Categorie: EDITORIALE

Lăcomia – calea spre distrugere (II)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, EDITORIALE

greed_02

Acum câteva luni, discutam cu o doamnă, care venise pentru probleme în căsnicie la consiliere. Relaţia cu soţul ajunsese în mare impas „tocmai când se realizaseră şi ei”. După o perioadă intensă de muncă, de afaceri, de investiţii, „când să se bucure şi ei doi de toate” nu mai avea cine. Relaţia pur şi simplu nu mai mergea. Problema era că, lăcomia, le-a distras atenţia de la relaţie, iar aceasta s-a erodat datorită neglijării ei. Nu s-au înşelat unul pe altul dar soţul nu o mai voia. Erau căsătoriţi doar pe acte şi el, care iniţial era foarte tandru şi romantic, devenise total apatic şi neimplicat. Investirea in bunurile materiale, în bunăstare, a ruinat tot ceea ce iniţial o atrăsese pe soţia sa de la el. Tot ce eram mai frumos din el, se stinsese şi din păcate nu am putut nici eu să mai ajut cu nimic. Acum trăiesc doar de convenienţă. Poate Dumnezeu va face un miracol în cazul acesta.

În cazul lor, lăcomia soţiei, dorinţa ei de a avea ca alţii, de a avea tot ce i-a lipsit în copilărie, de a realiza siguranţa întregii vieţi în câţiva ani, a dus la distrugere. În cele din urmă a realizat că: „mai bine rămâneam aşa cum am fost, era mult mai bine în sărăcie dar cu soţ, decât în bogăţie fără el”. Sărăcia însemnând o viaţă decentă în opinia mea. Teoretic, doamna a dorit ceva bun, un viitor sigur si confortabil, însă dacă pentru asta, ajungi să neglijezi alte aspecte ale vieţii deja vorbim de lăcomie.

În Scriptură găsim câteva cazuri de lăcomie şi nu citim tocmai încurajator despre ele. Îmi aduc aminte de pasajul în care se relatează despre Nabal cum era ataşat de avuţiile lui şi asta a dus la distrugerea sa. Nu avea Dumnezeu probleme că avea, că deţinea, pentru că El le-a îngăduit. Problema era că Nabal le considera ale lui şi avea încrederea pusă în ele. Avuţiile erau siguranţa lui. Apoi îmi vine în minte exemplul lui Ahab, care deşi avea enorm de mult, a dorit şi via lui Nabot. Ştiţi ce a decurs de acolo? Tulburare, minciună, târârea poporului în tulburare, ucidere şi a culminat cu distrugerea  Izabelei şi smerirea lui Ahab. Un alt exemplu este cel al bogatului căruia i-a rodit ţarina, relatat în Luca şi care atinge dezideratul său de siguranţă şi securitate: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” apoi ajunge la distrugere. Citim de lăcomie şi la David, deşi era căsătorit a dorit nevasta lui Urie şi a păcătuit, finalitatea… tot crimă, conflict, lacrimi, durere.

Lăcomia este una din caracteristicile oamenilor din zilele din urmă. Găsim asta scris în Noul Testament şi frecvent suntem avertizaţi că, lăcomia este un păcat tot aşa de grav ca uciderea şi curvia. Nouă ni se pare că un curvar este mai vinovat decât un lacom de avere, dar cei doi sunt puşi în aceeaşi categorie de Apostolul Pavel în scrisoarea către Efeseni. Hmm… un curvar va fi condamnat fără ezitare şi stigmatizat, pe când un lacom de avere, se poate trezi chiar apreciat şi lăudat de creştini, dacă ştie să spoiască cu evlavie haina lăcomiei.

Lăcomia este chiar mai periculoasă decât curvia aş îndrăzni să spun. E mai periculoasă pentru că ni se pare nevinovată, ni se pare că nu e păcat, ni se pare că este controlabilă, şi poate fi îmbrăcată în haina religioasă repede. Ne putem trezi uşor păcătuind, dar ne putem adormi conştiinţa cu diferite pastile create special pentru asta: „e voia Domnului”, „doar dau zeciuială”, „ajut şi pe alţii”, „câştig cinstit” şi altele. Aici nu e vorba că unora le îngăduie Dumnezeu bogăţii, nu condamn sau invidiez pe cei cărora Dumnezeu le-a dat. Vreau să trag un semnal de alarmă pentru mine şi cei care riscăm să ne ruinăm viaţa, pentru bogăţiile materiale sau pentru plăcerile pământului acestuia. Dumnezeu unora le încredinţează pentru că sunt vrednici, dar alţii, uitându-se la ei, râvnesc ceva similar, deşi Dumnezeu nu le-a dat, atunci vorbim de lăcomie.

În final, un exemplu pozitiv, exemplul unui om care a avut enorm de mult şi care nu şi-a lipit inima de ele. A trecut deci testul. Dacă Iov era lacom, îi crăpa inima în el, după atâtea veşti şocante despre pierderile sale, sau măcar înnebunea. Ei bine, Iov, deşi a trăit o durere imensă datorită pierderilor, totuşi a rezistat pentru că el avea încrederea că Dumnezeu e cel care ştie cel mai bine şi că de la El au venit toate.

Lăcomia duce la distrugere. Omul lacom deşi poate strânge enorm de mult, nu se poate bucura de ele

http://www.filedinjurnal.ro/

Credinciosia in afaceri – Principiile lui Dumnezeu in finante – de Ovidiu Blaj

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

ovidiublaj credinciosiainafaceri crown 660

Fie că ești angajat sau angajator, schimbările legislative în domeniul afacerilor (și nu numai) îți stânjenesc adeseori buna desfășurare a activității. Abia te-ai obișnuit cu un procent, abia ai reușit să-ți faci calculele cu privire la o taxă, și iată că o nouă lege îți schimbă toate planurile peste noapte.

Cum ar fi să trăiești într-o țară în care să fie dată o lege, cu toate prevederile ei, ținând cont de cele mai mici detalii ale activității noastre în domeniul financiar, și legea respectivă să nu se schimbe nici peste cinci, nici peste zece ani; de fapt, să nu se schimbe niciodată? E imposibil, nu-i așa? De vreme ce condițiile economice sunt în permanentă schimbare, așa ceva este imposibil.

Și totuși… ceea ce la oameni este cu neputință, nu este imposibil pentru Dumnezeu. Da, pentru Dumnezeu a fost cu putință să dea o lege, cu mulți, mulți ani în urmă, și ea să fie valabilă și astăzi, să te poți călăuzi după ea și să trebuiască să o împlinești, dacă dorești să-ți meargă bine, și să cauți din toată inima să nu o calci, ca să nu-ți meargă rău și să nu-L mâhnești pe Legiuitor. Și ce este cel mai fascinant în privința acestei legi este faptul că este actuală și în zilele noastre, așa cum a fost actuală cu mii de ani în urmă, atunci când a fost dată…

Ca orice lege înțeleaptă, legea aceasta are câteva principii generale, făcând mai apoi loc pentru toate detaliile de care ai avea nevoie să-ți desfășori activitatea pe plan financiar. Ca o încununare a principiilor generale ale acestei legi, am putea stabili ca „Art. 1” al ei cuvintele psalmistului: „Al Domnului este pământul, cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc.” (Psalmul 24.1) Sau, pentru cine simte nevoie sa detalieze, iată cum își începe David rugăciunea cu prilejul strângerii de daruri pentru zidirea templului: „A ta este, Doamne, mărirea, puterea și bogăția, veșnicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalți ca un stăpân mai presus de orice!”

Legile zilelor noastre sunt caracterizate de o anumită doză de ambiguitate, generată fie de incapacitatea legiuitorului de a da legi clare, fie de intenția de a lăsa anumite „portițe”, în vederea interpretărilor diferite ale aceleași legi. Legea lui Dumnezeu însă nu lasă loc decât unei singure interpretări. Cele două citate de mai sus spun totul. Atât de mult spun, încât se povestește că un tânăr om de afaceri care tocmai urmase un studiu biblic financiar și încă era pătruns de adevărul că toate lucrurile Îi aparțin lui Dumnezeu, iar el nu este decât un administrator al tuturor bunurilor încredințate lui pentru o vreme.

Tocmai avusese un accident de mașină, în contextul în care un șofer neatent nu a acordat prioritate la o intersecție. Coborând din mașină, tânărul nostru văzu daunele, nu puține, pe care cele două mașini le suferiseră. Își întoarse privirea spre cea din care tocmai a coborât și spuse: „Nu știu, Doamne, de ce ai îngăduit că acest șofer să fie atât de neatent, dar văd că Ți-a lovit mașina destul de bine! O să Te coste reparația…”

Este oare ceva neclar în această primă și cea mai importantă prevedere a legii? Ei bine, cum ar fi, cum ar arăta afacerile „noastre” și economia țării în care trăim, dacă toți, deopotrivă angajatori și angajați, am privi cu toată responsabilitatea acest principiu de căpătâi: Tot ce avem sunt lucruri care Îi aparțin lui Dumnezeu, pe care ni le-a încredințat, pentru o vreme, și de care suntem responsabili, în calitatea noastră de administratori ai acestor lucruri? Evident, celelalte lucruri ar decurge de la sine (inclusiv bunăstarea noastră).

Cum ar fi ca prima noastră grijă să fie să dăruim, nu să agonisim? Nu am face decât să împlinim Cuvântul și să beneficiem de pe urma ascultării noastre. Am experimenta, cu siguranță, împlinirea promisiunii lui Dumnezeu: „Voi deschide zăgazurile cerurilor și voi turna peste voi belșug de binecuvântare.” (Maleahi 3.10) Cum ar fi, ca oameni de afaceri, să îi plătim la timp și în mod corect pe angajații firmelor pe care le conducem? Nu am avea parte, nu-i așa, de judecata lui Dumnezeu (vezi Maleahi 3.5). Cum ar fi să nu datorăm nimănui nimic? Nu ni se spune oare că astfel împlinim Legea lui Dumnezeu? (vezi Romani 13.8) Cum ar fi ca, indiferent de poziția în care suntem în organigrama unei firme, să împlinim porunca lui Dumnezeu: „În smerenie, fiecare să-l privească pe altul mai presus de el însuși”? (Filipeni 2.3)

Atunci, am putea cu adevărat nădăjdui că vom avea parte de cea mai mare binecuvântare. Te-ai întrebat care este cea mai mare binecuvântare pe care ai putea-o avea ca om de afaceri? O listă ajutătoare, pentru un răspuns pe care l-ai putea da? Ei bine, ce ai spune despre: un loc fruntaș în Topul firmelor; independență financiară; un venit suficient, care să îți permită condiții de trai bune și un concediu reușit în fiecare an… Desigur, altceva ar trebui să ne motiveze și altceva ar trebui să fie pentru noi cea mai mare binecuvântare, și anume nădejdea că, în „ziua aceea”, vom auzi binecuvântatele cuvinte: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puține lucruri… Intră în bucuria Stăpânului tău.”

Primul lucru pe care l-am învățat în contactul pe care l-am avut cu o organizație care are ca scop răspândirea adevărurilor Scripturii referitoare la aspectele financiare ale vieții, a fost că eu sunt doar administrator al lucrurilor pe care „le am”, înțelegând că Dumnezeu este adevăratul lor Proprietar. Iar al doilea, că, în postura mea de om de afaceri, Dumnezeu nu mă va întreba, odată, cât de mare succes am avut în afaceri, ci cât de credincios am fost în lucrul pe care mi l-a încredințat. De atunci, am încercat, am reușit și, desigur, mai am multe lucruri de îmbunătățit, să îmi dovedesc, și nu numai mie, ci și altora, că principiile financiare pe care le găsim în Scriptură sunt valabile și în contextul zilelor noastre. Și nu numai că sunt valabile, ci sunt pline de relevanță, iar aplicarea lor în viață este o condiție obligatorie în cazul în care dorești să culegi o mulțime de binecuvântări.

Cu ocazia pregătirii primului volum din seria cărților editate sub egida Crown Financial Ministries, am aflat un lucru, pe lângă altele, care m-a surprins: În Biblie sunt mai bine de 2.350 referiri la bani și posesiuni materiale. Cu mult mai multe decât la credință și rugăciune luate la un loc. Mi-am pus întrebarea: „De ce?” Citind, am aflat răspunsul: Dumnezeu a știut cine este pricipalul Lui „concurent” în inima omului. Moloh? Nu. Baal sau Astarteele? Nicidecum. Dagon, Remfan, Rimon, Nisroc? Nici atât.

Ce părere ai însă despre Mamona? Ești și tu ca mulți creștini ai zilelor noastre, unul care pune mâna pe bani de mai multe ori pe zi decât pe Biblie?

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/spiritual/romania-puls-spiritual/3311-credinciosia-in-afaceri-principiile-lui-dumnezeu-in-finante-de-ovidiu-blaj-crown-financial-ministries#ixzz3KRB4V8ZE

Lăcomia – calea spre distrugere (I)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, EDITORIALE

lacomie (1)

Sunt interesante pornirile firii noastre umane pentru tot ce ţine de aici şi acum, pentru tot ce este mult şi scump, pentru adunat şi deţinut, pentru posedat şi păstrat. Într-un fel sau în altul, omul caută să îşi asigure ceva, caută să se protejeze prin ceea ce oferă acest pământ. O nesiguranţă cruntă şi profundă face pe oameni, să îşi adune bunuri, bani, valori şi tot ce pot pentru a se simţi ocrotiţi, pentru a se simţi la adăpost. Ei bine, această strângere permanentă depăşeşte limitele normalului dacă omul are de unde să adune. Vrem mai mult şi mai mult mereu. Este foarte uşor să devenim lacomi, când avem în faţă resurse multe. Adesea îi criticăm pe politicienii care au făcut tot felul de afaceri, ca să câştige de pe urma funcţiei lor, sunt criticaţi clericii, care odată cu biserica sau mănăstirea zidită şi-au înălţat şi lor o căsuţă, îi criticăm pe primarii care fac învârteli, ca să „se capete cu ceva” câtă vreme sunt primari, însă lăcomia nu are doar o astfel de componentă.

Lăcomia este mult mai prezentă şi mai subtilă decât ne imaginăm. Are o dimensiune mult mai intimă decât ceea ce se prezintă pe mass-media la ştiri. Pentru fiecare om, lăcomia are dimensiunea ei şi dacă nu vine DNA-ul să ne aresteze, nu înseamnă că nu suntem lacomi, ci că lăcomia nu a avut cum fi pusă în aplicare sau că aceasta nu afectează statul. Puţini oameni pot spune că au scăpat de lăcomie, pentru că siguranţa, e una din nevoile fundamentale ale fiinţei umane şi oamenii încearcă în fel şi chip, să îşi împlinească această nevoie, să se asigure, să le fie bine.

Dacă ar fi să-l scoatem pe Dumnezeu din ecuaţia asta, deşi e elementul esenţial pentru a o înţelege, vom descoperi că oamenii care „ştiu să se descurce”, sunt consideraţi deştepţi şi au aprecierea celor din jur. Să ştii să faci „şmecherii” devine o „artă”. Să ştii „să te învârţi” este considerat echivalent cu inteligenţa. Lăcomia caută să potolească setea de siguranţă, fără Dumnezeu şi asta aduce multă suferinţă semenilor dar şi omului lacom.

Acum trebuie să reintroducem pe Dumnezeu în ecuaţie, fără El, nu ne dau calculele. El, Dumnezeu, a văzut această nevoie fundamentală a noastră, la fel cum a văzut şi nevoia de dragoste, şi a venit în întâmpinarea şi împlinirea ei. Noi ne temem de rău, ne temem de vremuri rele, ne temem de foamete, ne temem de boli, ne temem de suferinţă, ne temem de oamenii lacomi, ne temem pentru trupul nostru, ne temem pentru siguranţa zilei de mâine şi Dumnezeu în înţelepciunea Sa, vine să împlinească şi această nevoie profundă a omului. De multe ori găsim în Scriptură asigurarea „nu te teme” sau „să nu te temi” sau „Eu sunt cu tine” şi multe alte asigurări menite să ne dea siguranţă.

Vedeţi, oamenii caută să potolească setea de dragoste, nevoia de a fi iubiţi, prin sex, prin pornografie, prostituţie şi alte surogate şi setea asta nu trece, nevoia asta nu este împlinită. Tot pe acelaşi tipar, căutăm să ne „asigurăm” prin lăcomie, şi nevoia nu poate fi acoperită, pentru că o astfel de nevoie poate fi împlinită doar de Dumnezeu. Fiecare din noi am vrea un salariu mult mai mare dacă se poate, să primim cadou o moştenire considerabilă, să câştigăm ceva cu efort mic şi în momentul când dăm de vreo sursă mai bună de câştig, considerăm că Dumnezeu ne-a scos-o în cale şi că trebuie să mergem într-acolo. Ei bine, suntem destul de departe de ceea ce afirmă Scriptura: că ne este de ajuns dacă avem ce să mâncăm şi cu ce să ne îmbrăcăm. Suntem departe de recomandarea, de a nu ne îngrijora cu privire la ce vom mânca sau cu privire la îmbrăcăminte şi considerăm perfect normal, să învestim tot mai mult în confortul locuinţei noastre, în confortul personal, în siguranţa noastră.

Lăcomia are multe faţete şi poate îmbrăca inclusiv haina evlaviei şi vreau să vă spun că, îi stă foarte bine în această haină. Mulţi credincioşi îşi permit să fie lacomi, de fapt poate e formulat greşit. Mulţi credincioşi nu văd oferta lui Dumnezeu de împlinire a securităţii şi siguranţei, şi încearcă să îşi creeze singuri acoperire pentru aceste nevoi. Poate fiecare din noi am trecut printr-o asemenea stare în care am considerat că pentru pământul acesta e nevoie să devenim inteligenţi şi să profităm pentru a ne împlini nevoile.

Să vă dau câteva exemple: Am un telefon, e inteligent dar de generaţie mai veche. Văd la fratele meu unul cu ecranul mai mare şi îmi pare mult mai frumos. În mintea mea se naşte dorinţa de a schimba telefonul şi până la urmă, caut să o pun în practică. Dacă nu am nevoie de mai multe resurse, dacă nu am forţat limitele telefonului meu, deja pot vorbi de lăcomie. Pofta este vârful de lance al lăcomiei şi multe porunci din decalog fac referire la ea. Pofta este cea care face posibilă lăcomia. Asta se poate întâmpla cu maşina, casa, serviciul, hainele, electronicele, slujba din biserică, nevasta, bărbatul etc. Lăcomia adună, adună şi caută să construiască un turn propriu, în care să ne simţim în siguranţă dar în care vom deveni prizonieri ai propriei acţiuni.

http://www.filedinjurnal.ro/

„Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?” (scrisoare de adio)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

„Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S…, aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte porcării sexuale)… Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste (ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi, ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă…

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?…

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul… Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor… ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat (care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?…

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară… Dar El… unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?

Unde este Dumnezeu, tată?

Nu vedeţi că înnebunim fără El?

Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o… Oricum, viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut… Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…

………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…

Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…

Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ,  mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!…..

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste… Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!

EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii… Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori…

Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL…

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul… Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci… Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…

M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!

Iubesc, tată!

Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…

Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului…

Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…

Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?

Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…

În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…

Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!…

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

(după o întâmplare reală)

http://www.doxologia.ro/

Nu gândi rău despre alţii

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Consiliere, EDITORIALE

dislike-button-facebook

Este drept că în societatea noastră contează fapta doar, ce gândeşti despre cineva nu poate fi condamnat, însă Scriptura vine cu un avertisment important în acest sens şi vreau să gândim puţin asupra lui. De ce ni se recomandă, prin înţeleptul Solomon: „Nu gândi împotriva aproapelui tău când locuieşte liniştit lângă tine”?

Îmi vine în minte situaţia în care era David cu Saul. David îi cânta lui Saul, îi făcea un serviciu, îl ajuta, era acolo pentru el şi într-un fel, se jertfea pentru el. În acest timp, Saul, avea gânduri rele despre David şi aceste gânduri rele, ajung să îl afecteze aşa de tare, încât pune mâna pe suliţă şi caută să îl omoare.  Tot Solomon ne spune în Proverbe 24:1-2  „Nu pizmui pe oamenii cei răi, şi nu dori să fii cu ei; căci inima lor se gândeşte la prăpăd, şi buzele lor vorbesc nelegiuiri.”

Poate pare nevinovat, să gândeşti ce vrei despre cine vrei, însă sportul acesta este foarte periculos. Gândirea negativă şi rea, vine dintr-o inimă cu probleme sau dintr-o inimă rea. Gândirea rea, nu doar că vine din inima rea, ci duce la fapte rele sau nelegiuite. Iată câteva situaţii exemplificatoare în acest sens:

Nu pofti. „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău” este una din poruncile importante alt Scripturii. Multi poftesc la partenerul altuia. Multe căsnicii se destramă, pentru că în mintea lor, oamenii au ales să aibă gânduri rele despre cel care locuia liniştit lângă ei. Mulţi bărbaţi şi multe femei, consumatori de pornografie, au gândurile pervertite şi dezbracă pe alţii în gândul lor, fie că sunt pe stradă acasă sau la biserică.

Să nu furi. Toţi cei care fură, au mai întâi gândul lăcomiei în mintea lor şi apoi gânduri rele despre aproapele lor. Nu poţi spune că furi „din greşeală”. Furtul se plănuieşte şi tot planul acela este pe baza gândirii rele, împotriva aproapelui.

Să nu curveşti. Se leagă tare de primul exemplu dat. Pentru a curvi, e nevoie de gânduri nepotrivite despre persoana pe care vrei să o înşeli şi despre persoana cu care vrei să înşeli. În momentul în care s-a întâmplat curvia, categoric există şi gânduri rele premergătoare acelei situaţii.

Să nu minţi. Nu încerci să păcăleşti pe cineva faţă de care ai gânduri bune. În general, e necesar să crezi că celălalt e mai prost decât tine şi că tu eşti mai inteligent sau mai versat şi „îl poţi duce”, ca să încerci să îl minţi. O gândire rea despre aproapele. Dacă nu te consideri mai grozav decât aproapele, atunci nu prea ai cum să emiţi minciuni, pe care să ai pretenţia ca el sau ea să le creadă.

Exemple mai putem da, sunt multe, dar situaţia e asemănătoare – gândurile rele duc la rău şi nu la bine, chiar dacă par nevinovate, pentru că sunt ascunse şi nu se văd. Noi credem greşit că, dacă e doar în mintea noastră nu se văd, dacă sunt doar în capul nostru, nu vor avea efect. Realitatea e că, gândurile, într-un fel sau altul, ne vor afecta comportamentele. Nu rămânem complet separaţi de gândurile noastre.

Dumnezeu acordă o importanţă deosebită gândurilor noastre şi asta, din cauza sfinţeniei Sale şi din cauză că, vrea binele nostru. Tot prin Solomon ne spune „Gândurile rele Sunt urâte Domnului, dar cuvintele prietenoase Sunt curate înaintea Lui.” Iar în Isaia 66 nu se spune: „Eu pedepsesc faptele şi gândurile lor!” deci pedeapsa este şi pentru gânduri, nu doar pentru fapte. Iată deci ce important e, să ne disciplinăm să gândim frumos şi corect, de fapt să gândim cu dragoste, aşa cum prin Apostolul Pavel, primim îndemn, în scrisoarea pe care o scrie celor din Corint, unde se spune printre altele că, dragostea nu se gândeşte la rău.

Gândurile rele ne afectează relaţia cu Dumnezeu dar şi calitatea vieţii noastre şi a apropiaţilor noştri pe pământul acesta. Dacă gândesc rău despre aproapele, primul afectat negativ voi fi eu. Va avea de suferit trupul meu, mintea mea, voi fi înveninate încet, încet şi voi ajunge să dau curs unor gânduri în faptele mele.

Tu ce gândeşti despre aproapele tău? Ce gânduri ai în mintea ta despre soţul sau soţia ta, despre părinţii tăi, despre colega sau colegul de muncă sau de şcoală, despre fratele sau sora, despre vecini, despre şefi sau profesori? Ce este în mintea ta despre ei? Dacă sunt gânduri rele, va trebui să le recunoşti şi să vii cu ele la Hristos ca să te curăţească, trebuie să rezolvi problema gândurilor rele. Dacă gândurile tale sunt bune cu privire la oamenii de lângă tine, te felicit şi te îndemn să te rogi lui Dumnezeu să te păzească de gândurile rele.

http://www.filedinjurnal.ro/