Autor: Biserica Maranata Vulcan

“Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.”       Evrei 11:6

Credința este virtutea care definește hotărâtor însăși identitatea noastră creștină. Este imposibil ca cineva să fie creștin și să nu aibă credință.

                 Tocmai legat de această virtute însă, Domnul Isus avertizează cu privire la vremurile din urmă spunând: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe Pământ?” (Luca 18:8). Despre aceleași vremuri de pe urmă Cuvântul Lui Dumnezeu proclamă: “…căci Pământul va fi plin de cunoștința Domnului…”         (Isaia 11:9). Luând în considerare cele două pasaje nu poți să nu te întrebi: “Oare cum arată omenirea plină de cunoștința Lui Dumnezeu, dar nemaiavând credință?”

Probabil că aceste trăsături caracterizează din ce în ce mai mult lumea creștină a zilelor actuale, întrucât marca pregnantă a lumii creștine pare să-I definească pe credincioși ca fiind niște oameni având o formă de evlavie, dar lipsindu-le puterea schimbării.

Ca urmare, creștinii de astăzi mimează sau par a fi credincioși. Ei își declară dragostea pentru Dumnezeu, dar se pare că iubesc și în consecință aleargă mai mult după placeri, viață de lux, comoditate, confort, avantaje proprii, decât să alerge la Dumnezeu. Oare ce înțelege creștinul modern prin credință? Ce înseamnă pentru el actul credinței? Nu cumva așteptările noastre, izvorâte din fire, tind să redefinească credința în Cristos după standarde lumești, adică nebiblice?

Privind la Cuvântul Scripturii îmi exprim dorința de a redescoperi, împreună cu Dvs., definiția credinței din perspectiva Lui Dumnezeu. Pentru aceasta, vă îndemn să privim la primele 12 versete ale capitolului 11 din Evrei, cuvinte special atribuite credinței.

Cuvântul lui Dumnezeu prezintă credința urmărind o oarecare progresie. Observăm în acest pasaj o credință crescândă, o credință de diferite nivele. Aceste trepte ale credinței ne sunt prezentate dinamic în viața câtorva titani ai credinței, precum: Abel, Enoh, Noe și Avraam. Prima dintre treptele credinței este legată direct de Dumnezeu prin actul creației.

1.          Credința care indică spre Dumnezeu. Aceasta este prima treaptă a credinței. Am mai putea-o numi și credința logică sau credința care vede. În Romani 1:19-20 Pavel zice: “Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu… le-a fost arătat de Dumnezeu… însușirile Lui nevăzute, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” De pe această treaptă omul poate   să-l perceapă pe Dumnezeu – Creatorul. Omul îl poate “vedea” prin credință pe Dumnezeu, în creație! Acest nivel este primul exercițiu spiritual pe care trebuie să-l facă omul care-l caută pe Dumnezeu“…silindu-se să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare…” Până la un anumit loc, acest nivel de credință este atins deseori chiar și de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Privind minunea creației, unii oameni vor atribui unei“puteri nedefinite” creația, fără a-L cunoaște însă personal pe Dumnezeu – Creatorul.
2.         Credința închinării. Exponentul acestui nivel de credință este Abel. El nu doar că l-a identificat pe Dumnezeu care a creat toate lucrurile, ci a dorit să se închine acestui Dumnezeu, să aibă o relație personală cu El, să-i mulțumească din inimă pentru tot ce Dumnezeu i- dat. Abel a fost gata să-i aducă Lui Dumnezeu jertfa, nu doar de ochii lumii, ci din toată inima. Abel, prin credință, s-a închinat Lui Dumnezeu care vede în ascuns și care răsplătește în ascuns. Abel nu a căutat aprecierile nimănui pentru faptele sale, ci a adus din dragoste, Lui Dumnezeu, ceea ce a avut mai bun. Întâlnim destui creștini în zilele noastre care aduc darul lor, dorind să se închine Domnului, dar având o motivație greșită. Tot ce fac ei, fac de ochii lumii, iar motivația principală a jertfei lor devine aprecierea celorlalți oameni, nu închinarea inimii sincere înaintea lui Dumnezeu.
3.         Credința umblării cu Dumnezeu. Enoh este omul care dă exemplul de credință la acest nivel. Fără să se raporteze la oamenii din generația lui, Enoh a umblat cu Dumnezeu toată viața. El a perseverat în credința sa. “A umbla cu Dumnezeu în fiecare zi”, presupune a fi sincer, a elimina orice fel de trăire duplicitară. Cu siguranță că, în viața sa, Enoh a trecut prin tot felul de probleme, poate necazuri sau chiar boli. Poate că, uneori, nu L-a înțeles pe Dumnezeu. Cu toate acestea, el a umblat cu Dumnezeu în fiecare zi! Ce pot răspunde oare în fața lui Dumnezeu credincioșii a căror credință este atât de depreciată încât, imediat după ce au ieșit pe ușa bisericii, își schimbă umblarea și principiile? Să fi fost oare credința lui Enoh o credință cu dublu standard? Cu siguranță că Enoh a umblat cu Dumnezeu și nu a mers deloc prin locuri pe unde Dumnezeu nu mergea. Probabil că nu a făcut afaceri fără Dumnezeu și nu a privit la lucruri pe care Dumnezeu nu le iubește. Faptele lui Enoh nu au tăgăduit niciodată credința lui!Acei creștini care sunt gata să umble cu Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare ceas, trăind o viață plăcută Domnului la biserică, în familie, la serviciu, la tinerețe, dar și la bătrânețe, acolo unde sunt văzuți de alții, dar și acolo unde ei cred că nu îi vede nimeni, se pot aștepta să trăiască experiența lui Enoh. Într-o bună zi ei nu vor mai fi văzuți pentru că Dumnezeu îi va muta de pe pământ ca să nu vadă moartea. În felul acesta, însuși Dumnezeu va mărturisi că îi sunt plăcuți.Desigur că acest nivel de credință trebuie să fie atins de toți credincioșii care nădăjduiesc să fie răpiți. Probabil că aceste trei nivele de credință sunt un standard pe care trebuie să-l atingă toți cei mântuiți. După cum vom vedea mai departe, următoarele trepte par a fi rezervate celor ce sunt chemați de Dumnezeu la lucrări speciale de slujire.
4.          Credința călăuzirii totale. Noe este omul pe care Dumnezeu l-a condus pe căi neumblate de alții din generația lui. El nu a discutat cerințele lui Dumnezeu cu privire la El. Desigur că ceea ce Dumnezeu i-a cerut lui Noe părea absurd, lipsit de sens și deplasat, pentru ceilalți care priveau la el. Cu toate acestea, Noe a perseverat, mergând în direcția indicată de Dumnezeu, fără a obiecta. Noe este omul care respectă întocmai schița planului divin cu privire la el. Noe nu s-a limitat doar la a recunoaște ce vrea Dumnezeu cu privire la el, ci a luat în serios voia lui Dumnezeu, fără a pune condiții.Privită din afară, credința lui Noe, pare o nebunie. Este de-a dreptul nebunește să te apuci să construiești o arcă, să investești o viață de om mergând pe o direcție indicată de o comunicare divină – ar putea obiecta cineva. “Oare chiar asta vrea Domnul de la mine?” Poate că la acest nivel ar putea fi încadrată și credința acelor oameni ai lui Dumnezeu care înțeleg călăuzirea Lui pentru lucrarea de misiune și părăsesc, prin credință, confortul de acasă, mergând să trudească printre străini, dormind chiar și prin păduri, riscându-și familia și sănătatea  pentru o cauză care, privită de la distanță, pare de cele mai multe ori un nonsens.
5.         Credința sacrificiului suprem. Nivelul de credință la care a ajuns Avraam este, fără îndoială, o culme a credinței. Această credință, aparent, ajunge dincolo de orice logică, atât în dreptul lui Dumnezeu, cât și în dreptul lui Avraam. Ceea ce Dumnezeu i-a cerut lui Avraam este absurd de-a dreptul și am putea exclama:„Asta e prea de tot!”Ascultarea prin credință, de care dă dovadă Avraam, este deasemenea absurdă, curată nebunie am putea spune. Această credință dăTOTUL, ridicând pe omul lui Dumnezeu deasupra oricărei puteri de înțelegere omenească.Nivelul credinței sacrificiului suprem este cel al martirilor. În dreptul unor oameni se pare că însuși Dumnezeu cere parcă prea mult! Cu toate acestea, ei s-au ridicat la nivelul sublimului. Inima lor a reușit să bată în același ritm cu inima lui Dumnezeu. Lor nu li s-a părut “prea mult”, nici nu s-au gândit că “este absurd”. Astfel de credincioși sunt gata să-și urce propria viață, propriul destin, pe muntele unde numai Domnul poate purta de grijă. Odată ajunși aici, ei își abandonează propria viață, dar nu oricum, ci, în mâna lui Dumnezeu!Privind din această perspectivă credința creștină, este necesar să recunoaștem că întrebarea Domnului Isus: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe Pământ?”trebuie luată în seamă mai mult ca oricând în aceste vremuri. Declarațiile de credință trebuie să aibe acoperire în fapte de credință. Trăim într-o lume extrem de materialistă. În zilele noastre, oamenii spun: “Eu mă descurc!” sau “ Eu am cunoștințe!” sau “Eu am destui bani pentru a rezolva orice problemă!” Însă toate acestea sunt afirmații ale necredinței care caracterizează vremurile în care trăim.Este ușor să-ți afirmi credința atunci când ești sănătos, când ești înconjurat de prieteni, când ai o afacere bună, când ești apreciat. De fapt, este simplu să fii creștin atunci când ai totul sub control, dar adevărata credință începe abia atunci când Dumnezeu începe să preia controlul.

 

Iubiți cititori! Este vremea să ne trezim cu toții și să venim la credința dată           sfinților odată pentru totdeauna!

Dumnezeu ne cheamă să urcăm treptele credinței, pas cu pas.

Fie ca ajutorul Domnului să rămână peste fiecare dintre noi!

Mike Olari.

http://family2fam.com/