-lea, un împărat creştin nu îşi permitea să declanşeze un război civil. Nu însă și Teodosiu I. El a fost aproape să facă acest lucru în anul 390, când, din rațiuni politice și religioase, a ordonat pedepsirea locuitorilor din Tesalonic (chiar orașul în care formulase edictul). Unul dintre istoricii perioadei apreciază că numărul celor ucişi atunci a fost de circa 7.000 de persoane. Drept pedeapsă, episcopul Ambrozie din Mediolanum, l-a mustrat public pe Teodosiu, refuzând să îl primească la slujba Liturghiei timp de opt luni. Printr-o singură decizie, creștinismul devenise unica religie recunoscută în statul roman. Dincolo de anumite aspecte care pot fi explicate prin spiritul preponderent violent al epocii, ce s-a mai păstrat din esența creștinismului?
Creștinism biruitor — cu moartea pe viață călcând
Agresiunea creștinilor va atinge forme de manifestare imposibil de imaginat în primul secol. Din religie persecutată se transformă într-o religie persecutoare. Alianța cu statul funcționa perfect. Poate că unul dintre cele mai cunoscute cazuri de violență având ca autori grupuri creștine este cel efectuat împotriva Hypatiei din Alexandria, considerată întâia mare matematiciană a lumii antice. Soarta Hypatiei ilustrează foarte bine intoleranța creștinilor față de tot ceea ce însemna cultură și gândire neconforme cu ceea ce presupunea a fi atunci ortodoxia creștină. După modelul lui Teodosiu, patriarhul Chiril al Alexandriei i-a incitat pe creștini să distrugă tot ce amintea de trecutul istoric păgân: temple, biblioteci, statui. Dogma creștină a câștigat mizând pe forța pumnului, inaugurând era unei dictaturi creștine.
Chiril nu s-a oprit însă la aceste gesturi. Creștinismul de stat trebuia să își impună supremația total. Astfel, la ordinul lui Chiril, o gloată de fanatici creştini a atacat-o în plină stradă pe Hypatia, care își făcuse un nume din respingerea misticismului prin folosirea logicii și a matematicii. Fanaticii au măcelărit-o chiar într-o biserică, purtând apoi rămășițele pe străzile din preajmă, înainte de a le arde. Criminalii nu au fost niciodată pedepsiţi. După moartea ei, matematica, astronomia şi fizica au intrat pentru cel puțin un mileniu într-un con de umbră. Erau primele rezultate ale unei dogme creștine care deviase de la traseul ei inițial. „Rezervă-ţi dreptul de a gândi, căci chiar şi a gândi greşit e mai bine decât a nu gândi deloc”, i-ar fi spus tatăl Hypatiei, în copilăria sa. Consecventă sfatului părintesc, comisese sacrilegiul de a gândi în contrast cu ortodoxia fundamentalistă religioasă. Pentru aceasta a fost sancționată cu moartea. În schimb, Chiril rămâne considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă, el fiind sărbătorit pe 18 ianuarie.
Prețul unei victorii amare
Este incontestabil faptul că prin intervenția împăratului Teodosiu se creează premisele unei transformări a creștinismului într-o religie globală. Însă cu ce preț? Un preț pe care unii se grăbesc să îl ceară și astăzi. Cum altfel am putea interpreta insistențele relativ recente ca o confesiune religioasă, indiferent de numele si proporția ei, să fie declarată ca biserică națională? După aproape două mii de ani de creștinism, apare inevitabil întrebarea: Ce s-a învățat din consecințele favorizării unei dogme de către stat? Constantin cel Mare și Teodosiu au fost declarați sfinți pentru rolul jucat în imprimarea creștinismului, facilitându-i globalizarea. Însă, în umbra ascendenței creștine, cât s-a mai păstrat din valorile propovăduite cândva de Iisus Christos? Victoria creștinismului prin susținerea statului lasă în urmă un gust amar, pe care unii, din nefericire, nu îl sesizează nici astăzi.
Sursa foto: Wikimedia
