Iulya Zainea – De-aceea Te caut Doamne


Baptistii De Sud Schimba Polita Despre Vorbirea In Alte Limbi


Avatarul lui rodiagnus dei - english + romanian blog

Image processed by CodeCarvings Piczard ### FREE Community Edition ### on 2015-05-14 18:53:56Z | http://piczard.com | http://codecarvings.com Presedintele Bordului International de Misiune Baptiste de Sud, David Platt. http://piczard.com | http://codecarvings.com

Traducere Blogul Agnus Dei –  Charisma News: Southern Baptists Change Policy on Speaking in Tongues https://www.facebook.com/charismanews/posts/815491038537098

Dupa o opozitie de peste zece ani, Conventia de Sud Baptista, va admite candidati misionari care vorbesc in limbi, aceasta fiind o practica asociata cu Penticostalii si bisericile carismatice.

Noua masura aprobata miercuri, 13 Mai de conducerea Internationala de Misiune, inverseaza masura care a fost implementata timp de peste zece ani.

Vorbirea in alte limbi este o practica crestina care a inceput odata cu Biserica Primara despre care este scris in Noul Testament, in care oamenii se roaga intr-o limba pe care ei nu o cunosc. nu o inteleg sau no o controleaza. Aceasta practicare a vorbirii in alte limbi a incetat, pana cand a aparut miscarea penticostala, la inceputul secololui 20. In Bisericile Penticostale, vorbirea in alte limbi este considerata a fi…

Vezi articolul original 532 de cuvinte mai mult

Petrică Berbecea (Predică)


Mândria creștinului


boast-in-the-lord

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

De exemplu, să ai mulți copii era o mare mândrie, de comun acord apreciată și nicidecum criticată. Să postești ”nuștiucâte” zile era iar o mândrie de apreciat. Să fii predicator, mamă, mamă, ce mândrie pe părinți sau neamurile fetei pe care o curtai. Să te fi păstrat curat până la căsătorie era iar mândrie mare, când ceilalți, păcătoșii, nu erau în stare. Să fii pocăit era un alt soi de mândrie, dar din aia considerată rafinată și bună. Era o mândrie chiar să suferi că ești pocăit. Ehe, când veneai cu un incident din ăsta în fața bisericii… deși avusei de suferit, mustața îți râdea, în fața uralelor care ți se aduceau. Să ai printre părinți sau bunici, ”înaintașii credinței” era o mare mândrie. Păi bunicul meu a adus credința în sat… ehe, mai putea careva să-ți stea alături pe bancă? Nu, nu încăpea de bunică-tu, care deși era mort într-un mod onorabil, pentru credință poate, îl cărai cu tine peste tot, așa, invizibil fizic, ca să vadă lumea ce origini ai.

Erau multe motive  de mândrie necriticate, nepredicate sau mândrie bună, rafinată, acceptată. Bine, practicile acestea nici azi nu au încetat, doar s-au rafinat. Știi că religia baptistă e cea mai tare la organizare? Dacă nu știi află. Știi că religia penticostală e cea mai tare la descoperiri? Află acum. Știi că religia creștină după evanghelie e cea mai echilibrată? E timpul să afli. ”Ne mândrim cu mândrie” cu religiile din care facem parte, considerându-le cele mai tari, iar noi, care am ales acele religii, suntem la fel de tari. Spune nu ceva unui penticostal critic față de religia lui, sau unui baptist de religia lui, sau unui ortodox de religia lui. Ai încurcat-o. Dar… e o mândrie de care ar trebui să fim mândri.

Apoi mai este mândria pocăinței. Păi evlavios ca mine… nu știu dacă mai găsești pe rază de 100 de kilometri. Eu, aștept pe Domnul și strig mereu: Vino Doamne Isuse! Eu mă duc în fiecare zi la grupul de rugăciune. Eu nu am lipsit de 5 ani la nici un serviciu în Casa Domnului. Eu am 30 de ani de slujire ca pastor/prezbiter. Eu am suferit pentru credință. Eu am toți copiii credincioși. Eu am dat mâna cu președintele cultului și de atunci nu m-am spălat pe mână. Eu postesc în fiecare săptămână. Eu am postit odată 40 de zile. Eu am o relație vie cu Dumnezeu. Pe mine Domnul m-a binecuvântat cu de toate. Eu îl iubesc pe Domnul. Iată câteva din afirmațiile care pot ascunde lejer mândrie în ele și care sunt, de comun acord, acceptate și nescanate de virusul mândriei. În fapt, cele mai multe dintre ele sunt realități ale vieții care ar trebui să ne caracterizeze, în realitate, pot fi un mare motiv de mândrie îmbrăcată în evlavie.

Mândria e un păcat ”de la tata lui” direct din inimă. Lucifer pentru asta ”a luat-o pe cocoașă”, cum spunea cineva, de a ajuns pe pământ, aruncat. Mândria merge înaintea căderii spunea cineva, mai deștept ca mine, pe undeva prin Scriptură. Dacă își închipuie cineva, că la primul gest de mândrie, vine o cădere mare, se înșeală. Uneori ai voie să te mândrești mult până să cazi. Este foarte convenabil să fii apreciat, să fii în centrul atenției, să primești osanale și e tare ispititor să mai ajustezi adevărul puțin, să îi cobori puțin pe ceilalți, ca să te vezi mai bine, numai că, nu știu de ce, Dumnezeu nu tolerează mândria. Când cineva vrea să ia ceva din slava Sa, intră în concurență cu Dumnezeu și e bai.

Nu sunt nici de concepția ultra, a celor care spun mereu: ”nu mie, Domnului mulțumește-i”, ”nu eu, Domnul a făcut-o”, ”nu spune asta frate, spune Slavă Domnului” pozând într-o smerenie de toată mândria. Cred că trebuie să ne caracterizeze echilibrul și să respectăm recomandarea ”spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”

Numai noi știm ce avem în inimă fiecare. Numai noi putem să ne cercetăm sincer înaintea Domnului. Față de ceilalți putem să fim smeriții lumii, dar în inimă, să nu ne mai încăpem de atâta smerenie și pocăință. Doar noi și Dumnezeu putem ști realitatea. Eu nu am ieșit bine la evaluare. Mândria se poate strecura foarte, foarte ușor în multe capitole ale vieții și de aceea trebuie să fim cinstiţi cu noi înșine. Dumnezeu să ne dea lumină și să ne păzească de pasul premergător căderii. E și asta o mândrie, nu? Să nu cazi niciodată?!?!

http://www.filedinjurnal.ro/

Crestinii si bunul simt


church

“Bunul simt“, iata un termen des folosit in viata cotidiana. Oamenii,in diferite imprejurari apeleaza cel putin teoretic la folosirea termenului, iar altii   pretind ca ar fi chiar posesori ai acestei stari.

Nu exista o definitie exacta si cuprinzatoare a “bunului simt“, insa cugetarile despre aceasta calitate abunda din plin. La prima vedere se poate spune ca “bunul simt” reprezinta capacitatea omului ,bazata pe viata cotidiana de a judeca si de a aprecia just oamenii,lucrurile si evenimentele in scopul de a trai viata frumos fara a pricinui suferinta sau discomfort semenului de relationare. Cu alte cuvinte inseamna atitudinea de a respecta niste reguli de convietuire bazate pe principiul“ceea ce tie nu-ti place, altuia nu-I face“.

Bazat pe acest mod de gandire, se poate afirma ca “bunul simt” este o masura a bunei cresteri, a bunei cuviinte a respectului pentru cei din jur. Asadar trebuie sa existe un bun simt in orice civilizatie . “Bunul simt” nu este un instant, nu este dat de undeva si nu este dobandit nici macar ereditar. “Bunul simt” se invata, iar responsabila pentru deprinderea lui este chiar persoana in cauza. Evident, acest lucru depinde  de educatia primita in familie iar mai apoi de cultivarea  progresiva in sistemul de invatamant.

Realitatea demonstreaza insa ca educatia primita nu constituie neaparat o garantie sigura ca o persoana va face bine in momentele de provocare.

  Apostolul Pavel,adresandu-se Bisericii din Roma, face o precizare foarte clara privind conceptul care trebuie sa stea la baza relatiilor fratesti intr-o comunitatea crestina: procesul pocaintei sau nasterea  din nou implica printre altele , cultivareamodestiei si altruismului, elemente care contribuie decisiv la formarea unui adevarat bun simt.

“Prin harul care mi-a fost dat eu spun fiecaruia dintre voi sa nu aiba despre sine o parere mai inalta decat se cuvine ci sa aiba simtiri cumpatate despre sine,potrivit cu masura de credinta pe care a impartit-o Dumnezeu fiecaruia” Rom.12; 3-8.

Parafrazand afirmatia Apostolului Pavel se poate spune ca “bunul simt” este o frumoasa forma de manifestare a lui Dumnezeu prin oameni dar  si o atitudine sublima de relationare bazata pe respect profund a omului cu Dumnezeu si implicit cu semenii lui.

Uneori avem probleme in biserici pentru ca nu exista acest “bun simt” si asta face ca lucrurile sa nu mearga bine.Unii isi asuma roluri, pretentii sau pozitii care nu sunt pe masura darului lor. Subestimarea sau supra-aprecierea extrema a unor persoane in baza diferentelor de ordin social, pregatire scolastica, nivel de cunostinte in diferite planuri, obiceiuri, comportament sau mod de intelegere diferit a anumitor aspecte din lucrare, simpatizarea preferentiala si vizibila a unor lucratori, sunt atitudini care pot contribui decisiv la erodarea a ceea ce numim partasie crestina.

CUNOASTEREA Cuvantului lui Dumnezeu insotita de decizia  de a aplica ceea ce cunosti asociata cu AJUTORUL Lui, pot fi o garantie sigura privind calitatea sanatoasa,pe baze biblice  a relatiilor interpersonale din biserici.

In aceste conditii “bunul simt” devine o virtute crestina, nascuta din ascultarea de Dumnezeu si spre folosul altora.

Poate ca si acesta este unul dintre  elementele care contribuie la dezleagarea  misterului….iertarii !

Radu Oprea
Phoenix,AZ

https://rodiagnusdei.wordpress.com/