Autor: Biserica Maranata Vulcan

Simbioza, spune ştiinţa, este procesul prin care două, trei sau mai multe organisme, trăiesc şi se dezvoltă în aceleaşi condiţii de mediu. Printr-o influenţă reciprocă, ele se transformă şi dobândesc proprietăţi noi.

De regulă existenţa izolată a unui simbiot, nu este posibilă. Prin urmare, simbioza este o convieţuire strânsă, reciproc avantajoasă. Egreta convieţuieşte cu rinocerul, lichenii sunt ciuperci şi alge unite, bacteriile aduc nitrogen rădăcinilor plantelor, anemona trăieşte împreună cu crabul, albinele cu florile, copacii de lângă lac transmit apă prin rădăcini celor din inima pădurii. O unitate în care nu pierde nimeni, nimic.

Constructorul simbiozei, Domnul Isus e artizanul ce-a promovat unitatea creştină. Adeptul omogenităţii, al coeziunii bisericii, al indivizibilităţii frăţeşti, în seara de rămas bun de la viaţa telurică, a ridicat glasul spre cer:  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, şi ei să fie una în noi…”.

Simbioza creştină nu te aude doar c-o ureche, nu te vede doar c-un ochi, nu convieţuieşte numai cu cei ce nu deranjează. Pentru că atunci, când faci ceea ce vrei, iar eu fac ceea ce vreau, nimeni nu mai dă o leţcaie pe ceea ce vrea Dumnezeu să facă.
Simbioza creştină păstrează harul în biserică. E ca o sticlă. Aruncată în mare, în valuri, în dejecţii, îşi păstrează interiorul uscat.
Simbioza creştină aplanează conflictele, iartă jignirile, rezolvă disputele. Fără ea, apar prea multe cuiburi de viespi.

Simbioza creştină e ca acul cu aţa. Numai împreună pot face o lucrare trainică; despărţite ele nu-s decât un ţepuş, sau un fir moale. (Acum înţeleg de ce unii fraţi înţeapă bine!).
Simbioza creştină e ca apa: potoleşte setea, udă gâtlejul, umezeşte buzele, întăreşte inima, ajută la creştere. Însă la ce e bună apa, dacă nu poţi s-o bei?

Simbioza creştină nu-i competiţie. Ea este Hur care sprijineşte mâinile lui Moise în liga rugăciunii neîncetate. Ea nu aduce noduri în stomac, ci declanşează un taifun de bucurie, ce mă face să zâmbesc „ca şi cum aş fi câştigat la Loterie fără să cumpăr bilet” (Max Lucado). Fără ea, oamenii devin trişti.

Tristeţea lor este legată de dragoste; „nu poţi întrista pe cineva care nu te iubeşte” (Lester Troyer). Nu putem ascunde nici faptul că diavolul ar sta degeaba. Şi el vrea, o simbioză a sa: unirea la rău! O simbioză delabrată, fals radicală, partizană, în care actorii înşelaţi uită complet de interesul comun al bisericii. Aşa înţelegem de ce, deşi e arhicunoscută cărarea, în simbioza adunărilor creştine, unii umblă cu încredere iar alţii se-mpiedică cu atâta regularitate! Aceştia din urmă pot fi mântuiţi ca prin foc, dar ne temem că vor fi vreodată spirituali.

SURSA – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2011/01/simbioza-crestina.html

Citeşte blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

https://rodiagnusdei.wordpress.com