Biserica Penticostală Maranata Vulcan
Ca să lupți pentru biruința Bisericii, trebuie în primul rând să fii prezent la întrunirile ei!
Natura şi-a pictat veşmântul
Într-o culoare ruginie
Şi aromesc gutui pe ram
Şi strugurii mustesc în vie…
Livezile îşi poartă rodul
Bogat în miere şi culoare
Iar florile-ntr-un ultim vis
Zâmbesc timide către soare…
Se mai aude-n zori de zi
Un tril voios de păsărele
Dar frigul va veni curând
Şi vor pleca ducând cu ele
Prin ţări străine, neştiute
O veste bună: Avem un Tată
Ce s-a-ndurat şi ne-a dat iar
O toamnă binecuvântată!
Vulcan-04-10-2015 Maria Luca
Abuzul spiritual se produce atunci când o persoană cu autoritate spirituală se poartă urât cu o altă persoană, datorită unor aspecte ce țin de viața spirituală, rezultatul fiind reducerea vitalității spirituale și a maturizării acelei persoane. Aste e definirea aproximativă, dată de David Johnson în cartea The Subtle Power of Spiritual Abuse, dacă mi-am amintit bine.
Acum voi încerca să descriu ce este abuzul spiritual mai „pe românește”, folosind termeni „de-ai noștri”, mai nepretențioși. Abuzul spiritual se produce atunci când o persoană se află în situația pe care o critică Petru în prima sa scrisoare. Adică, atunci când o persoană cu autoritate spirituală devine stăpân, nu păstor. Orice abatere de la metoda recomandată de Dumnezeu pentru păstorire poate să se transforme în abuz spiritual repede. Slujirea de silă, slujirea pentru câștig financiar sau de prestigiu, slujirea cu mândrie, slujirea din poziția de stăpâni.
Traducem din nou. Folosirea poziției spirituale, pentru a îi manipula pe ceilalți în folosul tău, se numește abuz spiritual. Să dăm câteva exemple, pentru o înțelegere mai clară. Dacă un păstor folosește vinovăția pentru a-i determina pe oameni să frecventeze biserica sau să se implice în misiune sau să dea bani pentru mai știu eu ce lucrări ale bisericii, atunci e abuz spiritual. E o cale ușoară de a atinge scopul și se bazează pe autoritatea spirituală și în același timp pe imaturitatea spirituală a celor păstoriți.
Abuzul spiritual și legalismul sunt cei mai buni prieteni. Nu? Cum ai putea să abuzezi pe cineva, dacă nu ai avea bici sau o armă, ceva cu care să ameninți sau să lovești dacă este cazul? Legalismul, dacă ar fi să îi dăm cea mai ușoară definire, este situația în care te bazezi pe propriile eforturi pentru a câștiga acceptarea lui Dumnezeu. Legalismul înseamnă a trăi în fire.
Așadar. Un abuzator spiritual va folosi de îndată legea, pentru a forța, mai brutal sau mai delicat, pe cei peste care are autoritate, să se miște în direcția dorită de el. E mult mai ușor să îi faci pe cei „de sub tine” să îți știe de frică și să îi mâni unde vrei, decât să mergi înaintea lor ca un păstor. Situația asta îți permite „să spargi semințe” când păstorești, pentru că nimeni nu mișcă de sub cuvântul tău.
Poate veți crede că abuzul spiritual îl poate face doar păstorul sau preotul, asupra turmei, dar nu este așa. Se întâmplă adesea între soți, între părinți și copii, între diferiți frați, între consilieri și consiliați, între misionari și cei „misionați” și în alte situații. A, încă un caz des întâlnit. Între învățătorii de copii de la biserică și copii. Adesea aud: „Dacă nu stai cuminte, te va arunca Domnul Isus în foc.” Sau: „Dacă ești un copil cuminte, Domnul Isus te va duce în rai.” E abuz spiritual cu diplomă.
Mulți oameni au simptomele abuzului spiritual, dar habar nu au că așa se întâmplă. Abuzul spiritual nu lasă vânătăi fizice și nici nu e așa ușor de detectat, pentru că oamenii nu au auzit prea mulți despre boala asta. Domnul Isus face chemarea: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” Dar în puține biserici actuale se găsește odihnă. De ce? De ce există o presiune permanentă de a ne ridica la înălțimea unor standarde religioase? De ce bisericile devin un fel de lagăre de muncă spirituală forțată?
Biserica adesea devine, în loc de casă de rugăciune, un urmăritor aspru al credincioșilor, un vânător de greșeli și, desigur, un pedepsitor de greșeli. În loc să devină loc de odihnă, devine loc de judecată, de pedepsire, de instrucție. În loc să plecăm odihniți și hrăniți, plecăm condamnați, stresați, abuzați. Nu e acesta Hristosul, nu aceasta e menirea bisericii. O biserică de acest fel este una în care oamenii sunt abuzați și ar trebui să își ridice semne de întrebare acei oameni.
De obicei puteți lua pulsul abuzurilor spirituale atunci când vreun om păcătos vine la biserică și vrea să se pocăiască. Atunci se vede foarte clar dacă există constrângere, condiții, standarde religioase, cerințe suplimentare și chiar respingere. Am văzut și auzit despre cazuri în care unii au fost considerați „neeligibili” pentru a se pocăi, că „bețivul ăsta niciodată nu o să se lase” sau „femeia asta nu se va pocăi niciodată”. Asta spune legea religioasă, limitează oamenii, șansele lor, limitează și pe Dumnezeu să schimbe oamenii. Evaluăm noi, specialiștii, și dăm verdictul. Nu este acesta un abuz?
Multe abuzuri au loc în biserici. În unele, abuzurile spirituale se cumulează cu cele ritualice. Am văzut preoți călărind la propriu pe enoriași. Am văzut oameni biciuindu-se, lovindu-se și executând tot felul de pedepse impuse de cei cu autoritate spirituală.
Mâine, dacă Dumnezeu ajută, vom privi puțin la cauzele favorizante abuzului din viața celor abuzați, dar și la modul în care ne putem schimba într-un mod constructiv.
Încă din timpul regimului comunist, am fost sfătuiți să nu ne ocupăm de ecumenism și să ne vedem de religia noastră, în liniște și în particular. Cu toate acestea, nu puțini au fost cei care, călcând pe urmele Domnului Isus și ale apostolilor și-au riscat nu numai libertatea, dar și viața, pentru a spune și altora despre marea comoară găsită de ei, și anume, Mântuirea sufletului.
De ce au făcut – cei ce au făcut – acest lucru? De ce s-au expus și au riscat așa de mult? Este biblic?
Nu numai că este biblic, este chiar o poruncă dată de Domnul Isus apostolilor, chiar de la început: „Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia la orice făptură.”(Marcu 16:15-20) – Marea Trimitere. Apoi în Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 19-21, putem citi pilda „BOGATULUI NEMILOSTIV”, unde acel bogat a ajuns în IAD. Este descrisă deasemenea grozăvia Iadului. Bogatul îi cere lui Avraam permisiunea să meargă la cei din casa lui, pentru a-i salva, ca ei să nu ajungă unde era el, până nu era prea târziu.
Ce putem învăța din cele amintite mai sus?
– În primul rând, Isus ne spune (practic dă o poruncă) că trebuie să vestim Evanghelia la orice făptură. Asta înseamnă să încep chiar cu cei din casa mea, apoi la cât mai mulți din cei aproximativ 7 miliarde de oameni, câți trăiesc astăzi pe mapamond, să le vestesc Evanghelia.
– Apoi, în caz că acest lucru nu ne motivează destul, să luăm în calcul măcar faptul că Iadul este atât de îngrozitor (și etern). Și știind lucrul acesta, să nu încetăm să luptăm zilnic, pentru a salva de la el măcar pe cei din jurul nostru, cu care avem contact mereu.
– Nu numai păstorii sau evangheliștii, ori cei care predică au această datorie, ci fiecare bun Creștin (născut din nou).
Vă rog să ascultați un scurt mesaj, de la cineva care a ajuns în Iad. Cred că după ce veți asculta acest mesaj, veți simți (așa cum și eu am simțit) o mult mai mare responsabilitate pentru toți cei care trăiesc, în casa noastră, la locul de muncă, vecini și orice alte persoane cu care avem contact în pribegia noastră pe acest pământ.
