Categorie: EDITORIALE

Una din fricile care dau mari „bătăi de cap” oamenilor şi care îi duce în extreme periculoase, este frica de alţi oameni. Din cauza acestei frici, mulţi oameni ajung să se lase manipulaţi, să fie sclavi, robi, să nu-şi mai trăiască viaţa lor, ci pe a altor oameni. Din cauza fricii de oameni ajungem nefericiţi şi uneori trăim degeaba. Cele mai multe abuzuri, s-au întâmplat ca să impună unii oameni, frica altor oameni, mă refer aici la perioade de sclavagism. Prin impunerea fricii, oamenii au subjugat alţi oameni şi această formă de sclavie, perfectată, există şi astăzi şi e foarte răspândită. Astăzi există mai mulţi sclavi decât înainte în istorie.

Frica de oameni poate avea multe forme. Înainte avea o formă brutală, recunoscută prin prezenţa violenţei fizice şi verbale, acum e ambalată mai frumos şi e recunoscută prin compararea cu alţii. Înainte frica de oameni era un factor extern, era o forţare din exterior. Astăzi frica de oameni a fost mutată în interiorul nostru aproape în totalitate şi e doar alimentată cu ce trebuie, periodic.

Scriptura ne spune că:  „Frica de oameni este o cursă” şi este multă realitate în această afirmaţie, pentru că frica de oameni ajunge să ne controleze viaţa foarte repede. De fapt, toată istoria omenirii a fost influenţată de această frică a oamenilor de oameni. Cursa, este că din frică de oameni, putem rata viaţa actuală pe pământ dar şi viaţa veşnică.

În contextul acestor meditări, vreau să fac diferenţa că, frica de oameni era mai prezentă în trecut şi este prezentă şi azi, dar în cazuri izolate sau în anumite zone ale pământului. În „lumea civilizată”, frica de oameni e mai degrabă anxietate, teama anticipată cu privire la ce s-ar putea întâmpla. Frica de oameni poate fi experimentată de exemplu de creştinii persecutaţi prin Coreea, Iran şi alte zone pline de persecuţie. În România, ca şi în alte ţări „civilizate” experimentăm anxietate de oameni şi de relaţiile interumane.

Frica modernă este recunoscută prin expresii ca: „Ce o să zică despre mine?” „Ce gândeşte oare despre mine?” „Dacă or să râdă de mine?”, „Nu mă vor considera ciudată?”, „Cum mă pot face plăcut la toată lumea?”, „Dacă mă va părăsi?”, „Dacă o să mă fac de râs?” şi alte şi alte expresii sau dialoguri interioare, care denotă o teamă de alţi oameni, care arată o călăuzire a vieţii după valorile şi baremele celorlalţi. Astfel de întrebări le avem mulţi în diferite situaţii, însă când ele devin motorul vieţii noastre, vorbim deja de teama de oameni sau de anxietate mai bine zis. Pavel se evaluează la un moment dat şi concluzionează: „Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.”

Celor care sunt confruntaţi cu frica de oameni, cu violenţa şi toată urâţenia pe care păcatul a făcut-o în gândirea umană Domnul Isus le spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Ei, cei prigoniţi şi forţaţi, cei bătuţi şi ucişi, cei care sunt izgoniţi din case sau chinuiţi pentru credinţa lor, experimentează frica de oameni şi sunt încurajaţi să nu se teamă.

Dar noi care nu suntem prigoniţi pentru credinţă, sau nu suntem fugăriţi, nu suntem ucişi şi care experimentăm o anxietate permanentă de oameni, ce ar putea să ne spună Dumnezeu dacă trăim cu teama de oameni. Teama de a nu fi consideraţi inferiori, teama de a nu fi consideraţi irelevanţi, teama de fi părăsiţi de oameni?

Ştiţi că cele mai multe vicii pe care adolescenţii le încearcă, sunt încercate din dorinţa de a fi acceptaţi de ceilalţi, aşa începe de regulă fumatul, aşa începe consumul de droguri, aşa începe sexul premarital, aşa începe consumul de alcool şi altele. Dorinţa de a fi acceptat de ceilalţi şi în acelaşi timp, teama că nu vei fi acceptat, te face să calci principii şi să acţionezi greşit. În adolescenţă e foarte vizibil fenomenul şi m-am folosit de el ca să ilustrez, dar el este prezent şi după aceea în viaţă. Se poate vedea prin încercarea de a ţine pasul cu moda, prin maşina cumpărată, prin casa cumpărată, prin hainele de pe noi, prin concediile făcute şi chiar prin activităţile din biserică.

Frica de oameni este o cursă. Compararea cu alţi oameni, e un indiciu al acestei frici în varianta sa modernă. Dorinţa de a mulţumi pe toţi oamenii, este un alt indiciu şi nefericirea, lipsa sensului în viaţă, lipsa motivaţiei atunci când nu ne laudă nimeni, vorbesc tot despre frica de oameni. Continuăm mâine, foarte strâns legat de acest aspect cu frica de a nu fi iubit.

http://www.filedinjurnal.ro/

Aşa cum menţionam ieri, cea mai mare frică a oamenilor este frica de moarte şi cam toate celelalte frici, converg într-acolo. Freud numea moartea „scopul vieţii” şi tot el spunea că „frica de moarte ar putea fi rezultatul unui sentiment de vinovăţie”. Parţial are dreptate, omeneşte, punctul final al vieţii este moartea. Oamenii de când sunt, au încercat să găsească ceva dovezi ale existenţei după moarte, pentru că „au în ei gândul veşniciei” şi nu pot concepe că totul se termină la moarte. Pur şi simplu, oamenilor le este greu să accepte că, la moarte se termină viaţa, ceva din ei le spune că nu e aşa.

Problema cea mai mare, dacă ar fi să concluzionăm, nu este moartea în sine, ci „etapa” de după moarte. Alexandru Vlahuţă surprindea asta bine spunând: „Nu de moarte mă tem ci de veșnicia ei.” Oricât de mult a evoluat ştiinţa, oricât de departe a ajuns omul, oricât de avansată e tehnologia, se pare că dincolo de moarte nu vedem şi asta ni se pare inacceptabil, asta ne sperie groaznic. Omul din cauză că nu poate vedea dincolo de cortina morţii, e tentat nici să nu accepte că e muritor şi face tot ce îi stă în putere, ca să împingă cât mai departe moartea. A inventat medicamente care nu îndepărtează suferinţa ci îndepărtează moartea, au inventat diete care să lungească viaţa, implanturi de celule, cărţi scrise şi multe alte încercări, unele din ele amuzante, cum ar fi îngheţarea trupului până se va putea învia, buncăre ascunse în inima pământului în caz de apocalipsă şi multe altele.

De la frica de moarte dezvoltăm tot felul de frici şi ne lăsăm manipulaţi îngrozitor. Atacurile de panică sunt unele care vorbesc deschis de frica de moarte. Apoi dezvoltăm tot felul de fobii de la ablutofobie – frica de a face baie până la xenofobie, care ne prind în mrejele lor. Paradoxul este că vorbim deja de anxietate şi nu de frică. Vorbim de o anxietate în faţa morţii, nu o frică pe care o putem vedea manifestându-se plenar când suntem în pericol iminent de moarte, cum ar fi un accident rutier.

De fapt, Adam şi Eva, ştiau că, prin neascultarea lor vor aduce moartea. De atunci a început marea alergare a omului cu moartea pe urme şi se pare că doar puţine persoane au scăpat de urmăritorul acesta, în faţa căruia nimeni nu are şanse, şi aceia au scăpat pentru că Dumnezeu i-a luat, nu pentru că au reuşit ei să „fenteze” moartea. Acum, ce ne rămâne de făcut, este să acceptăm existenţa morţii şi să o privim corect. Dacă tot avem în noi convingerea că moartea nu e punctul final, ar trebui să o vedem ca pe o oportunitate spre ceva mai bun. Spuneam că nici ştiinţa, nici tehnologia nu au putut vedea dincolo, totuşi, avem „o ştiinţă” care ne dezvăluie câte ceva de după cortina morţii şi aceea e ştiinţa lui Dumnezeu. El, în Biblie, ne descoperă că după moarte există două variante posibile şi că în timpul vieţii ne putem alege destinaţia, acceptând sau respingând mântuirea prin jertfa Domnului Isus Hristos Mântuitorul nostru.

Frica de moarte, ne poate transforma viaţa într-o continuă anxietate. Ne temem de toate bolile, de toate accidentele, de toate dezastrele, de toate regimurile, de veşti de războaie, de cataclisme şi orice ar putea avea ca punct final moartea. Oamenii care se tem de moarte, sunt condamnaţi la a nu trăi viaţa. Teama de moarte îţi face viaţa amară şi anxioasă. Teama de moarte ne poate încătuşa viaţa, ne poate face viaţa, care şi aşa e scurtă, să ne fie o capcană. Dacă vedem moartea ca pe duşman, vom fi toată viaţa fie în război, fie pe fugă, nu vom avea odihnă deloc. Moartea oricât de mult sau puţin ne temem de ea tot va veni, este o condiţie a vieţii umane, vor scăpa doar cei care cred şi sunt în viaţă la răpire, în rest, toţi o vor întâlni.

De moarte nu putem fugi, nu ne putem ascunde, nu o pute ocoli. O spune ştiinţa, o spune experienţa de viaţă şi mai ales o spune Scriptura. Moartea trebuie acceptată ca o realitate, moartea face parte din „viaţa noastră” şi tot ce putem face este să vedem moartea ca pe o binecuvântată trecere în părtăşie cu Tatăl prin împăcarea cu El. În felul acesta, groaza morţii va dispărea deşi în preajma morţii tot vom avea frică.

Câtă vreme trăim pe pământul acesta, avem datoria de a trăi frumos, de a ne împăca cu Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, de a ne bucura de viaţă şi de a aştepta şi accepta moartea. În felul acesta vom putea gusta viaţa, dar vom putea trăi liberi de închisoarea fricii de moarte. Ştiu, e puţin spaţiu scris pentru o frică aşa de mare a oamenilor, însă blog-ul acesta e un loc de scurte meditări şi nu de cercetări ştiinţifice. E un loc în care vreau să încurajez la bine, la libertate, la speranţă şi mesajul acestei meditări este: Împacă-te cu Dumnezeu şi moartea nu te va mai încătuşa.

http://www.filedinjurnal.ro/

Când auzim de termenul ”frică de Dumnezeu” fiecare din noi avem reacţii, trăiri şi emoţii diferite, datorită definiţiei cuvântului frică pe care o avem nuanţată fiecare într-un mod diferit. Pentru unii „frica de Domnul” înseamnă teama că ne va trăsni, teama pedepsei veşnice, teama de boli, secetă şi alte nenorociri. Pentru alţii „frica de Domnul” înseamnă frica de bătaie, pentru alţii „frica de Domnul” e o vrăjeală, pentru unii oameni, frica de Domnul este un moft modern şi variante există nenumărate. Fiecare din noi nuanţăm diferit această „frică de Dumnezeu”, în mod deosebit influenţaţi de religia avută şi de relaţia cu părinţii noştri.

Nu îmi propun să ofer o definire universal valabilă a fricii de Dumnezeu azi, există tologi şi oameni mult mai abilitaţi să facă asta, eu vorbesc în calitate de amator, de trăitor. Vreau să vorbesc doar despre frica de Dumnezeu şi nevoia de înţelegere corectă a termenului, ca alternativă a celei mai mari frici umane, despre care vorbim mâine, frica de moarte.

Vedeţi dumneavoastră… noi oamenii, de la căderea în păcat, când a intrat frica în toate celulele noastre, fugim în permanenţă de moarte, pedeapsa era clară „în ziua în care vie mânca vei muri negreşit”. Din acel moment, noi, prin toate temerile pe care le avem, de moarte fugim, de ea ne temem, i-am deschis închisoarea şi nu o putem „băga” înapoi. Toate temerile noastre converg înspre moarte.

În contextul acesta, Dumnezeu, văzând alergarea noastră înfricoşată prin viaţă, văzând neputinţa noastră de a învinge moartea, văzând şi înţelegând oboseala, extenuarea şi zădărnicia fricii şi fugii noastre, a intervenit pentru a învinge şi lega moartea pentru noi. Moartea a fost învinsă la Golgota şi beneficiarii acestei victorii sunt tocmai cei ce au „adus moartea” prin neascultarea lor, adică noi.

În acest context, teama de Domnul, sau frica de Domnul, capătă noi sensuri pentru noi. Dumnezeu ne-a dat şansa să scăpăm de frica de moarte. Nu pentru că moartea nu mai există, ea există, dar nu mai are putere de încătuşare asupra noastră. Hristos ne poate elibera de închisoarea morţii. Oamenii care se tem de Domnul, nu mai au motive să se teamă de moarte, ci chiar pot experimenta o bucurie în anticiparea morţii trupeşti, pentru că aceasta din dezastru veşnic, pentru ei, pentru cei ce se tem de Domnul, devine poartă spre fericire veşnică. În acest mod, moartea nu mai are putere asupra copiilor lui Dumnezeu. De ce? Pentru că cei mântuiţi au trecut de la moarte la viaţă, prin puterea Sângelui Domnului Isus Hristos.

Teama de Dumnezeu este de multe ori înţeleasă greşit. De cele mai multe ori oamenii când aud de necesitatea şi importanţa fricii de Dumnezeu se revoltă. Teama şi frica sunt considerate slăbiciuni şi preferă anxietatea, stresul şi depresia. Spuneam ieri că frica e sănătoasă, e pusă în noi de Dumnezeu pentru a ne proteja, dar că ea a involuat în anxietate cu timpul. Ostilitatea faţă de frica de Domnul, ne condamnă la anxietate, îngrijorare şi respectiv îmbolnăvire şi în final la „o aşteptare înfricoşată” a morţii. Dumnezeu vrea să schimbe asta, ştie că viaţa noastră e scurtă şi încărcată de frică şi vrea să ne despovăreze. Frica de Dumnezeu, alungă toate celelalte frici. Schimbul e avantajos zic eu, o singură frică, corectă, bună, care să anihileze puterea distructivă a tuturor celorlalte.

Numai că, eu şi tu, Îl percepem pe Dumnezeu diferit. Diferenţa asta e dată mai ales de părinţii noştri. De aceea Scriptura insistă, ca părinţii să-i înveţe pe copii respectul faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Său. Acest respect, această teamă, îi poate transforma în oameni incoruptibili, neînfricaţi, mai puţin stresaţi şi cu o mare, mare nădejde.

Frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii. Este o viaţă nouă, e scăparea de puterea de legare a celorlalte frici. Temându-ne de Dumnezeu nu ne mai temem de duhuri necurate, nu ne mai temem de oameni răi, nu ne mai temem de condiţiile proaste care ameninţă să vină, nu ne mai temem că vom muri de foame, nu ne mai temem nici de boală. Deşi aceste frici vor veni, ele nu ne vor mai putea lega şi stăpâni. Priviţi la oameni care mor împăcaţi cu Dumnezeu prin ţările musulmane fiind uciși pentru credința lor, citiţi despre oameni care fac închisoare sau au făcut şi care au primit puterea să reziste şi să nu se teamă, priviţi la oameni greu încercaţi de cancer, cei care se tem de Dumnezeu au nădejde, şi ciudat, pentru că nu se mai tem de puterea morţii, reuşesc să învingă boala.

Frica de Dumnezeu e opusul anxietății. Anxietatea e teama ce ce va veni, e un stres permanent, frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii, e siguranța că  El, Dumnezeu va purta de grijă. E abandonarea grijii pentru viață în mâna Sa.

Frica de Dumnezeu e singura alternativă vindecătoare pentru anxietățile și fricile umane. Este singura frică care nu îmbolnăvește nici stomacul, nici ficatul nici capul ci le vindecă. Frica de Dumnezeu e singura frică care motivează omul nu îl demoralizează, nu îl paralizează. Frica de Dumnezeu e singura frică care umple inima de bucurie și nu de groază, umple inima de pace și nu de tulburare.

Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?

http://www.filedinjurnal.ro/