Categorie: EDITORIALE

Minunea apariţiei lui Mesía | În căutarea unei minuni pentru mine

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Articole pt.sărbătorile de iarnă, EDITORIALE

Diferit de toţi marii fondatori de religii, Iisus din Nazaret este unic în viaţă şi moarte, în natură şi caracter. Numai cercetătorii superficiali Îl pot considera doar un înţelept popular, un mare profet, un geniu revoluţionar moral. Iisus este diferit de toţi, chiar şi prin naşterea Sa.

 

Foto: morethings.comCititorul se va gândi probabil imediat la concepţia virginală, la vizita magilor şi a păstorilor; şi ar avea dreptate. Dar aceste semne şi minuni sunt limitate ca posibilitate de verificare. Concepţia virginală a fost un semn, dar, într-un anumit sens, doar pentru Maria. Ea singură ştia acest fapt; alţii, începând cu logodnicul Iosif, au trebuit să accepte, mai devreme sau mai târziu, prin credinţă.

 

Steaua a fost văzută şi înţeleasă doar de magi. Îngerii au fost văzuţi doar de păstori. Simeon şi Ana au recunoscut Copilul doar pentru că erau profeţi. Dar locuitorii târgului în care Iisus a copilărit, şi mulţi dintre contemporanii Săi nu au văzut în El decât un tânăr sărac şi înţelept. Iisus, cu toate minunile Lui, care aproape au intrat în legendă, a fost văzut în timpul vieţii doar de câteva sute de mii de oameni. Martorii morţii Sale au fost câteva sute, iar la învierea Sa au fost prezenţi cel puţin o sută de necredincioşi, care însă au uitat totul după ce au fost şperţuiţi. Iar după 65 de ani, toţi martorii s-au stins din viaţă.

 

A rămas mărturia scrisă, a cărei valoare depăşeşte experienţa unui singur martor, oricare ar fi el. Şi, pe lângă mărturia unică a evangheliştilor apostolici, avem o mărturie a preştiinţei divine – profeţiile ebraice – care Îl văzuseră pe Mesía1 cu multe secole înainte de a Se naşte.

 

Există multe profeţii privitoare la Mesía. Unii sunt impresionaţi de unele profeţii mesianice, alţii, de altele. În fine, există şi ignoranţi de bunăvoie, care nu sunt impresionaţi de niciuna. O incursiune atentă în profeţiile privitoare la locul şi timpul apariţiei lui Mesía le poate schimba perspectiva.

Noel, Noel, cu 700 de ani înainte de vreme

Profeţiile arhaice despre Mântuitorul prevedeau că El Se va naşte dintre urmaşii lui Avraam (Geneza 22:18). Apoi a fost precizat Israel (Num. 24:17), din care mai târziu a fost indicată ginta lui Iuda (Gen. 49:10) şi, după mai multe secole, „casa lui David” (2 Samuel 7:16; 23:3-5). Au apărut apoi descrieri predominant tipologice ale caracterului şi activităţii mesianice, în cărţile Psalmilor (Psalmi 2; 22; 45; 110 etc.).

 

Cu circa 720 de ani înainte de naşterea lui Mesía, profetul Mica (Miheia) a prevăzut locul în care Marele Rege avea să Se nască. Traduse după textul ebraic tradiţional, versurile au următoarea formă:

„O, tu, Bet Léhem, ceată de Efrată,

din miile lui Iuda mic popor,

din tine-Mi va ieşi Cel zis odată

să fie-n Israel Stăpânitor.

Dar ale Lui iviri2 sunt de demult,

din veacurile timpului cărunt.” (Mica 5:1 TFL)

Această profeţie este citată liber de către rabinii care îi răspund regelui Irod (Mat. 2:6), indicând „Betleemul din ţara lui Iuda” ca echivalent pentru „Bet-Léhem, Efrata”. Această precizare a profeţiei, referitoare la Betleemul din Iudeea3, este importantă, deoarece mai exista un Bet-Léhem în Galileea, în ţara lui Zabulon (Iosua 19:15). Primul dintre ele a fost, într-adevăr, locul naşterii lui Iisus (cf. Luca 2:4.15; Ioan 7:41.42).

Betleem – între lacrimi, colinde şi prigoană

Astăzi, localitatea (Bait Lahm) se află pe teritoriu palestinian. A fost locuită de creştini în epoca bizantină, apoi cucerită pe rând de samariteni, arabi, cruciaţi, mameluci, otomani, britanici, iordanieni, israelieni, iar din 1995, a fost cedată palestinienilor. Locul este astăzi fără importanţă cu adevărat duhovnicească, biserica şi obiectele „sfinte” de acolo sunt mult mai târzii decât vechiul staul, care cu siguranţă s-a prăpădit cu mult înainte ca vreun credincios să bage de seamă. Dar locul are o mare importanţă economică (turistică), sporită şi de prezenţa mormântului tradiţional al Rahelei.

 

Betleemul, numit la origine Bit Lahmi (cunoscut de pe la 1440 î.Ch.), apoi Beth Léhem, a fost redat în greaca Evangheliei sub forma Betleem, care mai târziu s-a pronunţat Vithleem, de unde provin variantele româneşti Vicleim, Viflaim şi altele, prin colindele noastre. Numele cetăţii înseamnă „casă pentru cereale” (hambar) sau „templul lui Laham”, zeu canaanit. Numele nu are importanţă profetică, aşa cum cred unii.

 

Ceea ce are importanţă profetică, tipologică, este faptul că Betleemul a fost locul în care s-a născut şi a copilărit David, ciobănaşul uns rege, care a fost urât de moarte şi persecutat mulţi ani înainte de a fi încoronat. Aceasta avea să fie şi soarta lui Mesía, într-o mult mai mare măsură, atât în ceea ce priveşte suferinţele, cât şi coroana. De aceea Iisus S-a născut în Betleemul din Iudeea, aşa cum învaţă Evanghelia. Iar cei cărora îngerii le-au dat această veste au fost ciobanii Betleemului.

http://www.semneletimpului.ro

Care sunt beneficiile mărturisirii păcatelor

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Într-o lume în care minciuna apare la fiecare pas şi într-o vreme în care sinceritatea este considerată de unii desuetă, a-ţi recunoaşte vinovăţia şi a-ţi mărturisi păcatele pot fi luate în derâdere. Însă mărturisirea păcatelor are cel puţin trei beneficii care o fac nu doar necesară, ci şi de dorit.

 

marturisireapacatelor (Foto: vocationnetwork.org)În primul rând, mărturisirea greşelilor faţă de cei cărora le-am greşit ne ajută să refacem relaţiile deteriorate, distruse. Poate un gând nepotrivit, poate o situaţie în care am nedreptăţit cu voie sau fără voie, poate un moment în care am gândit sau am acţionat fără a ţine cont de consecinţe – toate au avut puterea de a răni, explică eseistul creştin Kathleen Norris.

 

Iar începutul mărturisirii greşelilor faţă de ceilalţi, care poate începe în familia bisericii se poate extinde în viaţa noastră de zi cu zi. „Noi nu suntem creştini doar în timpul slujbei de duminică: credinţa noastră se reflectă în viaţa de zi cu zi. Atunci când ne amintim că ne-am smerit în faţa lui Dumnezeu, suntem atenţi ca fiecare pas pe care îl facem să fie unul de armonie, nu de dezbinare între oameni”, afirmă Norris.

 

În al doilea rând, mărturisirea păcatelor are şi scopul înţelegerii harului lui Dumnezeu faţă de cei care greşesc. Mântuirea de păcat nu este ceva ce omul poate obţine singur, la fel şi conştienţa stării greşite în care se află. Numai dacă ne gândim cât de greu ni se pare să spunem: „Îmi pare rău” sau „Iartă-mă” şi vom înţelege de ce mărturisirea necesită un efort. Însă exerciţiul făcut în biserică, atunci când suntem în prezenţa lui Dumnezeu, este ceva ce ne face să înţelegem că nu suntem singuri şi că această dispoziţie de a fi iertaţi şi de a ierta este ceva ce trebuie încorporat în fiecare zi.

 

În plus, penitenţa în faţa lui Dumnezeu va ajunge astfel să fie o uşurare de povara vinovăţiei, nu o povară în sine. Va fi un demers aşteptat cu nerăbdare, nu unul detestat şi amânat la nesfârşit, completează John D. Witvliet, director al Institutului Calvin de Închinare Creştină, din Michingan.

 

În al treilea rând, mărturisirea păcatelor aduce înnoire. Pe de o parte, avem parte de înnoirea minţii care înţelege că omul, prin puterea lui, nu poate decât să greşească faţă de el însuşi, de ceilalţi şi de Dumnezeu. Îndepărtarea de El nu are loc doar în viaţa hoţilor, preacurvarilor, ucigaşilor şi a „adevăraţilor păcătoşi”. Toţi greşim cu mintea, vorba şi fapta – toţi suntem păcătoşi, arată autorul creştin Enuma Okoro.

 

Atunci când recunoaştem că suntem păcătoşi şi greşim invităm Duhul Sfânt pentru a ne îndrepta şi călăuzi viaţa şi pentru a crea în noi dorinţa de a fi mântuiţi.

http://www.semneletimpului.ro

Abordarea ispitei

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă, EDITORIALE, FAMILIE

Nouă oamenilor ne place să clasificăm păcatele pentru că o clasificare a lor ne este convenabilă. Clasificarea lor ne aduce anumite „avantaje”. În primul rând ne poate poziţiona faţă de alţi oameni, ne pune ori în poziţia „cine e ca mine”, ori în poziţia „lasă că alţii fac unele mai mari” şi ambele poziţii sunt privite bine de firea noastră „care se strică după poftele înşelătoare”. O clasificare a păcatelor sau o dimensionare a acestora, o fac doar oamenii căci înaintea lui Dumnezeu păcatul se numeşte păcat indiferent dacă e minciună sau crimă, e o abatere de la ascultarea de Dumnezeu. Aşa că suntem tentaţi să privim cu îngăduinţă „păcăţelele” noastre şi să nu ne purtăm aspru cu trupul nostru. Avem păcate pe care le considerăm „nevinovate”, pe altele le considerăm că „nu sunt aşa grave” că „sunt alţii care…” şi asta este spre distrugerea noastră.

Ieri scriam despre cât de uşor ne înfăşoară păcatul şi cât de uşor ne leagă, folosind aspecte aşa de fine încât ni se par complet inofensive. Mai mult, acele aţe subţiri ale păcatului sunt şi foarte plăcute aşa că tendinţa de a le consuma este puternic amplificată după prima „gustare”.  Ei bine, este necesară o abordare corectă a ispitelor pentru ca ulterior să putem să fim biruitori în bătălie de aceea gândurile mele sunt în permanenţă focalizate nu pe păcatele uriaşe ci pe „păcăţelele” şi ispitele mici şi dulci pe principiul: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre Sunt în floare.”

Una din marile greşeli pe care creştinii le fac este că se încred prea mult în puterile lor, cred că în mod automat, odată convertiţi devin rezistenţi la păcat, devin imuni în vreun fel. Realitatea e că la convertirea noastră Satan pune luneta pe noi şi cu toată diplomaţia dar şi cu toată violenţa dacă e nevoie ne va ataca. Aşa că e total neproductivă „culcarea pe o ureche”. Scriptura ne spune că trebuie să fim mereu treji din cauză că potrivnicul nostru ne are în vizor.  De cele mai multe ori încrederea în forţele proprii vine la pachet cu o anumită doză de mândrie a unora care rezistă păcatului dar şi asta e periculoasă. Multe persoane care se băteau cu pumnul în piept pentru rezistenţa lor în faţa păcatului au fost „înfulecate” tocmai de acele păcate. Scriptura ne avertizează: „tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!” Poate ştiţi de istorisirea cu cel mai smerit frate din biserică care a primit o decoraţie pentru asta. 40 de ani a fost cel mai smerit om din biserică dar de când a primit decoraţia a fost tot pe la uşă unde primea pe cei care veneau, având bineînţeles acea insignă în piept.

Cred că un punct sensibil al nostru al creştinilor este aşteptarea ca păcatele cu care vine Satan să fie mari, uriaşe, vizibile. Dacă Satan aşa ne-ar ispiti, cei mai mulţi dintre noi am fi aproape imaculaţi că ne-am opune păcatului, realitatea este că ispitele vin în alt mod. Vin cu lucruri fine şi plăcute. Toate păcatele sunt dulci la început, sunt plăcute, par inofensive dar ele devin fire invizibile care pot lega şi cel mai puternic credincios care cochetează cu ele. De altfel orice beţiv a început de la un pahar „inofensiv”, orice curvie a început de la gânduri sau priviri „nevinovate” orice dependenţă a început cu o doză mică, orice furt a început cu gânduri şi aşa mai departe. Toate păcatele mari pe care oamenii le-ar elimina dacă le-ar vedea la finalul lor au venit încet, plăcut, puţin câte puţin. Este o vorbă românească deşteaptă tare „dă Doamne românului mintea cea de pe urmă” ceea ce vrea să spună că ar fi bine să luăm seama la finalul unei acţiuni, al unui gând, vorbe, plăceri pentru că orice om care meditează măcar puţin la modul în care se va termina demersul său ar renunţa la faptele iniţiale. Duhul lui Dumnezeu ne avertizeze adesea dar prea adesea nu luăm în seamă îndemnurile care ne sunt oferite.

Întrebarea inevitabilă este: Ce facem cu gândurile noastre? Ce atitudine avem faţă de păcatele mici, aparent inofensive, aparent nedăunătoare. Ştim că în perspectiva lui Dumnezeu înseamnă tot neascultare? Cât de mult ne permitem să cochetăm cu păcatul în mintea noastră? Cât de hotărâţi suntem să rezistăm oricărei ispite?

Cheia rezistenţei şi a victoriei în lupta cu păcatul nu e la bătăliile mari ci la „furtişagurile mici”. Bătălia cu păcatul nu e doar aceea mare, grandioasă, spectaculoasă ci începe cu lucrurile mărunte ale minţii noastre. Nu te aştepta ca păcatul să dea năvală în viaţa ta pentru că rar va fi aşa dar fii foarte atent la modul în care se strecoară pe sub uşă. Aseară cineva îmi spunea „picătură cu picătură se face inundaţia”.

http://www.filedinjurnal.ro

Vin părinţii călători

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

„Domnu` Teo, vineri vin părinţii mei acasă şi nu mai fac  consiliere două săptămâni, nu i-am văzut de la crăciunul trecut şi acum vreau să stau cât mai mult cu ei.” Aşa a început discuţia cu unul din tinerii care fac consiliere de ceva vreme. A continuat însă pe acelaşi subiect şi am descoperit multă nesiguranţă, neîncredere, doliu, răzvrătire şi teamă în sufletul său. Mihai îşi iubea părinţii dar în sufletul său totul era amestecat cu privire la relaţia lor. Se bucura dar în acelaşi timp se întrista că vin acasă. Voia ca să îi mustre cumva, dar se temea că este nepotrivit pentru un copil să le ceară părinţilor care „se chinuie atât” ceva în plus. Voia să rămână mereu acasă sau să rămână mereu plecaţi, numai să nu trăiască toată lupta aceea emoţională a venirii şi a plecării lor. Avea nevoie de ei, dar nu avea curajul să îi tulbure de la planurile făcute. Se simţea abandonat dar legat, nu avea tăria să lege relaţii de teama abandonului. Îi plăceau cadourile şi banii pe care părinţii îi aduceau, dar se simţea cumpărat ieftin. Îl vedea şi pe Dumnezeu tot aşa, unul care are treaba cu oamenii tot pe la sărbători.

E un crâmpei, o fărâmă din ceea ce se pretrece cu fiinţa unui copil care are părinţii plecaţi pe afară. Cel puţin Mihai, avea tot ce îşi dorea, dar depărtarea şi lipsa părinţilor lucrau în fiinţa lui dramatic. Încerca să-şi tempereze emoţiile şi sentimentele, dar deja are „malformaţii”. Încerca să ignore „boala” dar efectele erau vizibile de la depărtare. Avea tot ce îşi dorea dar nu avea nimic. Îl invidiau colegii pentru telefonul său, hainele sale, banii săi, iar el îi invidia şi mai profund pe colegii pe care tata sau mama îi aşteptau la ieşirea de la ore. Imaginea copiilor aşteptaţi de părinţi la ieşirea de la şcoală şi îmbrăţişările Mihai mi-a povestit-o mai mult în hohote de plâns, la fel ca şi pe cea referitoare la şedinţa cu părinţii, serbările de la şcoală şi ajunsul acasă de la şcoală. Pe el nu îl îmbrăţişa nimeni. Luase atâtea note bune, reuşise atâtea proiecte dar nu simţise braţe strângându-l la piept ci doar o voce în telefonul rece înainte de culcare. Voia mai mult…. de fapt voia mai puţin… voia să fia copil şi să fie îmbrăţişat. L-am strâns în braţe şi a plâns minute bune, altceva nu am putut să îi spun, nu am putut să-i motivez părinţii de nici un fel, nu am putut să îl îndemn să mai rabde, să mai sufere, să se mai mulţumească cu telefonul său, cu hainele sale. Nici nu am mai putut deschide gura… avea nevoie doar de o îmbrăţişare.

Nu vreau să supăr pe nimeni cu postarea aceasta, vreau doar să trag un semnal de alarmă asupra unui fenomen foarte vizibil la sărbători, acela al întoarcerii „părinţilor călători”. Ştiu că toţi părinţii în situaţia asta mi-ar spune acum că situaţia lor e foarte grea, că suferă şi ei, că vor să aibă pâine pe masă, că vor să-şi vadă copii mari dar opriţi-vă câteva secunde de la scuze, fie că sunt valabile fie că nu şi meditaţi. Pentru cine munciţi?

Copiii nu sunt de cumpărat. Da, sunt sensibili, îşi doresc tot felul de tehnică, haine, scutere, jucării etc dar copiii nu sunt de cumpărat. Ei, la vârsta lor, nici măcar nu ştiu că ce îşi doresc le poate fi dăunător deşi părinţii ştiu. Ei ar vrea de toate dacă se poate, dar nevoie fundamentală pentru ei, dincolo de dorinţele şi hachiţele copilăreşti, este nevoie de mama şi de tata. Încetaţi să mai cumpăraţi copiii. Opriţi-vă pentru că la finalul vieţii voastre ei vă vor vinde. Opriţi-vă pentru că asta înseamnă educare în spiritul veacului acesta al consumerismului. Copiii au nevoie de părinţi mai mult decât orice altă nevoie de lucruri materiale.

Copiii au sentimente şi emoţii. Da, chiar au, vă spun sigur şi sentimentele şi emoţiile lor sunt tot aşa de importante şi intense ca şi ale voastre doar că sunt mult mai sensibile. Aşa că vă rog pentru numele lui Dumnezeu, nu vă mai jucaţi cu sentimentele şi emoţiile lor pentru că îi distrugeţi. Îi forţaţi să trăiască starea de doliu şi când aproape s-au vindecat le stârniţi iar rănile. Au bătălii imense în sufletul lor, mult prea grele pentru vârsta lor. Nu vă jucaţi de-a mama şi de-a tata şi mai ales nu vă jucaţi cu mintea unui copil indiferent dacă o faceţi conştient sau inconştient.

Copiii au nevoie de modele. Ce îi inspiră modelul tău? Ce îi spui prin viaţa ta să facă? Să plece la muncă când vei fi bătrân şi să te ţină într-un azil unde să te viziteze de două ori pe an, asta îi arăţi prin modelul tău. Îl înveţi să-şi lase familia şi copiii şi să plece la muncă în altă parte, îl înveţi să îţi pună nepoţii în cârcă şi el să plece cu soţia sa departe unde se câştigă mai bine. Îl înveţi că banii sunt infinit mai de dorit decât familia. Poate nu ai intenţia asta dar copilul tău e foarte posibil ca aceasta să înveţe de la tine.

Copiii au nevoie de Dumnezeu. Şi nu uita că ei îl văd pe Dumnezeu în funcţie de cum îi văd pe părinţi, mai ales pe tata. Dacă tata este aspru şi sever  e foarte posibil ca aşa să îl vadă şi pe Dumnezeu, dacă tata este departe e foarte posibil ca aşa să îl perceapă şi pe Dumnezeu. Dar dacă tata este aproape, îl ia în braţe, este acolo la succesele şi la eşecurile sale, este acolo când e nevoie de îndreptare sau de încurajare atunci aşa îl va vedea şi pe Dumnezeu. Cum îl arăţi tu pe Dumnezeu copiilor tăi?

Copiii au nevoie de îmbrăţişare. E vital pentru ei să fie îmbrăţişaţi, e crucial aş spune pentru dezvoltarea lor echilibrată, dar nu îmbrăţişare prin intermediul unei vorbe la un microfon, nici prin intermediul unei poze cu braţele deschise, ei chiar au nevoie de braţele mamei sau ale tatălui să îl tragă la pieptul lor. Au nevoie să simtă că sunt importanţi, au nevoie să audă inima mamei şi a tatălui bătând când sunt îmbrăţişaţi.

Copiii au nevoie de mama şi de tata. Una din fazele care m-a şocat în carete „Minunata lume nouă” a fost prezicerea că, copiii nu se vor mai naşte normal, ci vor fi concepuţi în incubatoare speciale în această minunată lume nouă, tocmai ca să nu mai dezvolte emoţii şi sentimente privitoare la părinţi, să nu mai aibă nevoie de părinţi şi să poată în acest fel să fie supuşi necondiţionat sistemului. Vrei tu oare să faci jocul „lumii minunate” unde copiii nu mai au sentimente faţă de părinţi şi invers? Copiii au nevoie de mama şi de tata, aşa a lăsat Dumnezeu lucrurile, aşa le-a menit El să fie. Orice abatere de la asta e neascultare de Dumnezeu.

Dumnezeu să aibă milă de toţi copiii „fericiţi” şi de toţi „părinţii călători”. El să vindece ceea ce noi am rănit, el să repare ceea ce noi am stricat şi să îndrepte mintea şi intenţiile noastre măcar în ultimul ceas. Continuăm mâine.

http://www.filedinjurnal.ro

Taina întrupării

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Articole pt.sărbătorile de iarnă, DILEME, EDITORIALE

Naşterea Domnului Iisus Christos este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei omenirii. Celebrată de Crăciun, de unii cu emoţie, de alţii cu indiferenţă, de cele mai multe ori sărbătoarea pierde din vedere Personajul principal. Semnificaţiile religioase rămân în umbră, în timp ce dimensiunile comerciale sunt urmărite cu orice preţ.
Un sondaj realizat în România, în decembrie 2008, pe un eşantion de 400 de respondenţi din mediul urban, evidenţia faptul că prea puţini oameni asociază direct Crăciunul cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. La întrebarea: „Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Crăciun?”, 24% dintre respondenţi au menţionat bradul sau mirosul de brad, 15,6% au amintit familia sau armonia din familie, în timp ce un procent nesemnificativ, de numai 2%, s-au referit la naşterea Domnului Iisus Christos. S-a constatat totuşi că, în momentul în care aspectul religios al sărbătorii a fost indus printr-o întrebare secundară, 76,1% dintre respondenţi şi-au amintit de semnificaţia religioasă a Crăciunului.

 

Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă pentru români, însă concluzia sondajului[1] a fost că românii nu mai consideră această sărbătoare drept una religioasă.

De ce 25 decembrie?

Crăciunul este celebrat anual în data de 25 decembrie. Este acceptat însă faptul că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Iisus. Evangheliştii Noului Testament au relatat despre naşterea Mântuitorului fără a menţiona o dată anume, iar Biserica primului secol creştin nu a sărbătorit naşterea Domnului. Începând cu secolul al II-lea d.Ch., scriitorii creştini au vorbit despre data probabilă a naşterii lui Iisus, fără a o considera sărbătoare. Părerile au fost însă împărţite, unii optând pentru data de 20 mai, alţii pentru 29 martie (prin corelaţie cu Paştele iudeilor) sau 29 septembrie (prin asociere cu vechea Sărbătoare a Corturilor). La începutul secolului al II-lea d.Ch., episcopul Telesphorus, conducător al Bisericii din Apus, ar fi susţinut că serviciul bisericesc pentru celebrarea naşterii lui Iisus ar trebui să aibă loc în luna decembrie. Nu există însă dovezi convingătoare în această privinţă[2] . În primele trei secole ale istoriei bisericii, creştinii au celebrat naşterea Mântuitorului în diverse zile ale anului.

 

    Împăratul roman Aurelian (214-275 d.Ch.) proclama, în 274, data de 25 decembrie drept „Dies Natalis Solis Invicti” (ziua de naştere a Soarelui neînvins). Festivalul era dedicat soarelui invincibil,fiind promovat în tot imperiul[3] . Apoi, în anul 320 d.Ch., Papa Iulius, episcop al Romei (337-352), a făcut primul pas spre oficializarea sărbătoririi naşterii Domnului în data de 25 decembrie. Odată cu creştinarea împăratului Constantin şi proclamarea creştinismului ca religie oficială, a început un proces de asimilare a vechilor credinţe păgâne, multe sărbători fiind absorbite în creştinism. Sărbătorile de iarnă, care se întind pe două săptămâni (24 decembrie-6 ianuarie), s-au suprapus cu sărbătorile antice prin care era onorată întoarcerea Soarelui la solstiţiul de iarnă, Saturnaliile romane (17-23 decembrie) şi cu sărbătoarea zeului Mithra (25 decembrie). Saturnalia era un festival al secerişului, a cărui dată varia în fiecare an, între 17 şi 23 decembrie, fiind o ocazie pentru desfrâu şi petreceri în exces.

 

Treptat, data de 25 decembrie a devenit o sărbătoare de referinţă. Împăratul francilor, Carol cel Mare (742-814 d.Ch.), a fost încoronat de către Papa Leon al III-lea ca Imperator Augustus al Sfântului Imperiu Roman chiar pe 25 decembrie 800 d.Ch. Împăraţi şi personalităţi influente din diferite epoci ale erei creştine aveau să confirme existenţa unei sărbători dedicate naşterii Mântuitorului. Au existat şi cazuri în care sărbătoarea Crăciunului a fost interzisă.

De pildă, Oliver Cromwell a interzis în Anglia sărbătoarea naşterii lui Iisus prin aşa-numitele „Legi Albastre”, între 1647-1660. El s-a opus tradiţiilor care însoţeau Crăciunul şi le-a considerat imorale. În anul 1660 a fost înlăturat de la putere şi legea care interzicea sărbătorirea Crăciunului a fost abolită. De asemenea, în timpul mişcărilor de trezire religioasă au existat creştini care s-au opus acestei sărbători. Puritanii secolului al XVI-lea, care promovau reforma Bisericii Anglicane în conformitate cu principiul „Sola Scriptura”, au fost împotriva zilelor sfinţilor, a dezlegării clericale de păcate, a naşilor la botez şi a sărbătorii Crăciunului. Au continuat să promoveze aceste convingeri şi în Lumea Nouă, unde au emigrat.

 

Nu există argumente pentru asocierea naşterii lui Iisus cu data de 25 decembrie. De fapt, se poate constata o legătură mai strânsă cu sărbătorile romanilor, care aveau loc în perioada de iarnă a anului. Este bine, totuşi, că lumea creştină doreşte să aibă în fiecare an o zi în care să redescopere semnificaţiile întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul despre Moş Crăciun

O legendă străveche spune că în timp ce-şi căutau găzduire la Betleem, Iosif şi Maria ar fi ajuns la uşa unui hangiu hapsân numit Crăciun. Rău din fire şi lipsit de orice sentimente, Crăciun ar fi refuzat să-i primească pe cei doi soţi care păreau atât de amărâţi şi săraci. Soţia lui însă, fiind un suflet generos, i-a găzduit în grajdul animalelor fără ştiinţa soţului. Aflând ulterior de fapta soţiei, Crăciun s-a mâniat teribil şi i-a tăiat mâinile ca pedeapsă. Fecioara a săvârşit însă o minune, lipindu-i Crăciuniţei mâinile la loc. Minunea a avut darul de a determina o schimbare profundă în caracterul lui Crăciun, acesta devenind un om bun.

 

Tradiţia istorică şi religioasă a lui Santa Claus (Moş Crăciun) este legată în general de un episcop din Asia Mică, Sfântul Nicolae de Mira, care l-a începutul secolul al IV-lea s-a remarcat prin fapte pline de generozitate. A murit pe 6 decembrie 345 d.Ch., dată care avea să devină sărbătoarea de Sfântul Nicolae, după ce a fost sanctificat în Biserica Romano-Catolică. „Evoluţia de la Sfântul Nicolae la Santa Claus implică integrarea mai multor tradiţii.”[4] În tradiţia ţărilor nordice se întâlnesc legende care descriu mici creaturi numite Nisse sau Julenisse, îmbrăcate în roşu şi cu barbă albă, despre care se credea că aduc daruri după cina de Crăciun.

La germani, Winterman este personajul legendar care coboară din munţi ca să vestească sosirea iernii. În Olanda, personajul numit Sinterklass colindă ţara pentru a pune mâncare în cizmulițele copiilor ascultători sau o nuia de mesteacăn pentru cei care au fost neascultători. Când emigranţii olandezi au întemeiat în Lumea Nouă colonia New Amsterdam, copiii lor se bucurau de vizita Sfântului Nicolae. Mai târziu, sub autoritatea Angliei, colonia a devenit New York şi majoritatea formată din englezi prezbiterieni, nedorind să păstreze un obicei catolic, au transferat vizita misteriosului Santa Claus pe data de 25 decembrie şi au schimbat imaginea personajului.

 

Scriitori ca Charles Dickens, în Colind de Crăciun (1843), şi Washington Irving, în Cum se ţine Crăciunul în Bracebridge Hall (1822), au popularizat sărbătoarea. Cam în aceeaşi perioadă, Clement Clark Moore (1779-1863), poet şi profesor de teologie, publica un poem intitulat „Vizita Sfântului Nicolae”, în care povestea istoria unui bătrân spiriduş, vesel şi jucăuş, care zbura într-o sanie în miniatură, trasă de opt reni la fel de mici. În anul 1860, ilustratorul şi caricaturistul american Thomas Nast (1840-1903), inspirându-se din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, îi dăruia acestuia un chip, creându-l pe cel care avea să devină atât de celebru sub numele de Santa Claus (Moş Crăciun).

Santa Claus era îmbrăcat într-o tunică roşie, îmblănită, purta o centură lată de piele şi avea o barbă albă şi stufoasă. Norman Rockwell l-a pictat pe Santa Claus pentru publicaţia Saturday Evening Post, în anul 1931. Imaginea cea mai răspândită astăzi este cea realizată de către Haddon Sundblom, în acelaşi an, în contextul unei promoţii susţinute de compania Coca-Cola. Moş Crăciun a ajuns să fie asociat tot mai mult cu sărbătoarea religioasă a naşterii Domnului, fiind un personaj extrem de agreat. Cadourile lui Moş Crăciun au distras atenţia de la Cadoul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii în persoana Fiului Său

http://www.semneletimpului.ro