„A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el insusi? Un neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste binele a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune. “Fara Mine nimic nu puteti face”.
Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire.
Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-l iubesc.
Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga. Ei se conduc numai dupa pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea definitiva.
Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate. Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.
Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reinvia in mod glorios.
Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita. Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il iubeste, Il recunoaste de Tata si ajunge cu siguranta la fericirea suprema. Este deci ultranecesara rugaciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arata calea de urmat spre perfectiune, spre Dumnezeu. Indepartarea de Dumnezeu aduce moartea sufletului. Suntem deci obligati sa ne rugam, nu numai prin legea divina, dar chiar prin legea naturii.
Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu”
https://www.facebook.com/fundatiaciresarii/posts/10152126165865775:0


Iosif din Nazaret a fost fie unul dintre titanii credinţei în Dumnezeu, fie cel mai naiv dintre bărbaţii care au trăit vreodată pe Pământ. Sunt singurele răspunsuri posibile în faţa unei situaţii inedite: un bărbat care acceptă ideea că sarcina logodnicei sale, cu care nu a întreţinut relaţii sexuale, este rodul intervenţiei unei Fiinţe de dincolo de hotarele cognoscibilului uman. Iosif nu trebuie confundat însă cu un supererou care nu simte nimic, imbatabil în faţa oricăror provocări. Dimpotrivă, a fost doar un bărbat care a ales, în ciuda dificultăţilor pe care le-a întâmpinat, să aibă încredere în Dumnezeu şi să Îi împlinească voia.

Momentul a marcat primul pas al înstrăinării lui Iisus de căminul părintesc. Crescut în Nazaret, Iisus era destinat unei misiuni ale cărei simboluri erau vizibile, de ani de zile, în Templul din Ierusalim. Misiunea lui Iosif ca părinte pământesc se apropia de încheiere. Începând de atunci, Iosif s-a pregătit să Îi returneze lui Dumnezeu ceea ce îi fusese încredinţat pentru o vreme. Misiunea sa de soţ al fecioarei şi de părinte al Fiului lui Dumnezeu se apropia de încheiere. Posteritatea îşi aminteşte cu un respect care a ajuns chiar la veneraţie, despre Iosif, omul care a fost cel mai aproape de Iisus, în zilele prunciei şi copilăriei Lui, şi care a înţeles cel mai bine, alături de Maria, dragostea şi interesul lui Dumnezeu pentru refacerea demnităţii umane şi pentru salvarea omului.