Autor: Biserica Maranata Vulcan
O Pilda cu Tâlc….
Într-un aeroport stătea o tânără care urma să facă o călătorie mai lungă. Și-a cumpărat de acolo o carte ca să treacă mai repede timpul și un pachet de biscuiți. S-a așezat pe un scaun, și-a pus bagajele lângă ea și s-a apucat să citească. La un moment dat s-a întors să ia un biscuit din pachetul de lângă ea. A observat cu surprindere că la mică distanță era așezat un domn care citea un ziar și care, fără să-i ceara permisiunea, a început să ia și el din pachetul de biscuiți.
Cu toate că s-a simțit indignată, politețea a împiedicat-o să îi reproșeze că are un comportament nepotrivit. Dar pe măsură ce ea lua câte un biscuit, lua și el unul și asta a făcut ca până la urmă tânăra să devină foarte nemulțumită. Când a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a întrebat plină de resentimente: “Oare îndrăznește să mi-l ia și pe ultimul?”
Bărbatul a luat într-adevăr ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a oferit zâmbind cald o jumătate. Simțind că el a depășit limita bunului simț, tânăra s-a ridicat furioasă și s-a îndreptat spre un alt colț al sălii de așteptare. A deschis geanta ca să pună înăuntru cartea și… spre marea ei surprindere, a văzut înăuntru pachetul de biscuiți pe care îl cumpărase. În acel moment a copleșit-o un sentiment de rușine. A înțeles că pachetul din care mâncase nu era al ei, ci al bărbatului care citea ziarul. El a împărțit plin de bunătate chiar și ultima bucățică pe care o avea, fără să se simtă indignat, superior sau furios.
Oare de câte ori în viață am mâncat biscuiții altcuiva? Ar fi mai bine ca înainte să ne grăbim să-i judecăm pe alții să privim cu atenție în jur… și mai ales în sufletul nostru!
Să dai când poți, fără să aștepți nimic în schimb, nici măcar un mulțumesc, și să nu regreți că ai dat!
Cui dai? Cui are nevoie.
de la Rahela Damaris Braun
Slujind pe Domnul precum Hristos
Orice faceti, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni. (Coloseni 3:23)
Da, slujirea lui Hristos înseamnă slujirea oamenilor. Domnul Isus Hristos spune: Ori de câte ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neânsemnati, frati ai Mei, MIE mi le-ati facut. (Matei 25:40). Cu alte cuvinte, orice slujire practică a oamenilor, ca pentru Domnul, e o slujire a lui Hristos. Indiferent că vorbim de slujirea unui frate de credință sau a unui străin de pe stradă. Condiția e să o facem ca pentru Domnul.
Vedeți, nu suntem limitați de religie, deși în trup e mai lesne de lucrat. Totuși, aria e mult mai mare. Oamenii care fac misiune merg în teritorii aride, neprietenoase la slujit. Unele slujiri sunt legate de biserică, altele nu sunt legate. De exemplu chemarea la păstorirea turmei, nu se poate exercita în afara unei biserici, pe când a da un pahar cu apă sau o bucată de pâine, a vizita un bolnav sau un pușcăriaș, nu prea au neapărat de a face cu biserica.
Domnul Isus Hristos a slujit și la Templu (măcar cu biciul) și în sinagogă, dar cele mai multe lucrări le-a făcut pe stradă, în pustiu, în casele oamenilor. El a mers acolo unde era nevoie și rar a chemat oamenii într-un loc. Oamenii mergeau după El nechemați. El era acolo unde erau oameni de slujit. Oare de aici ce putem învăța? E ok să slujim frații și surorile în biserică, dar se impune și ieșirea în afara acesteia. De fapt, lucrarea de evanghelizare așa se face, arătând caracterul lui Isus oamenilor din jurul nostru, într-o manieră înțeleasă de ei, adică prin jertfă.
Dar oare îl slujim pe Hristos sau vrem slujirea Lui? Iacov și Ioan într-o zi îi spun Mântuitorului: „Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere.” Ei aveau o pretenție să fie ”puși în cinste” cum zicea bunica. În acest context Mântuitorul le explică necesitatea slujirii pentru cei ce vor să ajungă lideri: ”Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”
Oare de câte ori nu auzim doar cereri de slujire în rugăciuni. Doamne vreau darul cutare. Doamne vreau putere să… Doamne mântuiește-mi copilul. Doamne fă dreptate. Și alte și alte cereri de slujire. Noi pretindem adesea, că slujim pe Dumnezeu, dar îi punem zeci de condiții. Asta nu e mentalitate de rob, ci de stăpân. Mă duc în slujire, dacă îmi dai darul vorbirii în limbi. Fac lucararea, dacă mă botezi cu Duhul Sfânt. Ajut pe oameni dacă îmi dai super-puteri. Asta e slujire? NU. Slujirea e atunci când în ascultare și încredere față de Stăpân, ne apucăm de treabă unde ne trimite. Darurile și uneltele neceseare lucrului, are Stăpânul înțelepciunea să le dea la momentul potrivit. Întrebarea este? Vreau să mă duc?
A sluji în biserică mai are un avantaj: Aprecierea. Vine un frate, o soră și te încurajează, îți mulțumește, poate te mai și laudă careva. E mult mai ușor așa, ai confirmarea că ești util, că ești de ajutor. Dar când te duci în afara bisericii să slujești e posibil să nu fie așa. E mult mai greu de slujit. Dar și răsplata este mai mare. E bună slujirea în biserică, dar în afara ei este mult mai mult de lucru. În interior suntem ca un trup, unde fiecare ne aducem aportul, dar în afară, există oameni care pot fi parte din trup într-o zi. Slujirea lui Hristos are și componenta din trup și cea a slujirii afară din trup.
Acum, fiecare să hotărască în dreptul lui, dacă vrea să slujească Domnului sau nu. Fiecare să hotărască dacă mai întâi are pretenții de la Dumnezeu și pune condiții. Fiecare să decidă dacă vrea extra-invitații și onoruri pentru a sluji. Iosua spunea: ”cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Ce spui tu? Ești supărat ”că nu te pune nimeni la nimic”? Îți permiți să stai și să aștepți, doar ceva de lucru prin biserica locală? Așteaptă, dar să știi că de lucru este, de slujit suntem chemați să slujim prin toată viața noastră oriunde ne vom afla.
http://www.filedinjurnal.ro/slujind-pe-domnul-precum-hristos/
RAVAGIILE EGOISMULUI !!
Egoismul este rădăcina răului.
Primii doi frați care au trăit pe acest pământ au fost Cain şi Abel. Cu siguranță că părinții lor, Adam şi Eva, le-au vorbit despre modul în care, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, s-au simțit goi, le-a fost rușine, le-a fost frică şi s-au ascuns de Dumnezeu. Le-au spus apoi cum a venit Dumnezeu, a ucis câteva animale (probabil miei!) şi din pielea lor le-a făcut lor haine şi astfel le-a acoperit rușinea. Probabil că de aici le-a venit ideea că atunci când se simt vinovați față de Dumnezeu să jertfească un animal (probabil un miel!) şi jertfa aceasta le acopere vinovăția.
Cei doi frați au decis să aducă câte o jertfă lui Dumnezeu. Cain s-a gândit că nu contează ce pune pe altar şi a pus un snop de grâu, din producția ogorului lui. Abel va fi zis că numai o viață de animal, în locul propriei lui vieți, va fi ceva potrivit cu actul prin care Dumnezeu însuşi „a jertfit animale” pentru a acoperi rușinea părinților lui şi astfel a adus jertfă un miel.
Spre surprinderea lui Cain, jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Cain s-a tulburat şi s-a înfuriat: De ce jertfa lui este primită şi a mea nu? Şi, în mânia lui, va fi zis: Cu ce-i Abel mai bun ca mine? Şi, de ce-i Abel înaintea mea? Dumnezeu l-a avertizat că gândurile lui îl pun în primejdie şi că el ar trebui să-şi stăpânească gândurile şi să se întrebe ce n-a făcut bine, în loc să se înfurie pe fratele său!
Cain nu se mai putea gândi la ce n-a făcut el bine şi, în loc de aceasta, şi-a vărsat mânia pe fratele său şi l-a omorât. Dumnezeu l-a pedepsit cu severitate pentru crima lui.
Fără să intrăm în analiza gândirii şi acțiunii lui Cain, arătăm doar că foarte mulți interpreți ai Scripturii consideră că punctul de pornire al întregii tragedii a fost egoismul: Cain s-a pus pe sine în centrul atenției, s-a mâniat că jertfa celuilalt a fost primită şi că întâietatea lui (doar era primul născut!) era călcată în picioare. De la amorul de sine jignit, a ajuns repede la crimă!
Următoarea referire la starea omenirii după Cain este aceasta: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). De la egoism s-a ajuns la toate formele de răutate. Se poate spune, aşadar, că esenţa răutății, ca şi sămânța răutății, este egoismul.
Trebuie să facem de la început precizarea că egoismul nu este același lucru cu „iubirea de dine”. Dumnezeu ne dă următoarea poruncă, despre care Isus zice că este tot atât de mare ca şi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18). Cu alte cuvinte: „Aşa cum te iubești pe tine însuți, aşa să iubești pe fiecare altă fiinţă umană!” Dumnezeu ia ca de la sine înţeles faptul că fiecare om se iubește pe sine însuşi. El nu găsește nici un rău în faptul acesta. Porunca lui Dumnezeu este că aşa cum ne iubim pe noi înșine (cu tot ce cuprinde în sine lucrul acesta), aşa să iubim pe fiecare fiinţă umană cu care avem de a face.
Egoismul este concentrarea în sine şi plasarea propriei persoane deasupra oricărui alt lucru. Opusul acestei atitudini este aceasta: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). În continuare ni se spune că aşa gândea Isus şi să ne formăm o gândire ca a Lui.
Când a apărut creştinismul în Ierusalim, dușmanul numărul unu al noii mișcări a fost rabinul Saul. El era parte din sinagoga evreilor care vorbeau grecește şi a fost cel care a condus dezbaterea cu diaconul Stefan, pe care l-au acuzat că încearcă să strice religia iudaică şi l-au dus la Sobor (Consiliul Suprem al Statului), unde Stefan a fost condamnat la moarte prin lovire cu pietre. Cel care a condus acțiunea de ucidere a lui Stefan cu pietre a fost rabinul Saul. El nu s-a oprit aici, ci a vrut să extindă persecuția şi în țările vecine. Astfel citim că: „Saul sufla încă amenințarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbați cât şi femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Faptele ap. 9:1-2).
În rabinul Saul avem un exemplu clar de egoism feroce. După părerea lui, toţi evreii trebuia să creadă ca el şi oricine se abate de la această credinţă trebuie bătut, torturat şi ucis. Atitudinea aceasta trebuia să fie impusă cu forța. Cred că sunteți de acord cu mine că acest egoism mai poate fi numit şi răutate. Oare un asemenea om mai putea fi transformat?
Iosif Țon
Pe drumul credinţei…
Pe drumul credinţei sunt spini dar şi flori
Sunt şi lacrimi ascunse, este soare, sunt nori…
Pe drumul credinţei e Izvorul divin
Ce poartă în unde putere şi-alin…
E un drum ce-i îngust şi puţini merg pe el
Fiecare cu doruri şi poveri fel de fel
Dar păşesc fericiţi chiar şi-atunci când e greu
Căci alături le e ca un Far, Dumnezeu!
Pe drumul credinţei cu fraţi şi surori
Copleşit de iubire păşesc către zori
Şi mi-e inima cântec…şi mi-e sufletul zbor
Căci prin Harul Divin sunt spre cer călător!
Chiar de spinii mă dor şi cuvinte rănesc…
Chiar de cad uneori şi din drum mă opresc
Ştiu că Domnul veghează şi îmi e îndeajuns
Căci la capăt m-aşteaptă cu iubire…Isus!
Vulcan-19-05-2015 Maria Luca
