Categorie: Consiliere

Frumuseţea vieţii eliberate de păcat

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, MEDITAŢII

Păcatul a fost şi va rămâne marea problemă a rasei umane până când Dumnezeu va veni să condamne definitiv şi să închidă pentru eternitate Răul. Cel mai adesea păcatul este comparat cu lepra în Scriptură şi în vremea biblică lepra era una din afecţiunile de care se temeau foarte tare oamenii din poporul Israel şi nu numai. Primiseră instrucţiuni clare despre cum să procedeze cu un lepros, având în vedere factorul foarte contagios şi netratabil al bolii.

Dacă ar fi să privim ca amatori, nu ca medici, la asemănările dintre această boală şi păcat vom vedea de ce s-a ales această comparare. Lepra pornea de la pete mici, aproape neobservabile, numite „pată albă” sau „pată roşiatică” la început. Practic puteau uşor trece neobservate o vreme şi de persoana bolnavă şi de cei din jur. Apoi petele erau mai multe sau mai grave şi deveneau vizibile şi porunca era ca imediat ce erau observate să meargă la evaluare la preot. Nu era de joacă, era grav, trebuiau să ştie clar dacă e lepră sau nu şi implicit să acţioneze în consecinţă. Dacă preotul considera că e lepră se declanşa acea procedură de izolare din mediul social apoi chiar excluderea. Leprosul ajungea să aibă tot mai multe pete, tot mai mari, se extindea pe o mare parte din corp, se deforma efectiv zona afectată, devenea greoi la mişcare, în cele din urmă îi cădeau bucăţi din el, rămânea cu părţi din corp lipsă şi murea hidos de-a dreptul. Le era interzis contactul social cu oamenii sănătoşi, trebuiau să se anunţe de la distanţă că sunt leproşi.

O astfel de viaţă nimeni nu îşi dorea. Erai bolnav şi nu puteai fi îngrijit de nimeni pentru că erai exclus. Pierdeai familie, soţie, copii, statut social, părtăşie, prieteni tot. Nu îţi mai rămânea decât un rest de viaţă chinuită încărcată de dorinţa de a fi din nou sănătos dar de imposibilitatea de a fi vindecat. Nu rămânea decât chinul şi moartea.

Cu păcatul tot cam aşa este. Începe de la abateri minore, aşa de mici încât nu le poţi observa bine. Apoi acele fapte păcătoase devin mai vizibile, mai mari, până ce încep să fie vizibile întâi de păcătos apoi de cel din jur. Păcatul încarcă aşa de tare conştiinţa omului credincios încât devine un mare chin. Păcatul separă pe om de Dumnezeu „pune un zid de despărţire”, separă pe om de cei dragi, de comunitate. Păcatul răpeşte liniştea sufletului şi a inimii. Păcatul împovărează şi distruge progresiv şi trupul. (vezi alcoolul, pornografia, tutunul, minciuna, lenea, mândria etc) Păcatul mai mult decât atât, aduce la final moartea şi Scriptura vorbeşte despre „o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi”.

Cu alte cuvinte păcatul ne îmbolnăveşte, ne împovărează, ne distruge progresiv, ne duce spre moarte, ne separă, ne ia ce ne este mai drag, ne răpeşte bucuria, ne ia copiii şi partenerii, ne ia părtăşia, libertatea şi multe alte aspecte ale vieţii frumoase şi binecuvântate.

În acest context capătă sens bucuria cu care leproşii vindecaţi au plecat de au uitat să mai mulţumească. Are sens şi recunoştinţa cu care unul din leproşi se întoarce să mulţumească, aveau voie să-şi strângă copiii în braţe, se puteau întoarce la soţia sau soţul lor, se puteau odihni în patul lor acasă, puteau discuta cu oamenii, merge prin cetate, se puteau bucura laolaltă cu ceilalţi.

Tot în acest context are sens şi recunoştinţa lui Naaman faţă de omul lui Dumnezeu. Era liber de rană, liber de boală, liber de suferinţă, liber la a se apropia, la a îmbrăţişa. Putea să se bucure de victoriile pe care le câştiga. Libertatea câştigată era de nepreţuit, era imensă la fel cum şi libertatea de păcat este de nepreţuit şi e de dorit.

Ştiţi ce experimentează un om eliberat de patima alcoolului sau de patima tutunului, sau de patima curviei sau a pornografiei, sau a necinstei? Ştiţi ce experimentează un om scăpat de povara sufletului? De păcate ascunse care cresc progresiv? Experimentează eliberare deplină, simt efectiv că sufletul le este despovărat, simt pace şi linişte, ceea ce niciodată poate nu au simţit. Simt curăţie, puritate, speranţă, viaţă. Simt că trăiesc liberi.

Scriptura spune că Sângele Domnului Isus ne poate curăţi de orice păcat, de orice vină. Sângele Lui poate spăla orice pată oricât de neagră ar fi. Tot acest sânge poate da viaţă veşnică, poate surpa zidul de păcate, poate distruge patimi cu mare vechime, dependenţe grave, poate restaura vieţi complet distruse. El aduce eliberare şi salvare.

Nu ştiu dacă ai pete pe tine sau dacă păcatul a lăsat deja urme adânci. Nu ştiu cât de grea este povara ta de păcate, cât de separat eşti de cei dragi şi de Dumnezeu din cauza păcatelor. Nu ştiu dacă mai ai bucurie şi libertate sau în ce măsură, dar ştiu că Dumnezeu poate aduce eliberare indiferent de stadiul în care te afli.

El poate să vindece, să împace, să elibereze, să despovăreze, să curăţească şi să aducă bucurie, pace şi nădejde. Dacă ai nevoie acum ştii unde să cauţi.

http://www.filedinjurnal.ro/

Se cade să înşele un om pe Dumnezeu?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, DILEME

Tot în contextul meditărilor despre viaţă şi bani pe care le-am scris zilele trecute aici (I, II, III, IV,V, VI) gândul meu se duce la ceea ce Dumnezeu vorbeşte poporului Israel prin Maleahi, când, cumva, sunt zgâlţâiţi bine să se trezească şi sunt învăţaţi cum să procedeze ca să capete binecuvântări. Îi întreabă Dumnezeu direct şi fără ocolişuri  „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi?”Dumnezeu condamnă starea de infidelitate spirituală şi orientarea firească, neloialitatea faţă de El. Cei din acea vreme dar şi noi astăzi trebuiau să ştie că Dumnezeu nu suportă nici un fel de idolatrie nici faţă de chipuri cioplite, nici faţă de oameni, nici faţă de stări, sentimente, poziţii, bunuri etc. El condamnă cu fermitate şi se opune dacă altceva îi ia locul.

De multe ori m-am întrebat şi am auzit de foarte multe ori pe alţii întrebându-se: Da de ce Doamne pe mine nu mă binecuvintezi? Cartea lui Maleahi e menită să ne dea un răspuns complex. Unul din aspecte este că îl înşelăm pe Dumnezeu. Da, noi pocăiţii de foarte multe ori îi suntem necredincioşi. În vremea poporului Israel în acest context era vorba despre bani (în versetul citat) dar astăzi oare despre ce este vorba? Nu cumva are legătură şi starea de azi cu banii? Să privim puţin spre asta.

Din punct de vedere doctrinar, orice om care a încheiat un legământ cu Dumnezeu trebuie să fie credincios acelui legământ. Nu ştiu dacă este în regulă, dar bănuiesc că nu, ca un soţ şi o soţie care sunt căsătoriţi să fie infideli unul faţă de altul emoţional, financiar, fizic, spiritual şi totuşi să aibă pretenţia că sunt căsătoriţi. Nu cred că o soţie care are un soţ infidel legământului, un soţ care e preocupat de bani pe care îi cheltuie singur sau cu prietenii, care flirtează sau face sex cu alte femei, ar putea să fie bucuroasă şi credincioasă, să îl respecte, să îi spele, să îi gătească acelui bărbat. Mai degrabă cred că ar pleca de la el sau dacă e mai tare i-ar pregăti bocceluţa lângă uşă. Nu se poate să fim infideli şi totuşi să avem pretenţia la respect, binecuvântare, iubire etc.

Cam aşa stau lucrurile şi în privinţa lui Dumnezeu. Infidelitatea noastră Îl răneşte direct şi noi ne întrebăm ca cei din vechime „Dar cu ce îi suntem infideli?” că duminica mergem la biserică şi mai dăm şi la colectă. Ştiţi… că tot vorbeam de exemplul unui bărbat care este infidel, exemplul se potriveşte şi mai departe. Un bărbat care obişnuieşte să meargă la femei uşoare şi să fie infidel în felul acesta, va crede că şi pe soţia sa o poate cumpăra tot cu bani. Aşa se face că multe soţii ajung să fie plătite pentru sex, mâncare, curăţenie pentru că soţii cred că ele sunt ieftine. Aspectul acesta se întâmplă de multe ori cu Dumnezeu, avem impresia că-L putem cumpăra ieftin, avem impresia că dacă am pus în săculeţul de la colectă 5 lei şi nu unul, 10 lei si nu unul, 100 sau mai ştiu eu cât, Dumnezeu va cădea pe spate şi va li mai iertător şi mai binevoitor, va închide ochii şi nu va avea dreptul să mai comenteze. Totuşi El se încăpăţânează să nu se lase cumpărat nici cu bani, nici cu prezenţa, nici cu slujirea, nici cu rugăciuni, cântări, predici, nu vrea să se lase cumpărat nici cu post. El nu vrea să se lase cumpărat cu nimic pentru că El este Dumnezeu. Trebuie să ne intre bine la cap că înaintea lui nu facem nici un fel de târguri, El nu va intra în nici o convenţie sau şantaj omenesc. „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii.”

„Puneţi-mă la încercare şi veţi vedea”

Ce provocare binevoitoare şi profitabilă  le face Dumnezeu celor din poporul Israel. Le spune direct ce pot face ca să se deschidă faţă de ei ploaia de binecuvântări. Le spune metoda prin care pot fi plăcuţi lui Dumnezeu şi deci şi binecuvântaţi. Dragii mei, aceeaşi provocare ne-o face şi nouă astăzi Dumnezeu: Puneţi-mă la încercare…

Nu ştiu dacă aţi îndrăznit vreodată să vă rupeţi din ale voastre, din cursul vieţii tihnit şi liniştit, din siguranţa şi confortul oferite de lucrarea mâinilor voastre ca să-L puneţi la încercare pe Dumnezeu dar experienţa noastră ca familie ne-a demonstrat că Dumnezeu binecuvintează pe cei ce se încred în El, pe cei ce „merg pe mâna Lui”. Dumnezeu binecuvintează pe cei ce se încred în El şi sunt ascultători. Provocarea pentru cei din Israel era să aducă la Casa lui Dumnezeu zeciuielile şi promisiunea era de belşug material, de roade bogate, de izgonirea dăunătorilor care le afectau culturile. Probabil era cea mai mare binecuvântare materială pe care o puteau primi nişte oameni harnici şi muncitori (ca noi) care erau preocupaţi de bunăstarea lor materială. Ei doreau să adune bogăţie şi din dorinţa de a strânge pentru ei nu au mai dat Domnului iar aceasta a atras inevitabil lipsa prosperităţii. Dumnezeu le propune un târg, să dea Lui partea cuvenită şi în schimb să primească resursele materiale pe care le doreau. Târgul acesta era menit să îi înveţe că Dumnezeu e cel ce trebuie să fie primul şi dacă El rămânea pe primul loc al vieţii lor urma ca viaţa lor să fie una îmbelşugată. Nu vorbesc aici de evanghelia prosperităţii ci de priorităţi corecte.

http://www.filedinjurnal.ro/

Cu ultimele puteri spre biserică…

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, MEDITAŢII

Scriam ieri de starea de extenuare şi obosealăcu care ajungem la biserică şi despre plictiseala şi moleşeala care ne ispitesc în momentele multe în care ajungem cu bateriile pe zero la biserică. Unii evlavioşi ar putea spune că merg la biserică „să se încarce cu energie” da nu găsesc biblică o asemenea deducţie. Pentru mine mai degrabă e un consum mare de energie. Cel puţin „bucatele tari” necesită energie, conectare, atenţie, implicare, participare. Nicăieri nu se recomandă ca la şcoală să-ţi trimiţi copilul extenuat.

Aşadar de multe ori ajungem la locaşurile de închinare extenuaţi, ne chinuim efectiv să zâmbim din politeţe şi să păstrăm aparenţele, întindem mâini obosite către cei de lângă noi şi nu dorim decât să fim lăsaţi în pace cu gândurile şi oboseala noastră. Normal că omul obosit nu mai are chef de vorbăraie, nu mai cântă cu gura până la urechi, nici nu mai aude rugile vecinului ca să spună amin, nu se poate concentra le ele iar despre predică… e mult prea mult, deja vrea acasă, deja consideră că a făcut destul, deja vrea înţelegere de la Dumnezeu şi apreciere pentru „puţinul” pe care l-a făcut totuşi. La final, ca şi la început, ne mai animă mişcare, schimbarea poziţiei dar în plus mai are efect şi gândul: „În sfârşit o să ajung acasă să mă odihnesc, să mă relaxez, să dorm.”

Cred că priorităţile pe care le avem spun multe despre noi în această privinţă. Ceea ce ne este cel ma drag, cel mai urgent, cel mai important va fi pus în capul listei de activităţi. Ceea ce nu este foarte important, logic, va rămâne în coada listei. Mulţi creştini lasă cititul Bibliei pentru seara înainte de culcare pe motiv că atunci se liniştesc şi pot citi, însă logica spune că lucrurile cu adevărat importante trebuiesc făcute dimineaţa. În acest fel cuvântul citit va persista în mintea noastră toată ziua, ne va conecta cu cerul, ne va activa omul spiritual. Cititul seara poate fi susţinut doar de argumentul că, peste noapte mintea va rămâne cu acel material şi îl va memora, cum încercam noi de altfel înainte de teze sau sesiuni să ascultăm casete înregistrate cu lecţia. Ziua nu aveam timp dar  ne-am fi dorit ca noaptea, în timp ce dormim, să se fixeze cunoştinţele în mintea noastră.

Trebuie să fim sinceri cu noi înşine şi să nu ne mai păcălim. Iubim lumea aceasta mai mult decât trebuie şi pe deasupra, tot din această cauză avem o credinţă slabă. Ne temem că dacă nu muncim 10-12 ore o să murim de foame, ne temem că dacă nu avem bani vom fi desconsideraţi, ne temem că ne vor cere copiii socoteală, dar nu ne mai temem că vom fi slabi spiritual şi uşor de învins. Nu încurajez deloc lenea, aici nu vorbesc despre a sta toată ziua cu Biblia în mână, ci de a putea sta conectat la Dumnezeu pe întreaga zi, de a hrăni omul spiritual de dimineaţă.

Asistam recent la un serviciu de închinare unde pastorul mustra biserica pentru moleşeală şi aproape îi implora să strige la Dumnezeu, insistenţele sale pentru o asemănare a bisericii cu un stadion întreg care strigă pentru a susţine echipa favorită m-au dus cu gândul la excesele care se fac prin biserici tot datorită dorinţei de a ieşi din starea asta de letargie. Pastorii şi slujitorii caută mereu soluţii ca să mai anime puţin atmosfera, invită formaţii din ce în ce mai dubioase, folosesc prezentări, scene, sunete, lumini, efecte speciale şi senzaţionalul într-adevăr mai scoate omul din rutină dar… omul se obişnuieşte şi ce are efect astăzi, mâine nu va mai avea. Aşa se face că din cauza extenuării cu care oamenii vin la biserică se ajung la adevărate excese care oricum nu duc la nimic bun.

În acest context se impun acţiuni imediate ale mele şi ale tale. Nu putem să ne păcălim singuri, nu putem să aşteptăm ca Dumnezeu să facă creşterea omului spiritual fără implicarea noastră. Nici nu putem merge la alte extreme cum sunt cele gen „râsul sfânt”. Nu putem avea formaţii artistice doar sau chiar dubioase la închinare ca să ne scoată din somnolenţă cum recent au fost invitate în România Parachute Band şi Planet Shakers. Nu putem avea pretenţia ca Dumnezeu să lucreze prin metode lumeşti ca să ne crească duhovniceşte. Trebuie să ne oprim şi să ne preocupăm de omul spiritual. Trebuie să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu în stare de funcţionare, trebuie să dăm maximă importanţă vieţii spirituale pentru că nu ne-ar folosi la nimic să câştigăm toată lumea dacă ne-am pierde sufletul.

http://www.filedinjurnal.ro/

Viaţa în rate – Adevăratele datorii – Rata a patra

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, EDITORIALE, MEDITAŢII

Probabil că fiecare om care are rate la bancă ar putea scrie propriile sale poveşti şi întâmplări, fiecare are motivaţiile sale, fiecare ar putea documenta cum a luat o decizie bună sau cum că nu avea încotro sau cum planifică el să termine mai repede cu acele datorii. Oricum, un om echilibrat nu se va simţi confortabil cu o datorie, va încerca să o achite cât de repede se poate şi asta e normal. Şi Scriptura ne îndeamnă să ne ferim de datorii „să nu datoraţi nimănui nimic”. Bineînţeles că există şi excepţii, am întâlnit oameni care contractează credite fără a avea intenţia să le ramburseze,  însă asemenea situaţii se încadrează la infracţiuni chiar dacă acei oameni au senzaţia că deja au destul „ticăloşii de bancheri” şi că ar face o faptă de bravură prin asta.

Una peste alta datoriile sunt luate preponderent pentru confort dar crează disconfort şi de regulă este bine să fim foarte atenţi la cât, cum şi de ce ne îndatorăm. Cei mai mulţi „rataţi” realizează după câţiva ani de rate că puteau calcula altfel suma de care aveau nevoie. Nu sunt absurd, ştiu că uneori pentru „a da înainte” e nevoie de împrumut dar vă rog fiţi foarte atenţi pentru că ratele la bănci sau magazine vă lasă cu rate neplătite la viaţă.

Datoria faţă de suflet

Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi? Luca 9:25

Eu m-am surprins peocupându-mă mult prea mult de ceea ce aş putea câştiga pe pământul acesta, de casă, tehnică, confort, renume, utilităţi etc şi asta mi-a luat fără milă din timpul pentru sufletul meu. Mă trezeam dorindu-mi un suflet curat, asemănător cu Hristos, dar nu mai aveam timp pentru a lucra în acest scop. Aş fi vrut ca Dumnezeu să se ocupe de sufletul meu, de omul meu din lăuntru, de omul spiritual din goana nebună a vieţii. Voiam cumva ca eu să mă preocup de trup cu toată energia şi timpul meu şi îl rugam pe Dumnezeu să se ocupe de sufletul meu în timp ce eu goneam cu toată viteza pentru a plăti datoriile şi eram supărat că Dumnezeu nu îmi ascultă ruga. Dumnezeu nu voia să facă intervenţii în locul meu, Dumnezeu nu voia să facă reparaţii în timp ce eu goneam, Dumnezeu nu a vrut să „mă transforme după placul său în timp ce eu trăiam după placul meu”

Da, cea mai mare şi cea mai importantă datorie a vieţii omului şi care trebuie să aibă cea mai mare importanţă este datoria faţă de sufletul său. Dumnezeu a plătit integral datoria, cu dobândă cu tot, dar noi avem datoria de a ne preocupa de sufletul nostru, de e acorda timp, de a îl creşte din Cuvânt, de a îl fortifica şi hrăni. Asta e cea mai mare datorie pe care o avem, cu cea mai mare prioritate.

Datoria faţă de familie.

A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Matei 18:24

Family difficultiesMeditam ieri la omul acesta cu datorii, risca să îşi piardă de două ori pe cei dragi. Odată i-a pierdut când s-a împrumutat că trebuia să muncească ca să dea banii înapoi şi acum risca să-i fie vânduţi cei dragi. Pentru ce oare? Pentru ce ne preocupăm atât de mult pentru confortul copiilor crezând că aste le este cea mai mare nevoie, credem că suntem părinţi reuşiţi dacă muncim din zori  până seara să le facem condiţii foarte bune copiilor, credem că ei vor fi fericiţi dacă au ultimele achiziţii în materie de haine, accesorii, electronice, mâncare şi în realitate ei devin foarte foarte nemulţumiţi,pentru că nu asta le este nevoia cea mai mare, încercăm prin astea să acoperim o nevoie fundamentală de tata şi de mama şi suntem trişti când vedem iar nemulţumire. Nu fiţi trişti dragii mei, copiii voştri au nevoie de voi, nu de banii voştri. Uitaţi-vă la o familie de ţigănuşi săraci şi e foarte posibil ca ai lor copii să fie de zece ori mai fericiţi şi zâmbitori decât ai voştri, de ce? Nu bunurile, nu materie aduce fericire.

Datoria faţă de partenerul de viaţă.

Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. 1 Corinteni 7:3

sad-credit-card-peopleCei mai mulţi înţeleg aici că e vorba de sex şi parţial au dreptate dar datoria de soţ şi de soţie nu e doar în privinţa sexului. Datoria asta implică prezenţă în viaţa celuilalt, implică comunicare, suport, afecţiune, iubire, jertfire. Datoria de soţi nu e uşor de împlinit şi mai ales nu se poate face de la distanţă. Datoria de soţ nu înseamnă să aduci mulţi bani acasă, datoria de soţ implică mai ales să stai acasă. Munca îşi are vremea ei, timpul ei limitat. La ce folos să mă căsătoresc dacă soţul sau soţia oricum nu este al meu ci al banilor, al muncii, al ratelor? La ce îmi trebuie un partener care doar doarme acasă? Aşa pot să-mi iau un ursuleţ cu care să dorm… Soţii au datorii faţă de parteneri şi astea fac parte din adevăratele datorii în viaţă.

Dragii mei, mare atenţie că Satan vrea să ne deturneze de la adevăratele datorii fixându-ne ţinte false. Dacă ne „înglodăm” în datorii financiare e foarte posibil să nu mai avem timp să ne preocupăm de adevăratele datorii.

Tu unde îţi plăteşti ratele?

http://www.filedinjurnal.ro/

Viaţa în rate – Totul dar nimic – Rata a treia

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, MEDITAŢII

Una din caracteristicile noastre ale „rataţilor” este că avem ceea ce ne dorim dar în acelaşi timp nu avem nimic. Când cumperi pe rate un telefon de exemplu el nu este al tău, el este al lor, va deveni al tău doar când termini de plătit,  numai că atunci când va fi al tău, va fi moral depăşit, asta va duce la un sentiment de inutilitate şi dorinţa de a avea ceva nou, bun şi al tău lucru la care o rată ţi-ar fi de mare folos. Aşa se face că se produce un cerc vicios.

Dacă vorbim de o casă în schimb, lucrurile se complică. La casă faci şi acte speciale prin care ţi se interzice orice înstrăinare sau modificare a locuinţei fără acceptul băncii. În condiţiile acestea nu prea te mai poţi numi proprietar. Poate o treci la nume şi eşti proprietar după 30 de ani, dacă ajută bunul Dumnezeu, dar taman când ai reuşit faza asta te pomeneşti că trebuie să o laşi de moştenire feciorului sau fetei şi tot nu te poţi numi proprietar. Dar fata sau feciorul cu siguranţă nu vor fi de acord cu casa ta, vor vrea modernizarea ei şi utilarea modernă aşa că vor intra în rate pentru 10 – 15 ani ca să-i schimbe acoperişul, mobilierul şi câte nu mai au ei în planuri.

Ei bine după un asemenea scenariu ajungi repede la concluzia lui Solomon care zicea „Totul este deşertăciune şi goană după vânt”. Nu ştiu ce este mai rău, să nu ai casă şi să trăieşti cu chirie sau cu părinţii sau să fii rob la bancă. Eu am crezut că prima e mai rea şi m-am dus în gura flămândului de lup bancar, care îmi haleşte timpul şi energia dar şi îmi oferă o cantitate considerabilă de stres, dar nu cred că am făcut cea mai bună alegere, dacă aş putea da timpul înapoi nu cred că tot aşa aş decide.

O altă caracteristică a „rataţilor” (oameni cu rate) e că au familie dar nu au. Au soţ, soţie, copii, părinţi dar nu mai pot fi ai lor. Îmi amintesc şi acum ce băiat de treabă l-am considerat pe tipul care se ocupa de dosarul meu la bancă. M-a sfătuit cum să măresc salariul pe cartea de muncă pentru a obţine un credit mai mare. Am zis atunci: Uite că mai sunt şi oameni buni pe pământul ăsta. Nici prin cap nu îmi trecea că sfatul lui avea să mă coste tone de stres şi păreri de rău. M-am trezit cu o rată care însumează cam tot salariul meu da na…. mai poţi zice ceva? Ai casă frate!!! Dar nu mai ai salar. Copiii trebuie să se mulţumească că tata s-a îngrijit să aibă acoperiş deasupra capului şi căldurică şi să nu mai facă mofturi cum că vor să se joace cu tata de-a calul, tractorul, tras cu bicicleta, jucat mingea, făcut teme. Tata are de muncit că de nu, banca ia acoperişul.

Şi soţia va trebui să se mulţumească cu un soţ foarte preocupat de bani. El va pleca devreme şi va veni târziu. Când va veni acasă va fi de regulă foarte obosit, mult prea obosit pentru romanţe, discuţii existenţiale sau sex. Cât despre ajutat prin bucătărie, curăţenie, piaţă, şedinţe cu părinţii, ieşiri în oraş e logic că nu are cum să se aştepte la aportul soţului, acesta trebuie să muncească…

Poate am dramatizat puţin, dar nu mult, însă în cele mai multe case cu rate cam aşa stă situaţia. În unele e mai bine dar e mai bine cu eforturi mari care nu vor putea fi făcute multă vreme. Noi oamenii avem limite, mergem şi le forţăm adesea dar undeva va sări siguranţa, se va arde ceva. Atunci, ca buni creştini ce suntem, ne vom întreba: De ce Doamne? De ce eu? Iaca de aia, că şi în cap ai stat să trăieşti la un standard care nu era la al tău, să cumperi lucruri sau bunuri de care nici măcar nu ai timp să te bucuri, să deţii resurse care nu-ţi vor trebui niciodată.

Blestemul ratelor este să ai ce îţi doreşti dar să nu ai în realitate nimic. Prima dată să nu ai acel bun, apoi nu ai vreme de el, apoi nu mai ai copiii, nevastă, bărbat în adevăratul sens al cuvântului, apoi nu mai ai libertate, nu mai poţi decide decât cu acordul băncii şi probabil în viitor nici să gândeşti nu vei mai avea voie dacă gândurile tale nu se referă la loialitate faţă de bancă.

Întrebarea care se pune e: Muncim să trăim sau trăim să muncim?

Mare atenţie când vreţi să contractaţi un împrumut. E posibil în loc de dobândirea unui bun să te trezeşti cu confiscarea vieţii tale şi a familiei tale. Doamne dă înţelepciune.

http://www.filedinjurnal.ro/