Rugăciune


Maria Luca

Doamne, Tatăl meu din ceruri
Azi Te rog să iei aminte
Glasul inimii s-asculţi
Într-o rugă ce-i fierbinte…

Nu-Ţi cer Doamne bogăţii
Ce oricum se duc şi pier
Ci o dragoste curată
Să mă poarte către cer…

Doamne, vreau prin ochii Tăi
Să văd lumea minunată,
A pământului splendoare,
Să văd bolta înstelată…

Vreau o, Tată prin iubirea-Ţi
Să învăţ cum să iubesc
Printre oameni reci şi singuri
Eu în dragoste să cresc…

Să-nţeleg ce mare-i harul
Să-mi fii Scut şi Dumnezeu
Iar în sfântă părtăşie
Să-mi vorbeşti…doar Tu şi eu!

Azi în faţa Ta, Părinte
Aduc jertfa inimii…
Doamne, ţine-mă pe cale
Să ajung în veşnicii!

Vulcan-06-09-2015    Maria Luca

Debora,Denisa,Andreea & Nely – Sfânt ești doar Tu Domnul meu


Antidot pentru lăcomie


Antidot pentru lăcomie

Am scris despre lăcomie şi potenţialul de distrugere al acesteia zilele trecute, aici şi aici. Mai sunt multe de scris despre sectoarele afectate de lăcomie şi despre impactul, pe care aceasta îl are în aproape toate sectoarele vieţii umane. Rămâne un subiect deschis şi pe care mă angajez, să îl mai abordez în viitor. Dar pentru că vreau ca aici, pe blog-ul acesta, să fie un loc al speranţei şi al pozitivului, aş vrea să scriu şi despre antidotul pentru o aşa boală.

Lăcomia afectează profund viaţa umană. Distruge relaţii, distruge vieţi, face oamenii nefericiţi, aduce o fericire falsă şi de scurtă durată, distruge căsnicii, copii, părinţi, biserici, şi state întregi. La nivel global, din cauza lăcomiei unora, alţii sunt condamnaţi la foamete şi sărăcie şi vorbim de ţări întregi. Cu mâncarea aruncată de anumite oraşe mari, am putea hrăni o ţară africană în întregime. Lăcomia face ca unele ţări să fie jefuite, lăcomia face ca unele teritorii să fie distruse, păduri tăiate, până şi rocile de sub pământ sunt sparte din lăcomia omului modern. Ei bine, în faţa acestei realităţi monstruoase realizăm că, balaurul lăcomiei, are nevoie de un antidot puternic, e un cancer al omului lăcomia şi orice formă de cancer se vindecă tare greu.

De unde vine lăcomia? Aşa cum am mai scris, lăcomia porneşte din nevoia noastră de siguranţă în cele mai multe cazuri, nevoie care din cauza păcatului căutăm să o împlinim greşit, cu surogate înlocuitoare şi artificiale. Este ca şi cum, la foame, ne-am mulţumi şi cu fructe din plastic, care oricum arată foarte bine şi realistic. Nu doar nevoia de siguranţă căutăm să o împlinim prin lăcomie, ci şi cea de apreciere şi iubire. Credem că având, devenim mai importanţi pentru cei din jur, credem că, deţinând ne putem alunga singurătatea, care merge de mână cu noi. Aşadar, lăcomia, vine dintr-o nevoie satisfăcută greşit şi după aceea creşte foarte repede.

Sunt aceste nevoie greşite? Nu. Nevoia de siguranţă şi cea de apreciere şi de importanţă, sunt în noi de la crearea noastră. Dumnezeu le-a pus în noi şi trebuiesc împlinite. Problema nu este la nevoile pe care le avem, ci la modul în care alegem să împlinim nevoile pe care le avem. Dacă ne este foame de exemplu, nu este condamnabil, dar dacă pentru a ne împlini nevoia de a mânca furăm , ucidem, minţim o împlinim greşit. La fel şi dacă alegem să mâncăm fructe şi legume din plastic. Nevoia de siguranţă şi securitate trebuie împlinită corect.

Cum putem să împlinim această nevoie corect? Ei bine, personal cred că această nevoie de securitate si siguranţă a apărut de la prima despărţire de Dumnezeu, de la prima tură când omul s-a ascuns în existenţa sa. De atunci a apărut şi nevoia de protecţie, de ascundere, de înconjurare în mormane de bani şi resurse. Omul tânjeşte după o ascundere de pericole, după puţină linişte şi pace într-un loc nepericulos. Inconştient, căutăm să ne construim acel loc de siguranţă prin puterile noastre şi lăcomia este foarte importantă în acest demers. Trebuie să adunăm mult şi repede, nenatural de mult şi de repede, ne trebuie un agent de afânare, un agent de favorizare a demersului nostru şi apelăm la lăcomie. Efortul este imens şi culmea e că, odată construite acea fortăreaţă, simţim că este ineficientă.

Singurul mod de a împlini corect această nevoie, este ascunderea în Dumnezeu, este revenirea la Dumnezeu. Omul până la păcat nu s-a ascuns, trăia liniştit alături de tot felul de animale din care multe fioroase, nu era problema temerii. Păcatul a adus teama, insecuritatea, frica, nevoia de ascundere şi dacă păcatul a făcut asta, cel mai corect este să căutăm o rezolvare la problema păcatului. Pentru a găsi o rezolvare avem o singură soluţie – Isus Hristos. Noi oamenii trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu, El este cel care ne poate împlini nevoia noastră de siguranţă şi importanţă. Orice altă încercare de împlinire va fi ca şi consumul de fructe si legume din plastic pentru a potoli foamea.

Împăcarea cu Dumnezeu poate satisface nevoia de siguranţă în mod aproape inexplicabil. Ştiu oameni care sunt în mari lipsuri şi totuşi se simt adăpostiţi. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au făcut închisoare şi s-au simţit în siguranţă. Alţii au privit moartea în ochi şi s-au simţit în siguranţă şi nu s-au temut. Daniel a stat în groapa cu lei si nu s-a temut. Cei trei tineri au ajuns în cuptorul de foc şi nu s-au temut, sau poate mai corect este că teama pentru siguranţa lor nu i-a stăpânit, nu i-a făcut să apeleze la metode omeneşti de a evita pericolul.

Când ne încredem în Dumnezeu şi acceptăm voia Sa, pericolul nu dispare, nu este mai mic, nu suntem protejaţi de un bol de sticlă, ci doar avem încredere că prin orice am trece, El este în controlul vieţii noastre. Când ne predăm viaţa Lui, renunţăm la dreptul de proprietate fals, pe care credem că îl avem asupra vieţii noastre şi ne transformăm, încet, încet, din lacomi, în oameni care se pot bucura de viaţă şi pot ajuta şi pe alţii să se bucure. Eforturile noastre nu vor mai fi să construim un turn în care să ne ascundem, ci să relaţionăm, să admirăm, să ajutăm, să ne implicăm. Când ne încredem în Dumnezeu, dispare stresul major al vieţii, pentru că în El ne găsim siguranţa şi aprecierea de care avem nevoie.

Omul lacom tânjeşte după o relaţie autentică cu Dumnezeu, asta e nevoia lui şi numai aşa poate fi satisfăcută. Orice altă cale va duce la eşec. Lăcomia are un singur antidot – Isus Hristos.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/

Filip Cazacu (Predică)


Lăcomia – calea spre distrugere (II)


Lăcomia – calea spre distrugere (II)

Acum câteva luni, discutam cu o doamnă, care venise pentru probleme în căsnicie la consiliere. Relaţia cu soţul ajunsese în mare impas „tocmai când se realizaseră şi ei”. După o perioadă intensă de muncă, de afaceri, de investiţii, „când să se bucure şi ei doi de toate” nu mai avea cine. Relaţia pur şi simplu nu mai mergea. Problema era că, lăcomia, le-a distras atenţia de la relaţie, iar aceasta s-a erodat datorită neglijării ei. Nu s-au înşelat unul pe altul dar soţul nu o mai voia. Erau căsătoriţi doar pe acte şi el, care iniţial era foarte tandru şi romantic, devenise total apatic şi neimplicat. Investirea in bunurile materiale, în bunăstare, a ruinat tot ceea ce iniţial o atrăsese pe soţia sa la el. Tot ce era mai frumos din el, se stinsese şi din păcate nu am putut nici eu să mai ajut cu nimic. Acum trăiesc doar de convenienţă. Poate Dumnezeu va face un miracol în cazul acesta.

În cazul lor, lăcomia soţiei, dorinţa ei de a avea ca alţii, de a avea tot ce i-a lipsit în copilărie, de a realiza siguranţa întregii vieţi în câţiva ani, a dus la distrugere. În cele din urmă a realizat că: „mai bine rămâneam aşa cum am fost, era mult mai bine în sărăcie dar cu soţ, decât în bogăţie fără el”. Sărăcia însemnând o viaţă decentă în opinia mea. Teoretic, doamna a dorit ceva bun, un viitor sigur şi confortabil, însă dacă pentru asta, ajungi să neglijezi alte aspecte ale vieţii deja vorbim de lăcomie.

În Scriptură găsim câteva cazuri de lăcomie şi nu citim tocmai încurajator despre ele. Îmi aduc aminte de pasajul în care se relatează despre Nabal cum era ataşat de avuţiile lui şi asta a dus la distrugerea sa. Nu avea Dumnezeu probleme că avea, că deţinea, pentru că El le-a îngăduit. Problema era că Nabal le considera ale lui şi avea încrederea pusă în ele. Avuţiile erau siguranţa lui. Apoi îmi vine în minte exemplul lui Ahab, care deşi avea enorm de mult, a dorit şi via lui Nabot. Ştiţi ce a decurs de acolo? Tulburare, minciună, târârea poporului în tulburare, ucidere şi a culminat cu distrugerea  Izabelei şi smerirea lui Ahab. Un alt exemplu este cel al bogatului căruia i-a rodit ţarina, relatat în Luca şi care atinge dezideratul său de siguranţă şi securitate: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” apoi ajunge la distrugere. Citim de lăcomie şi la David, deşi era căsătorit a dorit nevasta lui Urie şi a păcătuit, finalitatea… tot crimă, conflict, lacrimi, durere.

Lăcomia este una din caracteristicile oamenilor din zilele din urmă. Găsim asta scris în Noul Testament şi frecvent suntem avertizaţi că, lăcomia este un păcat tot aşa de grav ca uciderea şi curvia. Nouă ni se pare că un curvar este mai vinovat decât un lacom de avere, dar cei doi sunt puşi în aceeaşi categorie de Apostolul Pavel în scrisoarea către Efeseni. Hmm… un curvar va fi condamnat fără ezitare şi stigmatizat, pe când un lacom de avere, se poate trezi chiar apreciat şi lăudat de creştini, dacă ştie să spoiască cu evlavie haina lăcomiei.

Lăcomia este chiar mai periculoasă decât curvia aş îndrăzni să spun. E mai periculoasă pentru că ni se pare nevinovată, ni se pare că nu e păcat, ni se pare că este controlabilă, şi poate fi îmbrăcată în haina religioasă repede. Ne putem trezi uşor păcătuind, dar ne putem adormi conştiinţa cu diferite pastile create special pentru asta: „e voia Domnului”, „doar dau zeciuială”, „ajut şi pe alţii”, „câştig cinstit” şi altele. Aici nu e vorba că unora le îngăduie Dumnezeu bogăţii, nu condamn sau invidiez pe cei cărora Dumnezeu le-a dat. Vreau să trag un semnal de alarmă pentru mine şi cei care riscăm să ne ruinăm viaţa, pentru bogăţiile materiale sau pentru plăcerile pământului acestuia. Dumnezeu unora le încredinţează pentru că sunt vrednici, dar alţii, uitându-se la ei, râvnesc ceva similar, deşi Dumnezeu nu le-a dat, atunci vorbim de lăcomie.

În final, un exemplu pozitiv, exemplul unui om care a avut enorm de mult şi care nu şi-a lipit inima de ele. A trecut deci testul. Dacă Iov era lacom, îi crăpa inima în el, după atâtea veşti şocante despre pierderile sale, sau măcar înnebunea. Ei bine, Iov, deşi a trăit o durere imensă datorită pierderilor, totuşi a rezistat pentru că el avea încrederea că Dumnezeu e cel care ştie cel mai bine şi că de la El au venit toate.

Lăcomia duce la distrugere. Omul lacom deşi poate strânge enorm de mult, nu se poate bucura de ele.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/