Categorie: EDITORIALE

Adevărata istorie a Crăciunului

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Naşterea Domnului Iisus Christos este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei omenirii. Celebrată de Crăciun, de unii cu emoţie, de alţii cu indiferenţă, de cele mai multe ori sărbătoarea pierde din vedere Personajul principal. Semnificaţiile religioase rămân în umbră, în timp ce dimensiunile comerciale sunt urmărite cu orice preţ.
Un sondaj realizat în România, în decembrie 2008, pe un eşantion de 400 de respondenţi din mediul urban, evidenţia faptul că prea puţini oameni asociază direct Crăciunul cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. La întrebarea: „Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Crăciun?”, 24% dintre respondenţi au menţionat bradul sau mirosul de brad, 15,6% au amintit familia sau armonia din familie, în timp ce un procent nesemnificativ, de numai 2%, s-au referit la naşterea Domnului Iisus Christos. S-a constatat totuşi că, în momentul în care aspectul religios al sărbătorii a fost indus printr-o întrebare secundară, 76,1% dintre respondenţi şi-au amintit de semnificaţia religioasă a Crăciunului.

 

Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă pentru români, însă concluzia sondajului[1] a fost că românii nu mai consideră această sărbătoare drept una religioasă.

De ce 25 decembrie?

Crăciunul este celebrat anual în data de 25 decembrie. Este acceptat însă faptul că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Iisus. Evangheliştii Noului Testament au relatat despre naşterea Mântuitorului fără a menţiona o dată anume, iar Biserica primului secol creştin nu a sărbătorit naşterea Domnului. Începând cu secolul al II-lea d.Ch., scriitorii creştini au vorbit despre data probabilă a naşterii lui Iisus, fără a o considera sărbătoare. Părerile au fost însă împărţite, unii optând pentru data de 20 mai, alţii pentru 29 martie (prin corelaţie cu Paştele iudeilor) sau 29 septembrie (prin asociere cu vechea Sărbătoare a Corturilor). La începutul secolului al II-lea d.Ch., episcopul Telesphorus, conducător al Bisericii din Apus, ar fi susţinut că serviciul bisericesc pentru celebrarea naşterii lui Iisus ar trebui să aibă loc în luna decembrie. Nu există însă dovezi convingătoare în această privinţă[2] . În primele trei secole ale istoriei bisericii, creştinii au celebrat naşterea Mântuitorului în diverse zile ale anului.

 

    Împăratul roman Aurelian (214-275 d.Ch.) proclama, în 274, data de 25 decembrie drept „Dies Natalis Solis Invicti” (ziua de naştere a Soarelui neînvins). Festivalul era dedicat soarelui invincibil,fiind promovat în tot imperiul[3] . Apoi, în anul 320 d.Ch., Papa Iulius, episcop al Romei (337-352), a făcut primul pas spre oficializarea sărbătoririi naşterii Domnului în data de 25 decembrie. Odată cu creştinarea împăratului Constantin şi proclamarea creştinismului ca religie oficială, a început un proces de asimilare a vechilor credinţe păgâne, multe sărbători fiind absorbite în creştinism. Sărbătorile de iarnă, care se întind pe două săptămâni (24 decembrie-6 ianuarie), s-au suprapus cu sărbătorile antice prin care era onorată întoarcerea Soarelui la solstiţiul de iarnă, Saturnaliile romane (17-23 decembrie) şi cu sărbătoarea zeului Mithra (25 decembrie). Saturnalia era un festival al secerişului, a cărui dată varia în fiecare an, între 17 şi 23 decembrie, fiind o ocazie pentru desfrâu şi petreceri în exces.

 

Treptat, data de 25 decembrie a devenit o sărbătoare de referinţă. Împăratul francilor, Carol cel Mare (742-814 d.Ch.), a fost încoronat de către Papa Leon al III-lea ca Imperator Augustus al Sfântului Imperiu Roman chiar pe 25 decembrie 800 d.Ch. Împăraţi şi personalităţi influente din diferite epoci ale erei creştine aveau să confirme existenţa unei sărbători dedicate naşterii Mântuitorului. Au existat şi cazuri în care sărbătoarea Crăciunului a fost interzisă. De pildă, Oliver Cromwell a interzis în Anglia sărbătoarea naşterii lui Iisus prin aşa-numitele „Legi Albastre”, între 1647-1660. El s-a opus tradiţiilor care însoţeau Crăciunul şi le-a considerat imorale. În anul 1660 a fost înlăturat de la putere şi legea care interzicea sărbătorirea Crăciunului a fost abolită. De asemenea, în timpul mişcărilor de trezire religioasă au existat creştini care s-au opus acestei sărbători. Puritanii secolului al XVI-lea, care promovau reforma Bisericii Anglicane în conformitate cu principiul „Sola Scriptura”, au fost împotriva zilelor sfinţilor, a dezlegării clericale de păcate, a naşilor la botez şi a sărbătorii Crăciunului. Au continuat să promoveze aceste convingeri şi în Lumea Nouă, unde au emigrat.

 

Nu există argumente pentru asocierea naşterii lui Iisus cu data de 25 decembrie. De fapt, se poate constata o legătură mai strânsă cu sărbătorile romanilor, care aveau loc în perioada de iarnă a anului. Este bine, totuşi, că lumea creştină doreşte să aibă în fiecare an o zi în care să redescopere semnificaţiile întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul despre Moş Crăciun

O legendă străveche spune că în timp ce-şi căutau găzduire la Betleem, Iosif şi Maria ar fi ajuns la uşa unui hangiu hapsân numit Crăciun. Rău din fire şi lipsit de orice sentimente, Crăciun ar fi refuzat să-i primească pe cei doi soţi care păreau atât de amărâţi şi săraci. Soţia lui însă, fiind un suflet generos, i-a găzduit în grajdul animalelor fără ştiinţa soţului. Aflând ulterior de fapta soţiei, Crăciun s-a mâniat teribil şi i-a tăiat mâinile ca pedeapsă. Fecioara a săvârşit însă o minune, lipindu-i Crăciuniţei mâinile la loc. Minunea a avut darul de a determina o schimbare profundă în caracterul lui Crăciun, acesta devenind un om bun.

 

Tradiţia istorică şi religioasă a lui Santa Claus (Moş Crăciun) este legată în general de un episcop din Asia Mică, Sfântul Nicolae de Mira, care l-a începutul secolul al IV-lea s-a remarcat prin fapte pline de generozitate. A murit pe 6 decembrie 345 d.Ch., dată care avea să devină sărbătoarea de Sfântul Nicolae, după ce a fost sanctificat în Biserica Romano-Catolică. „Evoluţia de la Sfântul Nicolae la Santa Claus implică integrarea mai multor tradiţii.”[4] În tradiţia ţărilor nordice se întâlnesc legende care descriu mici creaturi numite Nisse sau Julenisse, îmbrăcate în roşu şi cu barbă albă, despre care se credea că aduc daruri după cina de Crăciun. La germani, Winterman este personajul legendar care coboară din munţi ca să vestească sosirea iernii. În Olanda, personajul numit Sinterklass colindă ţara pentru a pune mâncare în cizmulițele copiilor ascultători sau o nuia de mesteacăn pentru cei care au fost neascultători. Când emigranţii olandezi au întemeiat în Lumea Nouă colonia New Amsterdam, copiii lor se bucurau de vizita Sfântului Nicolae. Mai târziu, sub autoritatea Angliei, colonia a devenit New York şi majoritatea formată din englezi prezbiterieni, nedorind să păstreze un obicei catolic, au transferat vizita misteriosului Santa Claus pe data de 25 decembrie şi au schimbat imaginea personajului.

 

Scriitori ca Charles Dickens, în Colind de Crăciun (1843), şi Washington Irving, în Cum se ţine Crăciunul în Bracebridge Hall (1822), au popularizat sărbătoarea. Cam în aceeaşi perioadă, Clement Clark Moore (1779-1863), poet şi profesor de teologie, publica un poem intitulat „Vizita Sfântului Nicolae”, în care povestea istoria unui bătrân spiriduş, vesel şi jucăuş, care zbura într-o sanie în miniatură, trasă de opt reni la fel de mici. În anul 1860, ilustratorul şi caricaturistul american Thomas Nast (1840-1903), inspirându-se din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, îi dăruia acestuia un chip, creându-l pe cel care avea să devină atât de celebru sub numele de Santa Claus (Moş Crăciun). Santa Claus era îmbrăcat într-o tunică roşie, îmblănită, purta o centură lată de piele şi avea o barbă albă şi stufoasă. Norman Rockwell l-a pictat pe Santa Claus pentru publicaţia Saturday Evening Post, în anul 1931. Imaginea cea mai răspândită astăzi este cea realizată de către Haddon Sundblom, în acelaşi an, în contextul unei promoţii susţinute de compania Coca-Cola. Moş Crăciun a ajuns să fie asociat tot mai mult cu sărbătoarea religioasă a naşterii Domnului, fiind un personaj extrem de agreat. Cadourile lui Moş Crăciun au distras atenţia de la Cadoul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii în persoana Fiului Său.

http://www.semneletimpului.ro/revista/Taina-intruparii-36.html

Roadele iertarii

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

” Tanti, imi este frica! Nu pot sa dorm. de fiecare data cand inchid ochii il vad pe tata cu cutitul in mana, plin de sange cum o taie in bucati pe mama. Toata casa era plina de sange si groaza. Tanti, mi-e frica! Ma tem sa inchid ochii! Te rog frumos ajuta-ma! Culca-te langa mine!”Putini sunt care au auzit de tragedia petrecuta in Mitocul Dragomimei in anul 1994. 

Putini sant cei, care -si imagineaza ce poate face un om sub influienta alcolului, un om stapanit de patimi, un om fara frica de Dumnezeu. Nimeni nu ar putea descrie in cuvinte omenesti felul barbar in care 8 copii privesc inmarmuriti la sfarsitul tragic al mamei care i-a adus pe lume. Imaginea tragica si trista s-a inregistrat adanc in memoria lor. Ranile adanci de pe trupul mamei au ramas adanci in sufletul copiilor. Cine oare ar putea sa vindece aceste suflete plapande, aceste inimi care bat nesigur la usi necunoscute. Cuvintele dulci si mangaietoare ale mamei vor ramane doar amintiri in viata celor 8 orfani ramasi pe drumuri.
Multi au trecut pe langa casa acestor orfani, poate chiar, Preoti si Leviti dar nimeni nu i-a bagat in seama. Uni au intors capul in alta parte, iar alti au trecut murmurand pe alaturiAlti poate au spus o rugaciune pentru ei sau poate au dus o faramitura de paine, incercand intr-un fel saualtul sa aline inimile sangerande.
In mod sigur in zilele acelea de durere si de groaza acesti copii orfani isi hraneau sufletul lor nevinovat numai cu lacrimi si suspine. Privirea acestor ochisori negri de copii orfani alergau zile in sir peste dealuri si ulite ca si-o naluca, cautand pe cineva care sa le ofere doar o singura imbratisare si sa le spuna :Sant cu voi! Vreau sa va spun ca va iubesc si vreau sa fac ceva pentru voi. Nu va temeti!”
Intr-una din zile la casa orfanilor s-a oprit si un Samaritean caruia i s-a facut mila de ei. cu dragoste si tandrete i-a luat in brate, i-a pus pe asin si i-a dus la Orfelinatul crestin din apropiere. Mainile acestui Samaritean milos erau diferite de mainile tataului lor. Erau maini care incercau sa lege ranile facute de insasi tatal lor. Era privirea aceea senia a Domnului Isus care spunea: „Lasati-Ma pe Mine sa va fiu tata si mama. Lasati-Ma pe Mine sa va fiu dascal si invatator!” Apoi o voce ca de inger a soptit unei familii crestine: „Aveti grija de acesti copii orfani si tot ce se va cheltui pentru ei voi plati imediat!”
Nu a fost usor pentru noii veniti care au fost nevoiti sa se acomodeze la un alt stil de viata. Mirosul respingator al acoolului a fost inlocuit cu parfumul binecuvantat al Cuvantului lui Dumnezeu. Mizeria si saracia din casa lor a fost inlocuita cu painea si untdelemnul binecuvantat de Dumnezeu. Frica si ura au fost inlocuite cu dragostea si caldura crestinilor din jur. Au fost date la o parte barierele de ordin social si regilios si dragostea lui Dumnezeu a intrat direct in actiune. Nimeni nu a mai putut sa se opuna planului lui Dumnezeu, stabilit cu mult timp inainte.

La inceput aproape zilnic fetita cea mare venea la directorul orfelinatului si-i spunea: Vrei sa-ti povestesc din nou cum tatal meu a omorat-o pe mama?” Cu rabdare si pricepere el o asulta, incercand apoi sa-i spuna cum si Domnul Isus a suferit El insasi s-a rugat pentru cei care l-au condamnat la moarte. Au fost si alti care au incercat intr-un fel sau altul sa patrunda in inimile plapande ale acestor orfani. Au fost rugaciuni inaltate catre cer, au fost zile de batalie intre intuneric si lumina. Era timpul cel mai prielnic pentru semanat boabele de mustar, Cuvantul lui Dumnezeu. Era timpul cand ogorul trebuia sa-si primeasca samanta. Eara timpul cand viata adevarata cu Dumnezeu trebuia sa pulseze si-n micuta inima de tigan. Au fost lucruri care trebuiau uitate dar au fost lucruri care trebuiau invatate.
Copii orfani s-au intergrat incetul cu incetul in familia mare de copii din orfelinatul crestin. Parinti lor adoptivi, i-au iubit ca si pe copii lor. sarutarile si imbratisarile nu au lipsit de pe obrazul dulce de copil. Ei au fost invatati sa se roage lui Dumnezeu, au invatat ca trebuie sa ierte si sa iubeasca chiar si pe vrasmasii lor. Au invatat sa dezlege abecedarul literelor, sa scrie si sa citeasca Cartea Sfanta Biblia.
Nu a trecut mult timp pana cand fetita cea mare dintre cei patru orfani de la orfelinatul crestin a inceput sa se roage insistent pentru tatal ei care a fost condamnat la multi ani de inchisoare. Mugurii sperantei de revedere cu tatal au inceput sa creasca tot mai mult in inima ei de copil. Lacrimile sincere nu au trecut neobservate de Dumnezeu. Cuvintele duioase din rugaciunele ei nu puteau ramane fara raspuns. Cuvintele sincere si pline de incredere in Dumnezeu au dat la o parte zidurile de beton de la inchisoare unde se afla tatal ei. Au rupt lanturile pacatului care legau inima detinutului. Rugaciunea unui copil indurerat a fost auzita pana la ceruri. Dumnezeu si-a aplecat urechea la cuvintele unui copil indurerat.
Adesea fetita cea mai mare spunea celor din jur: „Tanti, cand il voi intalni pe tata, voi sari la gatul lui si-i voi spune ca il iubesc si ca l-am iertat si ca Dumnezeu il va ierta daca-L primeste in inima lui. Ii voi spune ca vrem sa fim impreuna cu el in cer.”

Nimeni nu putea sta nepasator la dorinta sincera a unui copil orfan care mijlocea la Dumnezeu pentru tatal ei. Intreg personalul orfelinatului cauta sa afle unde era detinului care fusese mutat la o adresa necunoscuta. Intr-una din zile unul dintre evanghelisti a organizat un serviciu religios la una din inchisorile din nordul Romaniei. In mesajul sau, evanghelistul a folosit istoria a patru copii orfani de la orfelinatul crestin a caror tata a omorat pe mama lor si acesti copii au avut puterea sa-l ierte. printre altele spunea: „Precum acesti copii si-au iertat tatal pentru crima facut, asa si Dumnezeu va poate ierta faradelegile voastre indiferent cat de mari sant. Sangele Domnului Isus are puterea sa va curateasca. Dumnezeu va primeste asa cum sunteti daca veniti la El chiar acum.”
Duhul lui Dumnezeu si-a facut prezenta in acea zi de aprilie. Inimile multor detinuti au fost cercetate de prezenta lui Dumnezeu. Lacrimile pocaintei au inceput sa brazdeze obrazul multor detinuti. Patru suflete s-au hotrat sa-l primeasca pe Domnul Isus ca Domn si Mantuitor personal. Punctul culminant al serviciului religios a fost cand unul dintre detinuti prezenti a venit catre evanghelist spunandu-i:
„Ma numesc …. si in anul 1994 mi-am ucis nevasta. Mi-au ramas opt copii despre care nu mai stiu absolut nimic. Am auzit ca trei din ei sant la orfelinat in Gura Humorului, dar nu stiu nimic despre ei. te rog ajuta-ma sa aflu ceva despre ei!”
Duhul lui Dumnezeu cercetase inima unui criminal aflat acum in inchisoare. era unul dintre detinuti care Il primise deja pe Domnul Isus in inima. Mainile care alta data atingeau cutitul plin de sangele nevinovat al propiri sotieii tineau acum Biblia, puterea lui Dumnezeu care poate sa schimbe chiar si viata unui criminal. Cu lacrimi in pleoape el a scos fotografia cu toti copii sai, cersind ajutor pentru gasirea lor.
O rugaciune simpla a unui copil a ajuns la tronul Divin al lui Dumnezeu care a pus in miscare slugitori si ucenici. Planul salvarii unui criminal este dus la implinire.
Lacrimile pocaintei spala trecutul murdar al unui suflet intoxicat de alcool si ura. Ingerii din cer se bucura cand un pacatos se intoarce la dumnezeu.
Lacrimi de bucurie au umplut fetele copiilor si educatorilor cand au aflat ca detinutul pierdut a fost gasit si ca el l-a primit pe Domnul Isus ca Mantuitor si Salvator personal.
Micutul bob de mustar a prins radacini in inima fireva a orfanilor de la orfelinatul cresti, Intrg colectivul orfelinatului au multumit lui Dumnezeu pentru raspunsul la rugaciunea acestor orfani. Ei stiu astazi ca Dumnezeu este cel care poate schimba si viata unui criminal. Dumnezeu este acela care asculta chiar si pe copii. Lacrimile de durere a acestor orfani au fost inlocuite cu lacrimi de bucurie si lauda la adresa lui Dumnezeu. Iata una din scrisorile scrise de unul din copii catre tatal ei din inchisoare.

15 Mai 1998
„Draga taticule
…………….Sunt bucuroasa ca am venit la Orfelinatul crestin, pentru ca nu-mi lipseste nimic si pentru ca aud tot timpul despre Dumnezeu. Eu acum sant credincioasa si-L aud pe El tot timpul.
… Aici noi ne bucuram impreuna si sa stii ca nu te-am uitat, sa nu te simti singur in inchisoare pentru ca Dumnezeu este cu tine si El ne iubeste pe toti. Noi trebuie sa stim ca Dumnezeu ne iubeste chiar daca noi am pacatuit.
Tot timpul taticule sa stii ca atunci cand esti intr-un necaz in primul rand tu trebuie sa-L chemi pe Dumnezeu in ajutor, pentru ca numai El te poate ajuta.
Eu sunt foarte bucuroasa impreuna cu surorile si fratele meu pentru ca tu te-ai lepadat de tatal minciunilor. Sa sti ca noi ne rugam pentru tine, pentru ca noi vrem ca tu sa ramai credincios numai lui Dumnezeu. Noi facem o rugaciune speciala pentru tine si noi credem ca Dumnezeu asculta rugaciunile si daca tu ai vreo problema, poti sa te rogi la Domnul Isus si El te va asculta si-ti va rezolva problema pe care tu o ai. Noi te rugam sa fi un om a lui Dumnezeu si cat timp vei sta in inchisoare noi te rugam foarte mult sa fi respectos cu ceilalti oameni din inchisoare si sa fi un un crestin.”

Cu bunavointa comandatului inchisorii pe data de 28 Mai 1998 s-a realizat intalnirea dintre cei patru copii si tatal lor. Acesti copii orfani au invins ura si dispretul fata de tatal lor, au invins orice preziceri omenesti. Ei si-au aratat din nou dragostea pentru tatal lor si in acelasi timp recunostinta pentru Dumnezeu care asculta rugciunile inaltate dintr-o inima curata. Ei au putut acum sa se roage impreuna. Tatal pierdut si-a putut iarasi regasi copii. In locul batjocoritor si al cuvintelor murdare acesti copii au primit imbratisari si sarutari de parinte. Lacrimile au curs pe obrazul tututror celor prezenti incepand de la comandatul inchisori si pana la familiile care au fost de fata.
Puterea rugaciunii a biruit orice bariera umana.
G.C

http://radioava.ro/blog.html

Voi fi mereu lângă tine

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8,20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni.

Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38 de ore de muncă continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: „Tată, aici sunt! – Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator – Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută.”

Daca un tata firesc are atata dragoste, cum poate crede cineva ca Dumnezeu -Tatal, care este Dragoste, ne va lasa de izbeliste atunci cand noi ne punem increderea in El?

http://radioava.blogspot.ro

Inamicul numarul unu

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, FAMILIE

Era transfigurata de fericire. Se cunoscuse prin internet. Au corespondat opt luni si acum sosise timpul sa se intalneasca. Prima casnicie esuase, dar spera cu toata fiinta dupa o reformulare fericita. Urmatoarea va fi ultima si cu siguranta: „colt de rai”! Cu biletul de avion in poseta visa la momentul romantic al intalnirii.

ii schitase si zambetul lui de fericire, inaltimea, trasaturile si timbrul vocii. Portretul robot era de mult gata si astepta confruntarea cu realitatea. El nu i-a trimis nici o fotografie, dar dupa cuvintele atat de reusite si tandre pe care le trimitea, nobletea lui se impunea. Desi i-a trimis suficiente fotografii ca sa fie recunoscuta a mai adaugat un semnalment: „Ma vei cunoaste dupa pachetul albastru de biscuti pe care il voi tine in mana.”

Totul era incarcat de mister si freamat de incantare. Se prefigura un inceput de drum cu sens, pentru o viata veritabila si implinita. Nici nu l-a luat in seama pe barbatul elegant si cu fata in sarbatoare care s-a asezat la un scaun de ea. O privea din cand in cand zambind si parea ca are un semnal pentru ea. Ea l-a fulgerat in treacat si a trecut din nou in peisajul visului ei. Nimic n-o putea distrage, decat un fosnet. Privirea se arunca grabita in directia sursei de zgomot. Respiratia i se gatui brusc. Ochii i se mari de uimire si revolta. O lupta incepu in ea pe neveste si filmul ei fericit se rupse violent. Nu este posibil! Domnul cel amabil si imbracat elegant, cu zambetul lui provocator, printr-un gest marunt, dar important pentru ea, sfida cele mai elementare norme de conduita si atitudine. Si o jignea in mod direct. Cu riscul de a-si pierde stralucirea bucuriei, isi congestiona fata intr-un gest de indignare si repulsie si mesajul ei nonverbal putea fi decodat cu usurinta in expresia: „nu ti-e rusine!”

Istorie in haine de glorie Viata este o continua lupta si inca una apriga. Casnicia este consecinta unor batalii pe viata si pe moarte. Chiar asa? Dar cand lupta este dusa dupa principii viata castiga orizonturi de speranta si fericire in progresie neintrerupta. Tocmai procesul acesta de cucerire a noi teritorii in relatia de cuplu, aduce satisfactie maritala, bucurie si dragoste contagioasa, care iese din casa si socializeaza inimi descurajate. Si aceasta bogatie vine toata prin lupta. Dar una buna. Va aduceti aminte de Valea Terebintilor? De David si Goliat? Oricine trece prin aceasta viata trebuie sa citeasca din Biblie lupta celor doi. O sursa sigura de a procura directii de viata dupa normele cerului. Nu doar ca te captiveaza, dar iti asigura provizii pentru bataliile tale personale in care esti interesat sa castigi. Vom vedea si pentru care ratiune ne aruncam intr-o confruntare inegala, in fata unui dusman mai echipat ca noi si disproportionat.

Putina evocare nu strica: Deci David este trimis de tatal sau la fratii lui mai mari care se luptau cu filistenii. Pentru ca n-a fost evaluat ca un luptator confirmat, el a fost lasat la oi. Cel mult sa fie cu aprovizionarea si tot e ceva. Avea cu el paini si cas. Era chiar incantat de rolul lui. Dar indignarea il cuprinse la vederea unei scene tulburatoare. Un luptator filistean, care iesea din tiparele normale ale staturii, inainta in fiecare zi si batjocurea poporul Israel si Dumnezeul lui. „Dati-mi un om care sa se lupte cu mine”, striga el si groaza care o arunca ii facea pe evrei sa fuga din fata lui. „Dar cum este posibil ca un astfel de om sa insulte Majestatea cerului?” se intreba David, revoltat de incumetarea uriasului. „Ce daca are peste trei metri? Eu ma duc sa ma lupt cu el”.

Normal ca a starnit zambete si ironii. Chiar si fratii lui l-au gratulat cu astfel de reactii. Cu un curaj care scapa ratiunii, cu o prastie si cinci pietricele, se arunca in lupta, plin de siguranta si de certitudinea biruintei. Trimite o piatra drept in frunte, iar uriasul, brusc, nu mai masoara peste trei metri inaltime, ci deodata este masurat in lungime. O victorie nesperata! O sansa la un milion, spun unii. Dar daca victoria lui David poate fi comuna oricui care lupta dupa strategia lui, ce parere ati avea? Ai da sansa casniciei tale? Chiar daca adversarul e mai puternic? Daca da, pregateste-te de lupta! Sansa unei vieti implinite trece prin Valea Terebintilor. ( 1 Samuel 17)

Prima miscare strategica
Nu sta in firea noastra sa-l socotim pe cel de langa noi la fel de valoros. „Tu nu ai puterea noastra si maturitatea noastra. Tu esti mic. Du-te la oi!”, au zis fratii lui David. in final lupta s-a dat intre David si Goliat, dupa ce fratii lui au luat-o la sanatoasa de atatea ori in fata uriasului. A-l trata pe cel de langa tine ca egalul tau este o provocare aruncata infatuarii si mandriei personale. Acest fundament este pus de Dumnezeu. Casnicia esueaza deseori in acest aspect al bataliei: „eu sunt mai bun ca tine, mai dotat, mai rational, mai intelept”. O simpla cearta dezechilibreaza relatia si strica egalitatea dintre sot si sotie. E o incercare de a anula drepturile celuilalt prin impunerea si controlul partenerului. Inegalitatea imparte familia in doua tabere: stapan si rob. Unul porunceste, iar celalalt se supune. Valoarea celor doi nu se masoara in competente de istetime si succes, ci in masuri de atitudine, de valori morale si spirituale. Altfel, pe terenul casniciei, inainteaza cu batjocura Goliat. Si cine poate sa-i reziste?

A doua miscare strategica
Ar fi putut schimba planul tatalui lui. „Acestia sunt fratii mei?”, ar fi putut spune David. „Cei care se grozaveau ca ii vor face praf pe filisteni si care acum fug de rup pamantul? Nu le mai dau nici o paine! Nu merita! Si, mi-aduc aminte bine ca mi-au zis ca eu nu am fata de luptator, ca nu sunt atat de voinic ca ei. Mi-a venit si mie randul sa le platesc.” Stiti la ce ma refer? Ei bine, la comunicare. in camin, comunicarea este ca painea. Este o hrana fara de care viata nu se poate concepe. Gesturile, zambetul, mangaierea, cuvantul care te apreciaza, tacerea acceptarii, privirea plina de senin la intalnirea de seara si dimineata, sunt tot atatea felii de viata, care dau vigoare caminului.

Creatorul nu si-a oprit niciodata comunicarea cu oamenii, in ciuda urechilor infundate ale pamantenilor. Indiferent de ceea ce au facut, fac si vor face, Dumnezeu vorbeste oricarei inimi, chiar daca nu obtine reciprocitate. Poate ca, daca nici un Cuvant nu-i sensibilizeaza, macar gesturile de bunatate sa ii trezeasca la comunicare.

Comunicarea in familie nu este conditionata de tacerea celuilalt. A da paini celuilalt este un imperativ al vietii cladite pe adevar. Prin comunicare ne descoperim celuilalt pentru a pune la un loc ceea ce se potriveste si a inlatura ceea ce nu hraneste. Pentru intimitate si crestere continua „ti-am adus paine proaspata, doamna! Ia si mananca!” si o vorba de dragoste, rotunda si cu gust se scoate din traista inimii. Nu ti se face pofta?

A treia miscare strategica
Pe unii i-a deranjat intrebarea lui David: „Ce se va face celui care il va dobori pe filistean?”. „Ia uita-te la el, ce visuri isi face!”, i-au zis fratii lui. „Du-te la oi si nu te mai da grozav”, i-au reprosat cei dotati si maturi. Dar David nu putea sa plece cu ocara asupra lui si asupra Dumnezeului lui. Unii i-au raspuns: „Va primi pe fata imparatului ca sotie, bogatie de n-o poti gestiona de mare si scutire de impozite”. De-ar fi fost numai ultima parte promisa si tot ar fi fost o recompensa atractiva. Dar era cu mult mai mult, tot ce era mai drag imparatului: fata. „ Ce-ati spus ca va primi cel care il va culca la pamant pe ticalos?” mai intreba o data David, spre disperarea fratilor lui.

Ce va primi cel care va culca la pamant pe dusmanul numarul unu’ al casniciei? E bine sa dam mintii si inimii un raspuns, dar este de dorit sa punem astfel de intrebari pentru a prospecta consecintele fericite ce ne asteapta. Tot ce are imparatul mai bun ne va da, daca vom intra in batalia pentru exterminarea celui care ne-a pus de atatea ori pe fuga. in orice caz dusmanul nu este partenerul nostru de viata. Cineva mult mai fioros. Dar cine este Goliat? A vizualiza consecintele biruintei este evaluarea de zi cu zi a unui camin ce se dezvolta. Dar sunt sanse?

A patra miscare strategica
E plina lumea de destepti si de profeti ai esecului: „nu vezi ca n-ai nici o sansa? E pierduta batalia din start. Ia-ti gandul de la lupta. Fugi si scapa, daca mai poti!” Frumoasa incurajare. Ati mai auzit-o, pe undeva, prin ograda casniciei? „N-are sens sa ii mai spui ceva ca tot te scoate vinovat. ii explici cum stau lucrurile si tot nu intelege. Pana nu-si scoate el(ea) dreptatea nu se lasa. Asa ca, nu mai are rost sa lupti. „Resemneaza-te iubitule!” suna consolarea marelui intelept al renuntarii.

Evaluand datele din teren parca i-ai da dreptate. Dar fii atent ce spune David: „Nimeni sa nu-si piarda nadejdea. Robul tau va merge sa se bata cu el”. Cata forta strabate din speranta declarata cu atata siguranta! Cartile nu sunt inca jucate. Nu va fi doar bine, ci va fi excelent. Chiar mai bine ca la inceput, inainte de a se porni lupta. Curioasa judecata. Pe ce conteaza oare baiatul asta? Pe ce conteaza oare femeia asta, care desi, nu pare a avea castig de cauza, intra intr-o lupta inegala.

Pe ce se bazeaza barbatul asta, care este continuu cicalit si devalorizat de ironiile consoartei lui, cand spune: „va fi bine?!” Chiar sunt curios ce arme scot acesti visatori iremediabili. Si apropo, cine este domnule, acest Goliat!

A cincea miscare strategica
E plina batatura casniciei de meciuri verbale si de atitudine la scorul de unu la unu. Scapa el o ironie, tranteste si ea un dos de malitie la demnitatea lui. Fulgera ea cateva reprosuri, suteaza si el vreo cinci-sase zile de tacere razbunatoare. „Nu te pune cu mine!” ar insemna fiecare replica a celor ce se infrunta, scoasa in prima linie de lupta.

Saul il imbraca pe David cu armura lui. Baiatul o da jos. Nu merge. Nu i se potriveste si se misca greu cu ea. Sfatul este rational si firesc. Are Goliat platosa? Ia si tu platosa. Are sabie? Ia si tu sabie. Are sulita? Ce mai stai! Inarmeaza-te! Fii mereu in graficul dotarii. Asa se castiga lupta!

„Nu pot sa merg cu ea”, zice David. Si avea dreptate. Dar esti mai vulnerabil! Nu castigi cu pieptul si cu mainile goale! Unde te duci cu toiagul acela si prastia ta de joaca? Doar cinci pietre ai luat? Esec sigur, copile? David nu replica cu arme conventionale. in camin armele conventionale inseamna suprimarea celuilalt. La ura cu ura, la manie cu manie, la batjocura cu batjocura, la suparare cu suparare. Mai devreme sau mai tarziu unul din ei va rapune pe celalalt cu o rautate mai mare, cu un control mai puternic. Si sabia razbunarii care se ridica deasupra celuilalt va taia sansele partenerului de viata. Dar totodata si pe ale lui. Ciudata alegere. Sa replici cu bunatate la scapararile de rautate ale consoartei este mai putin obisnuit. Sa nu gasesti in vocabular cuvinte de jignire la expresiile dure ale celui apropiat e amnezie de condamnat. Cand toti fac asa tu te gasesti sa lupti cu arme care te declara invins din start? Si totusi uimirea harului este ca Dumnezeu ne cheama sa purtam armele Lui, neconventionale, cu care il dezarmam pe cel furios si bine echipat. Nu mai comentez. Faceti o proba si va veti convinge.

A sasea miscare strategica
David n-a plecat sa biruiasca. Nu-i asa ca suna ciudat? „in nici un caz n-a plecat sa pescuiasca victoria”, ma anunta un comentator intrigat de spusa mea. Si totusi s-ar putea sa aiba dreptate. Numai oamenii normali pleaca dupa succes. Oamenii „anormali” pleaca biruitori ca sa biruiasca. „Chiar ca nu mai inteleg nimic!”, ma anunta normalul. Merita o explicatie. Cand in prefata zilei ai stat de vorba cu Creatorul tau si te-a incarcat cu puterea si frumusetea caracterului Lui, cand ti-a dat cuvintele Lui de bine pentru toti si pentru cel de langa tine, pur si simplu nu esti surprins de nici o miscare gresita a partenerului tau. David nu s-a bazat pe probabilitate sau pe noroc: poate ca voi scoate o lovitura iscusita si-l voi culca la pamant. Poate! Nici gand. El stia ce avea sa se intample pentru ca de partea lui era prezenta cea mai mare putere din Univers. Era cu el pe drum, la oi, cand dormea si cand canta. Va dati seama? Nici tu spaima, nici tu panica, nici tu crispare.

Sa rezum cumva: cei doi din cuplu, cand vor face aprovizionari permanente de la sursa de putere a Izvorului de viata, atunci se vor lupta cum sa-l provoace pe celalalt la o mai inalta traire de viata. Iar daca unul din ei scapa fraiele, celalalt nu e surprins. ii intelege strigatul de ajutor (da, chiar si o vorba rautacioasa ascunde un strigat de ajutor) si il va trata cu dragoste. „Dar nu merita!” se aude un alt strigat de justificare. Firesc, nu merita, dar e dumnezeiesc sa-l onorezi cu generozitatea inimii. Batalia din relatie e castigata inainte de a se da lupta vizibila. Esti bun inainte de a da bunatate. Esti rabdator inainte de a da rabdare. Esti demn inainte de a oferi demnitate. Si totusi, ma roade ceva: cine e Goliat in casnicia mea?

A saptea miscare strategica… si ultima
„Cine te crezi?” se mai aude cate o interogatie in fata unei pretentii de sotie sau sot. „Te crezi grozav?” continua cel afectat. Cu alte cuvinte pune la indoiala calitatea reprezentarii celui care se crede ceva. „Tu vii impotriva mea cu sabie, cu sulita si cu pavaza…” ii spune David. Ma mir ca mai avea tarie sa comunice cu monstrul filistean. Eu as fi facut suta de metri in noua secunde daca s-ar fi uitat la mine. „Deci tu vii impotriva mea in puterea si grozavia ta. Asa-i?” spune David. „Tu te trimiti pe tine sa ne distrugi. Esti terminat amice!” Baza oricarei caderi este atunci cand te sprijini pe tine insuti. „Vrei sa stii in numele cui vin eu?” il provoaca baiatul cu par balai.” Eu am o delegatie speciala si nu vin de capul meu. Eu vin in Numele Domnului ostirilor. Pe El il reprezint. Eu vin in puterea Lui si in biruinta Lui. De-aceea esti terminat!” De unde si cutremurele maritale. Cand ne reprezentam pe noi, atunci, tine-te bine: justificari, amenintari, santaj, violenta, ironii, calomnii, sfidari si tot amestecul de otravuri. Astea sunt dotarile noastre naturale. Mandria noastra. Teribile furtuni! Dar cand vin in Numele Celui care m-a chemat la o noua viata, eu vin in caracterul Lui cel curat. E treaba Lui ce face cu cel care ma insulta, dar nu e treaba mea sa-i raspund cu aceeasi moneda. Retineti: orice mi-ar face celalalt, nu este el Goliatul! Dar cine-i fratioare?

Marea demascare
Va imaginati ce facea domnul cel bine crescut de langa doamna cea fericita? Nu va vine sa credeti: se servea din pachetul de biscuiti albastru de pe scaunul dintre ei. Privirea incendiara a doamnei striga: „stimabile, e proprietatea mea! E pachetul meu! Ai bunul simt si opreste-te!” Dar el, nimic. Lua cate un biscuit si-i zambea cuceritor. Ca sa-i dea de inteles ca are dreptul asupra pachetului, intra si ea in competitie. El un biscuite, ea unul. Odata cu furia ce crestea ca valurile manate de taifun. „Monologul ei interior gasea calificativele cele mai necioplite pentru simpaticul domn, care nu-si stinse zambetul pentru doamna cea infuriata de lipsa lui de maniere. Acum e acum! A ramas un singur biscuit. „Hai, lasa-l doamnei si n-o mai necaji”, i-as sugera eu. Da’ de unde. El il ia, il rupe in doua si-i da jumate, iar cealalta jumatate si-o opreste lui.

Hai, ca e prea de tot! Cum sa nu se revolte doamna careia i s-a mancat semnul cel albastru pentru dragul ei care o astepta la capatul destinatiei cunoscute doar de cei doi. S-a ridicat in picioare, rosie ca panza toreadorului si i-a spus cateva de n-a mai ramas nimic din prestanta lui. Era si timpul. Cat sa mai rabzi. Zambetul lui a intrat in berna. Furioasa s-a indreptat spre imbarcare. Cu maini tremurande de furie scoase biletul de avion din poseta si… uimire! De necrezut! Pachetul ei de biscuiti, albastru, statea bine-mersi langa portmoneul ei. Gura i se usca de o noua emotie. Un amar ii umplu toata fiinta. Deci pachetul cel albastru, identic cu al ei era al domnului simpatic. Alerga sa-l prinda, dar scaunul era gol. Un bilet pe scaunul pe care a stat doamna o astepta. il deschise si citi: „N-am mai putut rabda asteptarea si am venit eu la tine. Credeam ca pachetul de biscuiti albastru te-ar fi facut sa intelegi ca ma vei recunoaste, asa cum te-as fi recunoscut eu. Sunt uimit de modul cum m-ai tratat. Daca ti-a fost greu sa mananci un pachet de biscuiti cu mine, inseamna ca nici viata de casnicie n-am fi consumat-o in dragoste. iti voi plati biletul. Ramai cu ce-i al tau. Adio.” A cazut in scaun plangand in hohote. Si ce frumos ii zambea. Deodata se opri din plans si striga cu putere, dar si cu durere: „Iesi afara! Nu te mai pot suporta! Tu l-ai alungat pe iubitul meu! M-ai biruit! Fii blestemata!”. Cei care stateau pentru imbarcare dadeau din cap si o compatimeau. „Cum te mai desfigureaza mintea,” pareau sa spuna ei. „Pe cine dadeai afara, doamna si cine ti-a alungat iubitul?” o intreba o doamna mai indrazneata. Nefericita se uita la ea si ii raspunse cu un oftat de om pierdut: „pe mine ma dadeam afara. Eu am stricat totul.”

Acum am inteles: eul nostru nedemn si gogonat este Goliat! Mai puternic decat noi. Mai inalt si mai echipat. Si cum ne mai manipuleaza! Mai am o intrebare si plec: de ce atata lupta pentru egalitate intre cei doi, cand nici nu este la moda? Putina competitie parca iti face bine. De ce comunicare permanenta, ca nu se poarta? De ce atata efort de a vizualiza consecintele trairii cu uriasul cel ticalos? De ce sa-mi fac vise pentru un mai bine? De ce sa ma lupt ca sa nu lupt cu armele conventionale? De ce sa intru in lupta cu o pregatire prealabila, adica cu o victorie inaintea victoriei? Nu e complicat si nu cere un efort suplimentar? Si de ce ma rog trebuie sa-l dau gata pe Goliat? N-am putea intra intr-un parteneriat? Ia sa vedem ce a facut David si ce a castigat el avandu-le pe toate cele sapte strategii?

il citez: „Astazi Domnul te va da in mainile mele, te voi dobori si-ti voi taia capul (inspiratie terorista – nici gand de parteneriat)… si tot pamantul va sti ca Israel are un Dumnezeu.” Interesant! Deci, fac ceea ce fac in cele sapte directii nu pentru a fi nominalizat in Revista Presei sau ca cel mai grozav cuplu din sud-estul Romaniei, ci pentru simplul si maretul motiv ca sa se stie ca exista Dumnezeu. Si castigul? Este chiar El in viata noastra. Adica o viata deplina pentru acum si pentru etern. Uite doamna (domnule) aici, cinci pietricele si o prastie. Stergeti lacrimile, spune-i lui Goliat ca nu ai decat o formalitate de facut (adica, jos cu el) si intra in istorie.
Articole Crestine – Copyright © 2007-2010. Republicat cu permisiune de la www.articolecrestine.com .

Credinţa care mută munţii

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

Zilele acestea meditam asupra credinţei şi a trăirii în credincioşie. Meditând asupra credinţei, mi-am dat seama de câte ori am trăit în teamă şi de foarte multe ori am luat jugul îngrijorării asupra mea, în loc să cred că Dumnezeu era Cine zicea că este. Am uitat de atâtea ori de versetele biblice pline de credincioşie şi presărate cu speranţe, şi am luat mai degrabă temerile mele ca fiind adevărate şi am crezut mai uşor în ceva rău decât în Bine. Mă întreb de ce ne vine mai uşor să credem minciuni când avem Adevărul chiar sub ochii noştri? Pentru că credinţa necesită mai mult sacrificiu, cere o încredere completă în Dumnezeul nevăzut, iar la asta cădem mulţi examenul. De multe ori rugăciunile şi dorinţele noastre nu se împlinesc fiindcă nu avem credinţă că ele se vor împlini. Unde semănăm îndoiala este imposibil să răsară credinţa. Dar El ne cere să credem cu o credinţă nebunească chiar în promisiunile Sale, şi chiar să luptăm pentru ele. Crezând în ceva, crezând în puterea rugăciunii, ne vom comporta ca şi cum am fi dobândit deja acel lucru. Nimic nu este cu neputinţă celui ce crede după voia lui Dumnezeu.

Au fost momente în viaţa mea când aveam mai multă necredinţă decât credinţă. Mi se părea atât de departe credinţa de mine, încât nici nu mai căutam să mă apropii de ea. Necredinţa, la urma urmei părea metoda mai uşoară de a-mi trăi viaţa. Şi aşa şi este! Credinţa provoacă răni şi dureri. Uneori credinţa ne poartă ore întregi pe genunchi, credinţa este o luptă. Şi nu mulţi sunt aceia care se angajează să lupte de dragul credinţei. Însă acei oameni care o fac au lăsat un exemplu şi atunci când îi privim, ne dăm seama că este ceva special la ei. Credinţa te face deosebit. Îţi dă aripi şi te faci să vezi frumuseţe în loc de noroi. Credinţa crede că există ceva bun chiar şi în cel mai rău om din lume. Credinţa râde de ziua de mâine. Credinţa e o nebunie pentru unii oameni, dar pentru cei ce au gustat-o este miracolul şi dovada că Dumnezeu există.

În ultimul timp, cred. Mai mult ca niciodată. Dacă nu aş crede, atunci L-aş face mincinos pe Domnul meu iubit. I-aş arunca în faţă jigniri grele dacă m-aş îndoi că El nu va împlini ceea ce a promis. Nu putem dobândi credinţă decât prin rugăciune şi prin citirea Cuvântului. Cu cât vom petrece mai mult timp cu Dumnezeu, cu atât vom avea mai multă credinţă, iar această încredere ne va aduce multe binecuvântări. Credinţa este ca un magnet pentru binecuvântări. Le atrage pur şi simplu, la fel cum dragostea atrage iertarea şi bunătate. Nu mai vreau să trăiesc în teamă. Ştiu, vor mai fi momente de îngrijorare fiindcă este imposibil să le alungi cu totul. Dar am luat o atitudine a credinţei. Dacă Domnul a spus, oare nu va face? Nici nu mă gândesc măcar la asta!

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro/