Categorie: EDITORIALE

CINCI RUGACIUNI LA CARE DUMNEZEU RASPUNDE INTOTDEAUNA

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, MEDITAŢII

cinci-rugaciuni-raspuns

de Joel Hunter

Cum ar trebui să se roage un bărbat? Următoarele cinci rugăciuni sunt simple și dau întotdeauna rezultate!

Bărbaților le este greu să se roage. Nouă ne place să primim răspuns înainte să vorbim, chiar și cu Dumnezeu. Spre deosebire de femei, nouă nu ne place să ne exprimăm verbal. Și nu ne place nici să fim refuzați, sau să descoperim că cererea noastră nu a fost după voia lui Dumnezeu. Nu e vorba că ne supărăm pe Dumnezeu, dar ne face să ne întrebăm: “Cum de nu mi-am dat seama de asta?”

Pe de altă parte, nu ne dorim viață de rugăciune anemică, care să fie atât de generală încât să nu ne putem da seama dacă Dumnezeu a fost Cel care a răspuns, sau doar am avut noroc. Rugăciunile sigure sunt ca bicicletele cu roți ajutătoare: credem că suntem maturi în credință, când de fapt, suntem foarte imaturi.

Credința imatură nu riscă o căzătură, așa că rostește doar rugăciuni care (firește) au o șansă mare de a fi ascultate fără să fie nevoie de intervenția lui Dumnezeu. Răspunsul se poate găsi și la oameni. Dar credința matură se încrede întru totul în Dumnezeu. Ea îndrăznește în rugăciune. Dacă Dumnezeu nu alege să răspundă așa cum ne așteptăm, cădem și ne rănim. Dar măcar știm că nu ne-am prefăcut, pretinzând că avem încredere.

Cum ar trebui să se roage un bărbat? O soluție ar fi să rostim rugăciuni specifice la care știm că Dumnezeu răspunde în felul Lui. Sunt cinci rugăciuni la care Dumnezeu răspunde mereu:

1. “Doamne, scapă-mă de această ispită!”

Când rostim cu sinceritate acestă rugăciune, cu siguranță vom încerca să evităm obstacolele pe care ni le-a pus Dumnezeu ca să nu păcătuim. El nu doar că ne-a promis o cale de ieșire (vezi 1 Corinteni 10:13), ci ne oferă și metode de descurajare.

Încă fumam când am început să mă implic în slujire. Era un obicei dobândit în facultate și am vrut ca Dumnezeu să mă elibereze. M-am rugat pentru ajutor, dar imediat m-am oprit să cumpăr un pachet de tigări la câțiva kilometri de biserică. Un membru al bisericii m-a recunoscut și a întrebat: “Nu ești cumva slujitor?” Le-am cumpărat oricum. Am aprins o țigară în mașină așa cum o mai făcusem de sute de ori înaint, dar am răsturnat tot scrumul în poale. M-am dezechilibrat și am tras pe dreapta. Un tânăr de la biserică a venit la mașină și a vrut să-l duc până la biserică.

Poate că vom încerca să ignorăm metodele lui Dumnezeu de a ne scăpa de ispită, dar vom ajunge să fim nefericiți și amărâți în același timp.

2. “Doamne, uimește-mă cu o frântură din supranatural”.

Oricât de superficial ar suna, nu înseamnă că suntem o generație care așteaptă întotdeauna semne. Prin această rugăciune ceri să vezi mâna lui Dumnezeu în viața ta și Îi spui că apreciezi că El este aproape. El iubește să Se descopere dincolo de explicațiile raționale, dar noi nu cerem sau căutam aceasta.

Prietenului meu Vernon îi place foarte mult să spună Vestea bună oamenilor, oricând Îi deschide Dumnezeu o cale. Recent, a simțit să se roage pentru ocazii pe care numai Dumnezeu le poate aranja. La scurt timp a fost chemat să fie gazda unei convenții seculare în Europa și a fost provocat să introducă elemente biblice. Când a ajuns acasă, cineva care a jurat să nu asculte niciodată Vestea Bună a început să îi pună întrebări lui Vernon despre Isus Hristos.

Îi cerem lui Dumnezeu vindecare atunci când suntem bolnavi, Îi cerem să ne scape atunci când suntem în pericol și să facă minuni atunci când nu mai avem nicio speranță. De ce nu I-am cere să experimentăm supranaturalul în fiecare zi? Nu este El “Emanuel, Dumnezeu este cu noi”? (Matei 1:23)

3. “Doamne, ajută-mă să iubesc și să slujesc mai mult.”

Majoritatea bărbaților se plictisesc de rutină și sunt frustrați din cauza lipsei de creativitate. De ce nu Îi ceri lui Dumnezeu să te scoată din rutină?

Atenție: dacă te vei ruga această rugăciune, vei descoperi că oamenii nu strigă la tine degeaba. Ventrilocvismul lui Dumnezeu va încerca să îți descopere o perspectivă nouă.

Eddie slujea cu oamenilor de carieră și  lucrarea lui era foarte eficientă. El a simțit că nu e îndeajuns de empatic. S-a rugat o versiune a acestei rugăciuni și a primit răspunsul imediat…în trafic. În loc să răspundă unui șofer ostil, a început să se roage pentru  el. Apoi a hotărât să-i lase pe alții înainte pe bandă ca un semn de slujire și a început să se roage pentru ei. În prezent, Eddie slujește pe autostradă. Dacă ești dispus să îți adaptezi slujirea în funcție de oameni (cum a făcut Dumnezeu prin Isus), vei găsi metode noi de slujire.

4. “Doamne, folosește-mă în această situație pentru scopurile Tale”.

Dumnezeu ne poate folosi chiar și atunci când nu știm ce să spunem, ce să facem, sau ce să gândim! De multe ori suntem reticienți în a intra într-o anumită slujire pentru că suntem convinși că vom da greș.

Herb era o persoană introvertită. Nu i-a plăcut să meargă la înmormântarea prietenului său și să vorbească cu văduva acestuia. Știa că orice va scoate pe gură va suna  banal și stupid. El a repetat dinainte: “Aveți condoleanțele mele”, dar când a ajuns în fața văduvei, nu a putut decât să izbucnească în lacrimi și să o îmbrățișeze.

Ani mai târziu, am întrebat o văduvă tânără care au fost cuvintele care au ajutat-o cel mai mult în timpul înmormântării soțului ei. Ea a răspuns: “Nu îmi aduc aminte cuvintele, doar îmbrățișările. Acelea au fost brațele lui Dumnezeu care m-au cuprins.”

Credem că oamenii au nevoie mai degrabă de un profesionist, decât de un creștin disponibil. Ne înșelăm amarnic! Doar în cazul în care nu vorbim despre ajutor medical, 2 Corinteni 3:5-6 ne amintește să ne rugăm (“destoinicia noastră vine de la Dumnezeu”) înainte să acționăm!

5. “Tată, proslăveşte Numele Tău!”

De multe ori nu știu ce vrea Dumnezeu să mă rog. Văd binele și răul din fiecare alternativă.

A fost odată un bătrân pe care-l îndrăgeam foarte mult. Soția lui plecase la Domnul. Se săturase să trăiască fără ea, chiar dacă era o binecuvântare pentru toți cei care-l cunoșteau. El a suferit un infarct. Puteam să mă rog pentru vindecare pământească, sau pentru desăvărșire pe celălalt tărâm. Pentru ce trebuia să mă rog Mi-am adus aminte de rugăciunea lui Isus înainte de crucificare și m-am gândit că a fost o rugăciune destul de puternică.  Până în ziua de azi o rostesc atunci când nu știu ce să mă rog: “Tată, proslăvește Numele Tău.” Întotdeauna o face.

Joel Hunter a fost pastorul unei biserici nondenominaționale din Florida. În timp ce păstorea o biserică metodistă în statul Indiana, a fost trezit în mijlocul nopții de mai multe ori ca răspuns la rugăciunea unui grup mic de femei care se rugau în Florida ca Dumnezeu să miște inima unui pastor care să meargă la ele. Iar el s-a dus.

Articol preluat de pe Charisma Magazine și tradus cu permisiune.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/viata-spirituala/cursuri-si-articole/109-esenta-crestinismului/2606-cinci-rugaciuni-la-care-dumnezeu-raspunde-intotdeauna#ixzz2xETYTibR

Lucruri pe care ai fi vrut să le știi despre creștinism înainte să devii creștin

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE

De multe ori ne lovim de lucruri care nu ies așa cum ni le-am fi dorit. Iar de unele suntem dezamăgiți din cauza așteptărilor nerealiste. Același lucru li se întâmplă frecvent creștinilor, care devin nefericiți din cauza unor așteptări false despre ceea ce înseamnă trăirea creștină.

„Îmi imaginam viața de creștin la fel ca cea descrisă în Biblie”, scrie Stephen Mattson despre așteptările sale dinainte de a deveni creștin. Și în modul de viețuire relatat de Biblie, Stephen alegea să vadă doar acele lucruri înalțătoare. Când ele nu au avut loc în viața lui, și-a pierdut încrederea. „Nu credeam că voi deveni vreodată atât de sceptic, cinic și rușinat de religia mea”,povestește el.

Până când a realizat că multe dintre așteptările sale sunt false și că Biblia este mult mai realistă în descrierea vieții de creștin, comparativ cu preconcepțiile sale. Stephen a descris pentru revista Relevantconcluziile sale, despre toate acele preconcepții care i-au distorsionat convingerile despre modul în care ar trebui să trateze diferite situații ale trăirii sale de creștin.

Viaţa de creştin nu este întotdeauna uşoară şi fericită. Unii oameni au tendinţa de a exagera când este vorba de viaţa de creştin, creând în felul acesta aşteptări nesănătoase. Ei spun că este uşoară, plină de bucurie, plină de succese şi o alternativă nemaipomenită pentru viaţa „seculară”. Nimeni nu contestă aceste

caracteristici, dar acest lucru nu înseamnă lipsa momentelor de sacrificiu, umilinţă sau muncă dificilă. Fiindcă nu le anticipează, mulţi consideră dificultățile dovezi ale lipsei de credință. Dar nu este neapărat așa. Viaţa de creştin nu este întotdeauna un drum uşor şi nimeni nu ar trebui să pretindă asta. Problemele sunt în continuare acolo, numai că perspectiva asupra lor este alta.

Viaţa de creştin nu rezolvă orice. Atunci când aud de experienţa altora, despre cum au fost vindecaţi, cum au depăşit o anumită problemă sau cum a fost transformată viaţa lor, mulți se simt (chiar inconștient) presați să creadă că trebuie să li se întâmple acelaşi lucru. Viaţa de creştin nu este ca un aparat în care introduci o monedă şi primeşti ceea ce-ţi doreşti şi nici o modalitate de a scăpa de probleme şi de suferinţă. Viaţa de creştin înseamnă o relație cu Christos, aceasta este esența, scrie Mattson. Pot exista momente de dezamăgire, supărare, momente în care te simţi trădat şi înşelat de cei din jur. În Noul Testament putem observa că ucenicii lui Isus nu au beneficiat de o viaţă mai uşoară după ce au devenit discipoli, ci dimpotrivă, au avut de întâmpinat mai multe probleme ca înainte de a-L urma pe Învăţător. Mulţi oameni renunţă la viaţa de creştin pentru că aceasta nu se ridică la nivelul aşteptărilor lor, de multe ori, egoiste.

Viaţa de creştin nu înseamnă întotdeauna „belşug de binecuvântări”. Pentru cei care cred că a fi creştin înseamnă prosperitate, bogăţie, bunăstare, siguranţă, realitatea le poate produce frustrare. În declaraţiile Sale, Iisus nu a promis binecuvântări fizice, financiare sau sociale, iar cei care duc lipsă de aşa ceva nu

înseamnă că nu sunt buni creştini. Creştinismul nu este formula magică prin care poţi avea tot ce-ţi doreşti pe acest Pământ.

Viaţa de creştin nu înseamnă că vei avea răspunsuri la orice. Pentru unele persoane, Evanghelia este considerată răspunsul la orice întrebare care le tulbură existenţa. Realitatea este că viaţa de creştin nu elimină îndoiala, luptele interne şi întrebările legate de viaţa de zi de zi. Deseori ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Un creştin trebuie să admită faptul că nu ştie tot şi trebuie să înţeleagă că Biblia nu este un set de răspunsuri pe care le poate aplica oricărei probleme, situaţii sau provocări.

Viaţa de creştin presupune o credință în schimbare. Viaţa omului este într-o continuă schimbare, în care acumulează momente şi experienţe, fie bune, fie rele, care îi influenţează modul în care îl percepe pe Dumnezeu. Dumnezeu nu se schimbă niciodată, însă credinţa poate suferi transformări, pe măsura unei cunoaşteri mai profunde şi acest lucru nu trebuie să sperie. Cel mai important lucru este relaţia cu Mântuitorul, care va modela atât percepţia, cât şi viaţa de creştin, după voia Lui.

Viaţa de creştin implică eșecuri. Cel mai mare pericol este să crezi că viaţa de creştin te va feri de greşeli şi vei face totul bine. Creştinismul nu-ţi schimbă condiţia de fiinţă umană, predispusă la greşeli și la decizii greşite, dar te asigură de faptul că în acele momente poţi să beneficiezi de mila, harul şi dragostea lui Dumnezeu.

De asemenea, unii creştini au tendinţa de a se vedea pe ei înşişi mai presus de ceilalţi, de „lumea căzută”, de parcă s-ar afla într-o luptă cu cei care nu sunt creştini. Iisus a oferit multe lecţii în ceea ce priveşte umilinţa şi a criticat în repetate rânduri atitudinea fariseilor, care se considerau mai presus de oricine. Singura luptă în

care trebuie să se angajeze un creştin este aceea împotriva păcatului, nu împotriva celor care nu au aceleași convingeri.

Josh McDowell și Thomas Williams, în cartea Relaţie prin Cuvânt scriau că „esenţa creştinismului nu este un set de învăţături, ci însăşi persoana lui Christos. Creştinismul nu reprezintă o chemare la a învăţa un sistem de reguli nou referitor la cum să fii o persoană mai bună sau cum să traieşti o viaţă mai bună; nu a fost alcătuit ca o explicaţie potrivită pentru misterele de nepătruns ale vieţii. Nu a fost dezvoltat de către filozofi ca sistem de gândire etică cu rolul de definire a comportamentului. Nu a fost pus la punct şi nici potrivit pe măsura nevoilor omenirii ca o terapie de ajustare. Este o chemare la a fi una cu El, ca să ajungem, prin această unitate, la acel „singur lucru” pe care îl vrea şi de care are cu adevarat nevoie orice persoana de pe pământ – împlinirea desăvârşită a tuturor dorinţelor în cadrul unei relaţii eterne de dragoste neîntinată.”

sursa:  http://www.semneletimpului.ro

AR TREBUI CRESTINII SA CITEASCA TOATA BIBLIA INTR-UN AN ?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

bibliaDespre citit în general şi despre cititul Scripturii în particular, s-a spus mult şi probabil în viitor se va vorbi mai mult datorită scăderii apetitului pentru o astfel de lucrare, favorizat foarte puternic de tehnologia video şi de reţelele sociale. Acum la începutul anului (deja suntem în Martie) probabil mulţi v-aţi luat angajamentul de a citi mai mult Scriptura sau chiar de a o citi în întregime. Beneficiile cititului Scripturii încep de la cele devoţionale, continuând cu cele ale maturizării intelectuale şi spirituale şi terminând cu beneficiile evanghelice.

În legătură cu acest subiect, un articol interesant din Christianity Today, pe care îl reproducem în continuare, ne va provoca pe mulţi să medităm mai mult asupra lui şi m-aş bucura să dea rezultate pozitive:

Peste 7,5 milioane de cititori au terminat anul trecut, un plan de citire a Bibliei, promovat de programul informatic You Version ( 25 din peste 700 de planuri disponibile, includ citirea integrală a Bibliei. Un alt program BibleGateway.com va începe să urmărească procentajul de persoane ce vor termina cele 15 planuri de citire pe care ei le au disponibile. Am întrebat pe mai mulţi experţi dacă creştinii ar trebui să citească toată Biblia într-un an. Răspunsurile vor fi prezentate în ordine descrescătoare, de la un DA categoric, până la răspunsurile mai puţin favorabile unui astfel de plan.

„Citirea cuprinzătoare a Bibliei prin intermediul unor fragmente zilnice, vine din trecutul îndepărtat al Bisericii Primare. O înţelegere profundă a Scripturii pe care această disciplină a cititului zilnic, ne-o oferă, este esenţială pentru ucenicia creştină. Planurile de citire pe un an, sunt o foarte bună metodă de a obţine aceasta” – John Scandrett, Profesor de teologie istorică, Trinity School for Ministry.

„Folosirea diferitelor ritmuri merge în contra regulamentelor stricte. Dar lectura zilnică ne obligă să citim acele porţiuni din Scriptură de care în mod particular, nu ne simţim prea atraşi, hrănindu-ne cu învăţătura completă a lui Dumnezeu şi dându-ne astfel portretul cel mai complet posibil de cine este Dumnezeu” – Dane Ortland, Director de publicaţii biblice, Crossway Books.

„Simt o anumită ezitare în a oferi reţete despre când şi cât trebuie ca oamenii să citească. Este important să captăm naraţiunea în ansamblu şi cum se potrivesc povestirile mici în aceasta. Timpul necesar depinde de fiecare persoană. Nu există un plan care să fie făcut pe măsura tuturor” – Kevin Scott, Editor, Wesleyan Publishing House.

„Important este să-l ascultăm pe Dumnezeu cu regularitate prin intermediul Cuvântului Său. Dacă un plan de citire te motivează, foloseşte-l. Dar dacă se transformă într-o rutină care te descurajează în a citi Biblia, atunci nu te lăsa copleşit de metodă; aminteşte-ţi de motivaţia lecturii” – Rachel Barach, Responsabil General, BibleGateway.com.

„Este un lucru bun pentru lista bunelor lucruri făcute a fiecărui creştin, dar eu niciodată nu am fost un mare amator. Majoritatea persoanelor nu ajung nici pâna la sfârşitul lui Februarie; ajung în Levitic şi abandonează. Important nu este câtă Scriptură citim ci cât punem în practică” – Whitney Kuniholm, Preşedinte la Scripture Union USA.

Sursa: Benidradici.wordpress.com

7 probleme cu care se confruntă soțiile de pastor

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Orice soție de pastor știe că viața nu este ușoară. Pe lângă problemele de zi cu zi, Christine Hoover a fost mai mult copleșită de bătăliile interioare care au venit odată cu această postură. Și, pe măsură ce anii au trecut, ea a învățat să le recunoască repede și are uneltele potrivite pentru a le combate. Tocmai din această perspectivă scrie un articol pe Christian Post, pentru ca și alte soții de pastori să găsească putere în rezolvarea problemelor comune.

sotie_de_pastor_400Prima problemă ar fi că identitatea femeii devine identitatea soției de pastor. Dacă înainte de căsătorie fiecare avea o identitate stabilită de propria personalitate, după căsătorie eticheta este „soția pastorului X”. Pentru Christine, asta a însemnat o trecere subtilă de la identificarea ca și creștin, ca și copil al lui Dumnezeu, la identificarea cu un rol, un statut, o categorie, o etichetă. Iar în timp ce identitatea personală se pierde în acest rol, devin mai importante performanța cu care interpretezi acest rol și mândria de a fi bună în rol decât relația adevărată cu Dumnezeu.

În alt doilea rând, multe soții de pastor se văd ca și cârja unui om chemat să îl slujească pe Dumnezeu. Ele nu au niciun rol în asta, ele nu au fost chemate în același scop. Christine spune că aceasta este o scuză pentru cele mai timide sau pline de resentimente, o scuză pe care ea însăși a folosit-o când vroia să scape de îndatoriri și să fie liberă, ca înainte. Pe principiul dacă A=B și B=C, atunci A=C, Christine a înțeles, până la urmă, că, dacă Dumnezeu i-a dat acel bărbat, iar pe bărbat l-a chemat pentru slujire, atunci și ea a fost chemată pentru același scop. „Îl onorez pe Dumnezeu atunci când onorez bărbatul pe care mi l-a dat”, scrie ea.

În al treilea rând, Christine a petrecut ani de zile sufocându-și propria personalitate deoarece încerca să-și interpreteze rolul soției de pastor într-un anumit fel, luând ca exemple alte soții de pastori de succes. După ce a încercat să probeze diverse astfel de „rețete”, care veneau la pachet cu un anumit fel de a fi, de a vorbi, de a te îmbrăca, de a face anumite activități pentru biserică, a descoperit că este mult mai productiv și mai satisfăcător să faci ce poți mai bine cu ceea ce ți-a dat Dumnezeu în mod personal.

O altă „minciună” des întâlnită este credința că, în timp ce pastorii sunt extrem de importanți pentru binele bisericii, soțiile lor nu sunt mai mult decât o piesă decorativă. Atunci când crezi această minciună, pierzi viziunea oportunităților pe care le ai, spune Christine. „Dintr-un motiv pe care încă nu îl înțeleg pe deplin, doar pentru că sunt soția pastorului, pot influența oamenii din jurul meu.” Christine a descoperit oportunitățile de a răspândi Cuvântul mai ales atunci când afla despre situațiile unor enoriași cu probleme, iar asta i-a arătat importanța rolului ei în viața bisericii.
Până la urmă, și slujirea oamenilor a devenit o problemă. Deși este de acord că, în principal, asta este ceea ce trebuie să facă o soție de pastor, misiunea fiecărui om este să îl slujească pe Dumnezeu înainte de toate. În cazul soțiilor de pastori, linia dintre slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor poate devenit atât de subtilă, încât convingerea că îl slujesc pe Dumnezeu, când de fapt slujesc oamenii, este minciuna cea mai simplă de crezut. Cum poți să îți dai seama? „Dacă cauți să îți găsești motivația în oameni, dacă aștepți de la ei să îți spună ce să faci, cum să faci, cât de bine faci, atunci slujirea e un joc pierdut”, spune Christine.

Soțiile de pastori mai au o problemă. Cred că trebuie să fie disponibile pentru oricine, oricând, că trebuie să se ocupe de tot, să fie prezente peste tot, să accepte orice rugăminte. Adevărul simplu este că, dacă o femeie ar încerca să facă toate aceste lucruri, pur și simplu ar înnebuni. Nu ar avea prieteni adevărați, nu ar avea timp să se odihnească, și-ar neglija propria familie pentru a putea mulțumi pe toată lumea. Cheia este, după Christine, să se rezolve mai întâi punctul anterior de pe listă. După aceea, prima prioritate ca timp trebuie acordată lui Dumnezeu, iar în al doilea rând soțului și copiilor. Până la urmă, pastorul este cel care trebuie să aibă grijă de cei din comunitate.

Ultima pe listă este minciuna conform căreia soția de pastor nu trebuie să ceară ajutor și nu poate să își împărtășească problemele cu nimeni, mai ales din biserică. S-a întâmplat de multe ori ca o soție de pastor să-i ceară un sfat unui prieten de încredere care ori nu știe cum să răspundă, ori îi spune mai departe altei persoane, ceea ce face ca, până la urmă, soția de pastor să se închidă în ea și să nu aibă încredere în nimeni. Adevărul este că nicio femeie nu este atât de puternică încât să nu aibă nevoie de un sfat și că oricine are dreptul la un prieten cu care să lege o relație adevărată.

http://www.semneletimpului.ro/

Dacă copiii nenăscuți ar putea vorbi

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, REPORTAJE

„Noi decidem asupra corpului”, au strigat recent mii de femei pe străzile Madridului, în apărarea dreptului la avort. În schimb, o profesoară de religie a afirmat că femeile care recurg la avort vor ajunge în iad. Este clar că strada și-a radicalizat poziția. Însă nici școala nu este departe de a face același lucru.

 

Dreptul de a decide asupra propriului corp a fost miza protestului care a scos în stradă mii de femei pe străzile din Madrid cu pancarte inscripționate cu mesaje proavort. Într-un clip postat pe youtube se poate ușor constata cum feministele au recurs la forme radicale de exprimare, mergând până la expuneri indecente.

 

Nu este prima oară când activiste proavort recurg la maniere provocatoare pentru a-și transmite mesajul. Organizația FEMEN este una dintre cele care și-au câștigat notorietatea prin radicalismul lor de manifestare.

 

Opinia publică s-a obișnuit deja cu abordări care transcend dialogul și transferă străzii dreptul de a decide ce este corect. Într-o manieră cât mai vocală. În schimb, ne-am aștepta ca școala să nu utilizeze o retorică extremă. Și, mai ales, nu la orele de religie.

 

Școala „se joacă” cu focul iadului

 

Un caz mediatizat intens luna trecută arată însă contrariul. Mai mulți părinți de la o școală gimnazială din Timișoara au acuzat-o pe profesoara de religie că i-a speriat pe copiii din clasa a IV-a cu discuții despre flăcările Iadului și despre „mamele ucigașe” care fac avorturi. Deși cazul a ajuns la Inspectoratul Școlar, reclamațiile fiind multiple, instituția susține că profesoara nu s-a comportat nepotrivit. Și aceasta în condițiile în care presa a luat declarații ce confirmă acuzațiile. Unul dintre părinți chiar a semnalat pe blog-ul personal că fapta a fost reală. „Le-a spus prompt copiilor că „sunt unele femei care își omoară copii nenăscuți” și că „ sufletele acestor bebeluși nu ajung, nici în Iad, nici în Rai, ci le bântuie pe mamele ucigașe atâta timp cât trăiesc”.

 

Este greu totuși de precizat în ce măsură declarația profesoarei este un caz izolat sau se înscrie într-un curent de opinie susținut de o anumită concepție religioasă. Poziții exprimate pe anumite site-uri de profil ar trebui să atragă atenția. „Dacă va face avort, vor plăti ceilalți copii cu boli sau cu accidente”, menționează site-ulDoxologia. Este evident că se conturează o retorică cu accente radicale prin care încercă responsabilizarea femeilor și incriminarea avortului ca fiind o practică cu consecințe grave.

 

Religia, transferată de la biserică la școală

 

Dincolo de aspectele teologice și etice ale problemei în cauză, care pot varia în funcție de confesiunile religioase, apar întrebări care nu pot fi ignorate. Este legitim ca un discurs cu accente extreme să fie utilizat în cadrul școlii? Pot fi supuși copiii unui mod absolut de a înțelege lumea la o vârstă în care nu au capacitatea de a se detașa emoțional de ceea ce li se transmite? Cu atât mai persistente sunt întrebările cu cât expunerea copiilor nu are loc pe stradă, în tonalitatea vocală a feministelor, ci într-un spațiu preponderent formativ.

 

Cu ocazia fiecărui scandal public aflat în conexiune cu ora de religie, problema este dezbătură intens de către presă. Unii cer ca orele de religie să nu mai fie ocazii de îndoctrinare.

 

La peste două decenii de la reintroducerea religiei în școală nu s-a făcut încă o evaluare cu privire la oportunitatea menținerii sale. Nu a îndrăznit nimeni dintre decidenții politici să ridice problema la fel de serios ca în cazul celorlalte materii la care se obțin rezultate catastrofale. Biserica este un aliat prea prețios al statului ca cineva să încerce să încerce separarea apelor. Semnale au fost trase, lucrurile au rămas la fel. Sunt prea puțin sesizabile efectele pozitive în comportamentul de fiecare zi. Atât la școală, cât și în societate. Rămânem în continuare în coada Europei, fără întrebări și fără răspunsuri.

 

Există alternativă?

 

Un articol publicat recent de către The Atlantic poate elucida chestiunea. Editorul Marshall Poe, scriitor și profesor universitar, pledează pentru introducerea orelor de religie în universitățile americane. A ajuns la această concluzie în urma unei experiențe proprii. Fiind cu mulți ani în urmă în depresie, a căutat ajutorul psihiatrilor. Aceștia i-au tratat simptomele, însă nu au reușit să identifice problema de bază. Deși era ateu, a încercat în disperare și practica religioasă.

 

De aici i-a venit și salvarea. A găsit un nou orizont existențial. Atunci a înțeles că există o mare problemă în învățământul american: nu îi învață pe studenți cum să trăiască. „Nu îi învață ce să facă atunci când se simt confuzi, singuri și speriați. Nu îi învață cum să procedeze când eșuează la un examen. Când cineva apropiat le moare. Când se gândesc la sinucidere. Când recurg la droguri pentru a scăpa de suferință. Când nu mai găsesc sens în ceea ce li se întâmplă.”

 

România, în schimb, are ore de religie. De peste două decenii. Problema este însă aceeași. Dincolo de cateheză, copiii rămân în aceeași derută existențială. Nu ar fi mai utilă schimbarea de paradigmă educațională în predarea religiei decât amenințarea cu focurile iadului? Astfel, ar putea apărea și perspectiva unei evaluări oneste și echilibrate asupra a ceea ce îi înconjoară. Inclusiv a avortului.

http://www.semneletimpului.ro/