Categorie: EDITORIALE

Femeia din Apocalipsa 12

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

 Întrebare:

Despre care femeie se vorbeste in Apocalipsa capitolul 12-13?

În ce privește interpretarea capitolului 12 din Apocalipsa, părerile cercetătorilor Bibliei sunt împărțite. Unii cercetători sunt de părerea că femeia din acest capiltol o reprezintă pe Maria, mama Domnului Isus, alții sunt de părerea că este vorba despre Biserică, iar alții sunt de părerea că este vorba despre poporul Israel, din care s-a născut Domnul Isus după trup.

Vom analiza fiecare caz în parte, având în vedere niște reguli, care trebuiesc respectate la interpretarea Apocalipsei:

1. Cartea Apocalipsa este “Descoperirea Domnului Isus” (Apocalipsa 1:1). Deci, această carte are scopul să ne descopere tainele lui Dumnezeu și nu să ne încurce.

2. Domnul Isus a făcut cunoscut planul Său prin semne: expresia “le-a făcut cunoscut”, folosită în versetul Apocalipsa 1:1, potrivit cu dicționarul cuvintelor grecești,  are sensul de “a arăta prin semne”  (σημαίνω,v  {say-mah’-ee-no} – a da un semn, a indica, a face cunoscut). De exemplu:

– femeia din capitolul 17 reprezintă o cetate: “Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.”(Apocalipsa 17:18),

–  cetatea Noul Ierusalim din capitolul 21 este Mireasa Mielului, adică Biserica: “Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis:,, Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfîntă, Ierusalimul, care se pogora din cer dela Dumnezeu…” (Apocalipsa 21:9-10).

Și autorul începe capitolul 12 cu specificarea: În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.(Apocalipsa 12:1)

3. Interpretarea trebuie făcută în contextul Bibliei și nu abstract.

Pentru început să vedem ce informație ne dă Apocalipsa 12 despre personajele principale din acest text: femeia, copilul de parte bărbătească, balaurul și Mihail.

1. Femeia

– este învăluită în soare, cu luna la picioare, cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, (Apocalipsa 12:1)
– era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin să nască: în timpul acesta balaurul stătea înaintea ei ca să-i mănânce copilul, când avea să se nască. Motivul pentru care – era urmărită de balaur era copilul pe care urma să-L nască! (Apocalipsa 12:2)
– a născut un copil de parte bărbătească (Apocalipsa 12:5)
– a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șase zeci de zile. (6). Când a fugit Femeia în pustie? Când balaurul este aruncat pe pământ. De ce a fugit femiea în pustie? Pentru că Balaurul văzându-se pe pământ a început s-o urmărească. Cum a fugit Femiea în pustie?Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. (Apocalipsa 12:13-14)
– când a fugit în pustie, balaurul a căutat să o nimicească, dar pământul a dat ajutor femeii și ea a reușit să fugă în pustie (Apocalipsa 12:15-16).
– când va fugi femeia în pustie, o rămășiță a seminței ei nu va reuși să fugă în pustie. Despre ei se spune că păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.

2. Copilul de parte bărbătească:

– născut de femeia urmărită de balaur: problema nu era în femeie, ci în copilul care urma să se nască!
– de parte bărbătească,
– el are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier.
– după ce s-a născut, a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie(Apocalipsa 12:5)

3. Balaurul:

– mare, roșu, cu 7 capete, 10 coarne și 7 cununi împărătești pe capete (Apocalipsa 12:3)
– cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pămînt(Apocalipsa 12:4)
– stătea înaintea femeii ca să-i mănânce pruncul, când avea să-l nască (Apocalipsa 12:4),
– are îngeri (Apocalipsa 12:7)
– s-a luptat cu Mihail și îngerii lui, dar nu a putut birui și locul lor nu li s-a mai găsit în cer: până atunci se afla în cer (Apocalipsa 12:7),
– Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apocalipsa 12:9)
– înșeală lumea (Apocalipsa 12:9)
– a fost aruncat jos pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui(Apocalipsa 12:9),
– pârăște pe sfinți zi și noapte înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10),
– în cer s-a făcut un război în care el și îngerii lui s-au luptat cu Mihail și îngerii săi, dar fiindcă nu au putut birui (balaurul și îngerii lui), locul lor nu s-a mai găsit în cer (Apocalipsa 7-8)
– a fost aruncat jos pe pământ (Apocalipsa 12:10)
– când a fost aruncat pe pământ, în cer s-a anunțat că a venit mântuirea, puterea și împărăția lui Dumnezeu și stăpânirea Hristosului Lui (Apocalipsa 12:10)
– a fost biruit prin sângele Mielului și prin mărturia sfinților (Apocalipsa 12:11)
– s-a coborât pe pământ cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că i-a rămas puțină vreme: deci, din moment ce este aruncat pe pământ, i-a rămas puțină vreme! (Apocalipsa 12:12)
– când s-a văzut pe pământ a început să urmărească femeia (Apocalipsa 12:13),
– a aruncat apă după femeie ca să o ia apele, dar pământul a dat ajutor femeii(Apocalipsa 12:15),
– maniat pe femeie s-a dus să facă război cu rămășița femeii care țin poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos (Apocalipsa 12:17).

4. Mihail

– are îngeri (Apocalipsa 12:7)
– este în cer și se luptă cu balaurul și îngerii lui (Apocalipsa 12:7)
– nu a putut fi biruit de balaur și îngerii lui și, ca rezultat a luptei, balaurul și îngerii lui sunt aruncați pe pământ (Apocalipsa 7-10)

Acum că ne-am făcut o imagine de ansamblu a capitolului 12 din cartea Apocalipsa, să încercăm să analizăm fiecare teorie în parte:

 I. Femeia este Biserica

Argumentele principale în susținerea acestei teorii este că Biserica 1) este în continuă luptă cu balaurul (diavolul), 2) ea biruiește pe diavol și 3) ea continuu suferă durerile nașterii pentru fiecare suflet născut din nou.

Care sunt argumentele contra?

  • Din textul de la Apocalipsa nu vedem ca femeia să se lupte cu balaurul: cu balaurul se luptă Mihail și îngerii lui, iar protecția femeii vine din partea lui Dumnezeu, care o ajută să fugă într-un loc pregătit, departe de fața balaurului.
  • Biruința vine din jertfa Domnului Isus (Apocalipsa 12:11)
  • Durerile nașterii s-au soldat cu nașterea unui copil de parte bărbătească, care după naștere a fost luat la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Despre El se spune că va cârmui Neamurile cu un toiag de fier. Este evident că merge vorba despre Domnul Isus despre care la Apocalipsa 19:15 este scris: “Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier.” și la Apocalipsa 2:26-27 găsim o promisiune a Domnului Isus pentru biruitori: “Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu”

Concluzie: Femeia din Apocalipsa 12 nu poate fi Biserica, deoarece nu ea a născut pe Domnul Isus, ci Domnul Isus “a născut Biserica”.

II. Femeia este fecioara Maria, care a născut pe Domnul nostru Isus Hristos

Am demonstrat, deja, că pruncul născut din femeia din Apocalipsa 12 este Domnul Isus și, în ce privește trupul, Domnul Isus s-a născut din fecioara Maria, logodnica lui Iosif, din seminția lui David. Apare întrebarea: când Maria, mama Domnului Isus a fugit în pustie departe de fața balaurului? Este vorba despre fuga lui Iosif cu Maria și pruncul în Egipt (Matei 2:13-15)? Scripturile nu specifică cât timp s-au aflat ei în Egipt. Dar să vedem din Apocalipsa 12, când femeia fuge în pustie:

–       potrivit cu versetele 5 și 6, femeia fuge în pustie după ce copilul a fost răpit la Dumnezeu,

–       potrivit cu versetele 13 și 14, aceasta se întâmplă când balaurul este aruncat pe pământ.

Acum ne rămâne să clarificăm când balaurul sau diavolul este aruncat pe pământ! Potrivit cu Efeseni 6:12, diavolul și îngerii lui până acum se află în locurile cerești:

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti.(Efeseni 6:12)

Concluzie: Femeia din Apocalipsa 12 nu poate fi fecioara Maria, fiindcă 1) ea a fugit în Egipt împreună cu Pruncul, înainte ca El (Domnul Isus) să fie luat la cer, 2) diavolul sau balaurul și îngerii lui până în prezent nu a fost încă aruncați din cer pe pământ.

III.  Femeia este Poporul Israel, din care s-a născut Domnul nostru Isus Hristos:

Personal sunt adeptă a acestei teorii. Iată argumentele:

1. Descrierea femeii, și anume, că era învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1), amintește  un eveniment din Geneza 37:9-10. Iosif, unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacov (sau Israel) a avut un vis:

Iosif a mai visat un alt vis, şi l-a istorisit fraţilor săi. El a zis: “Am mai visat un vis! Soarele, luna, şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pămînt înaintea mea. L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat, şi i-a zis: ,,Ce înseamnă visul acesta, pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi, să ne aruncăm cu faţa la pămînt înaintea ta?”(Geneza 37:9-10)

Potrivit acestui text, soarele îl simbolizează pe Iacov (Israel), din care se trag cele douăsprezece seminții ale lui Israel, luna este mama și stele sunt frații lui Iosif, adică semințiile lui Israel, din care s-a ridicat poporul Israel.

2. Potrivit cu cronologia cărții Apocalipsa, diavolul este aruncat pe pământ la mijlocul săptămânii a șaptezecea rânduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și pentru Ierusalim (Daniel 9:24-27), când poporul Israel, potrivit cu Matei 24:15-22, trebuie să fugă la munte, căci acolo va fi scăparea lor. De ce afirm că diavolul va fi aruncat pe pământ la mijlocul săptămânii a șaptezecea? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa. La Apocalipsa 11:15 găsim scris:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau:,, Împărăţia lumii a trecut în mînile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Aceasta s-a întâmplat după ce, potrivit cu Apocalipsa 11, cei doi proroci au înviat și noi știm că moartea lor marchiază mijlocul săptămânii: în prima jumătate a săptămânii (1260 zile) ei au prorocit la Ierusalim, iar în a doua jumătate a săptămânii (42 luni) urmează ca fiară sau Antihristul să domnească tot la Ierusalim, așezându-se în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).  

Iar la Apocalipsa 12:10 ni se spune motivul pentru care a venit împărăția lui Dumnezeu și de ce Domnul Isus începe anume atunci să împărățească:

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,,Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui, pentrucă pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. (Apocalipsa 12:10)

Deci, diavolul este aruncat pe pământ înainte de trâmbița a șaptea, adică la mijlocul săptămânii. De altfel, din Apocalipsa 13, aflăm că diavolul lucrează cu toată puterea prin Fiară sau Antihristul, motiv pentru care și descrierea lor este aseamănătoare: șapte capete, 10 coarne (Balaurul din Apocalipsa 12 și Fiara din Apocalipsa 13 și 17). Diavolul a lucrat pe parcursul istoriei împotriva lui Isrel prin șapte imperii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia (care în raport cu timpul în care a trait Ioan, autorul Apocalipsei, căzuseră /Apocalipsa 17:10/)Roma (care este), și imperiul, care nu a venit încă este imperiul Roman restabilit prin cei 10 împărați despre care scrie prorocul Daniel în Daniel 7 și despre care găsim scris și la Apocalipsa 17:12. Însăși Fiara este al optulea împărat (Apocalipsa 17:11-12), a cărui imperiu va fi din rândul celor șapte, menționate mai sus și anume din imperiul Roman. El este și  cornul cel mic din Daniel 7, prin care diavolul va lucra cu toată puterea: el va fi întruchiparea diavolului. Care sunt argumentele? La Apocalipsa 13 Fiara este descrisă în felul următor:

Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpînire mare. (Apocalipsa 13:2)

Descrierea acestei fiare amintește descrierea celor patru fiare din Daniel 7:

I. Cea dintîi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. (Daniel 7:4) – Imperiul Babilonului

II. Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s’a zis:,, Scoală- te, şi mănîncă multă carne! (Daniel 7:5) –Imperiul Medo-Persan

III. După aceea m’am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpînire. (Daniel 7:6) – Imperiul Greciei

IV. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fer, mînca, sfărîma, şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne.  M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie. (Danile 7:7-8) – Imperiul Roman, din care urmează să se ridice 10 împărați și pe vremea lor trebuie să se ridice Antihristul căruia acești 10 împărați îi vor da toată puterea lor și vor lucra împreună cu el (Apocalipsa 17:12-13).

3. Un alt moment important este că diavolul va fi aruncat pe pământ de către Mihail și îngerii lui în rezultatul unui război, pe care diavolul nu l-a putut câștiga, în contextul urmăririi femeii.  La Daniel 12 ni se spune că la vremea sfârșitului, când Antihristul (sau împăratul de la miază-noapte, în Daniel 11) “îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt” (Daniel 11:45), se va scula voievodul Mihail, ocrotitorul poporului lui Daniel, adică a lui Israel, și va veni în ajutorul lor:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău (adică Israel) va fi mîntuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. (Daniel 12:1)

Vreau să menționez că Scriptura specifică clar “poporul tău”, adică a lui Daniel și aume poporul Israel,  și nu scrie “poporul sfinților”, adică Biserica, cum afirmă unii care cred că Dumnezeu a lepădat pe Israel și toate promisiunile făcute lui Israel sunt doar pentru Biserică.

Concluzie: Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel, din care s-a născut Domnul Isus, și care la vremea sfârșitului va trece printr-un necaz mare cum nu a mai fost, motiv pentru care ei trebuie să fugă din Ierusalim și din Iudea departe de fața diavolului (balaurului). Balaurul sau diavolul a urmărit pe Israel prin imperiile care s-au ridicat pe rând pe pământ și anume: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Faptul că Israel a fost restabilit ca și stat, după aproape 2000 de ani, dovedește că Dumnezeu are un plan pentru poporul acesta și Dumnezeu nu a lepădat pe Israel, după cum scrie și apostolul Pavel, în mod special, în capitolul 11 din epistola sa către sfinții din Roma:

Fraţilor, pentruca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţinea pînă va intra numărul deplin al Neamurilor.  Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit,dupăcum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. Dupăcum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi dupăcum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum,  tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentruca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. (Romani 11:25-31)

http://www.moldovacrestina.net/profetii/femeia-din-apocalipsa-12/

Credincioşi sau creduli

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău. 1 Tesaloniceni 5:21-22

Nu scriu meditaţia de azi ca o critică la adresa cuiva ci ca o reacţie la ce am observat frecvent în ultima vreme inclusiv la mine. Românii afirmă că sunt un popor credincios, de creştini. Credinţa asta însă prea puţini dintre români o verifică dar şi mai puţini o validează prin purtarea lor. Aşa e că eu pot pretinde că sunt pilot de formula 1 că e fain, m-ar aprecia lumea, aş stârni admiraţia fetelor, tinerilor, adolescenţilor etc dar la momentul când să dovedesc afirmaţia nu aş avea cu ce. Cam aşa se întâmplă cu credinţa multora. Scriptura spune: Credinţa fără fapte este moartă, apoi: Faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră.

Pentru prea mulţi oameni credinţa e doar o poziţionare într-un cult sau altul. Omul afirmă că e credincios pentru că merge la o biserică. Aşa apar termenele de: credincios ortodox, credincios catolic, credincios baptist, credincios adventist etc. În realitate ceea ce se întâmplă e doar o înşelare conştientă sau inconştientă în cele mai multe cazuri. Faptul că mergem la o anumită biserică nu ne face credincioşi cum nici mersul cu avionul nu ne face piloţi.

Ei bine multă lume confundă credulitatea cu credinţa şi de aici avem mari probleme. Asta ne afectează pe fiecare în parte ca indivizi dar afectează şi pe ceilalţi. Până la urmă ce este credinţa şi ce este credulitatea? Cum ajungem să le confundăm? Au asemănări? Dar deosebiri?

Credinţa. De regulă oamenii confundă credinţa cu o informaţie. Faptul că ştiu că există Dumnezeu este considerat credinţă. Şi eu ştiu că există aviatori dar asta nu mă înscrie automat în clubul aviatorilor profesionişti. Credinţa în Biblie este ceva diferit de conceptul acesta atât de răspândit: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Nu ştiu dacă puteţi pătrunde în profunzime în această afirmaţie ca să vedeţi că nu are de a face deloc cu prostia, cu lipsa logicii şi raţiunii, cu credulitatea. Credinţa e o încredinţare puternică despre ceea ce nu se vede şi care totuşi e afirmat de Dumnezeu, nu e deloc doar o luare la cunoştinţă, nu e deloc o ascultare bleagă fără viaţă, nu este deloc ceea ce oamenii pretind azi. Credinţa înseamnă  putere, vigoare, nădejde, speranţă, viaţă. Credinţa poate motoriza şi energiza viaţa atunci când nu mai există nici o speranţă dar şi atunci când lucrurile merg bine. Se poate scrie mult despre credinţă dar nu doresc să fac teologie ci o simplă meditaţie.

Credulitatea. Este o imitare slabă a credinţei. De aceea unii oameni când aud despre credinţa în Isus se delimitează de aceasta pentru că o confundă cu credulitatea. Mulţi oameni care afirmă că sunt credincioşi sunt de fapt creduli şi cei care încă nu au auzit de Dumnezeu şi mântuire sunt afectaţi de asta. Nu auzim oare des afirmaţia: Decât credincios ca ăla….

Credulitatea este foarte periculoasă şi de aceea Scriptura ne îndeamnă să cercetăm toate lucrurile. Credinţa nu acceptă orice, nu în asta constă, asta e credulitate. Suntem avertizaţi de altfel de pericolul credulităţii de Pavel care spune:  să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire ; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.

Nu doar că e o imitaţie a credinţei credulitatea dar este un duşman al acesteia. Să înghiţi orice nu înseamnă credinţă, să te laşi păcălit nu înseamnă credinţă. Un credincios nu este nicidecum fraier sau credul. Mulţi simulează credinţa printr-o evlavie exagerată. Cred că dacă se poartă într-un anumit fel specific credincioşilor sunt automat credincioşi. Asta e ca şi cum aş umbla cu capacul de la cratiţă prin curte făcând zgomote asemănătoare motorului şi crezându-mă şofer de curse.

Avertisment: Credulitatea dăunează grav credinţei!!!

Aşa e că de multe ori picăm de creduli? Numai ieri mulţi oameni de pe Facebook au distribuit două posturi numite hoax-uri (vezi aici ce sunt hoaxurile) cu un tip zâmbitor cu ştreangul la gât pe poza căruia scria: Sunt mândru că sunt creştin dar omul de fapt era un criminal puţin dus, nu era pastorul acela ucis pentru credinţa sa. Sau o altă postare distribuită în masă cu nişte copii sărmani pe un pat murdar care avea pretenţia că odată distribuită le aduce nefericitilor 5 cenţi. Mai apar foarte, foarte frecvent like-uri si share la postări prin care câştigi telefoane de ultimă generaţie sau alte accesorii scumpe.

De ce se răspândesc astea în milioane de exemplare? Pentru că suntem creduli. E incredibil cât de uşor suntem de păcălit. Nu e normal, un credincios trebuie să cerceteze toate lucrurile.

Cum eşti: Credincios sau credul?

http://www.filedinjurnal.ro/credinciosi-sau-creduli/

Biblia ori cheia de la maşină?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

Astăzi doi băieţi de-a XIII-a m-au sfidat în momentul ]n care am vrut să le dau câte un CD Cireşarii: „Îmi pasă de tine”. În timp ce ceilalţi colegi ai lor abia aşteptau să-l primească, i-am privit cu coada ochiului. Tipii îşi zâmbeau mulţumiţi, numai pentru ei, că au luat această decizie.
Atunci Duhul Sfânt mi-a adus în minte o poveste. Reală. Pe care le-am spus-o în secunda doi când am terminat distribuirea.

„Un tânăr american absolvise liceul. La sărbătoarea finală, când se făcea graduarea – premierea pe româneşte, la liceul respectiv era o tradiţie: părinţii să înmâne absolvenţilor cheile unei maşini. Băiatul şi-a rugat politicos tatăl să nu-l facă de râs. Era unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii şi nu dorea să nu fie în rândul celorlalţi.

Cu o săptămână înainte de festivitate, băiatul i-a arătat tatălui său modelul de maşină pe care şi-l dorea. Era expusă în curtea unui într-un show-room din apropiere de liceu.

În ziua mult aşteptată, tânărul a urcat pe scenă cu ceilalţi colegi. Părinţii au venit şi au înmânat elevilor cheile de la maşinile visate. Tatăl liceanului nostru i-a dat cadou o Biblie. Băiatul s-a întristat. A privit cu mânie spre colegii care-i zâmbeau sfidători. Ei aveau maşinile, el o biată carte…

A plecat acasă negru de mânie. Nu a vorbit tatălui, familiei, nimănui. Când a intrat în camera sa din mansardă a aruncat cu Biblia în perete. Nu asta îi trebuia lui. Şi nici atât acum, în ziua asta de amintire. Apoi, şi-a strâns bagajele, şi s-a hotărât să plece de-acasă.

A călătorit undeva departe, la mii de km distanţă, ca să uite tot. Vreme de 30 de ani nu şi-a sunat niciodată tatăl, nu i-a scris nici o scrisoare, nu s-a interesat de el. Suferise prea mult, acolo, pe scenă. Nu putea să îl ierte!

Într-o zi în oraşul respectiv a întâlnit o rudă de-a sa. „Tatăl tău este grav bolnav în spital” i-a spus acesta. Câteva zile conştiinţa nu l-a lăsat liniştit.  A plecat acasă, în oraşul natal.

Când a ajuns acasă tatăl său fusese îngropat! Numai cu o zi în urmă! Nimeni nu i-a reproşat nimic. El a urcat pe scări şi a intrat în camera sa. Era sfâşiat de durere. A deschis uşa şi a rămas şocat. Camera era la fel cum o lăsase cu 30 de ani în urmă: patul nefăcut, hainele răvăşite, aruncate pe jos. Iar Biblia, întredeschisă, lângă perete… S-a îndreptat spre ea plin de mânie, cu gând s-o rupă. „Nenorocito, din cauza ta s-au întâmplat toate acestea”, îşi şoptise în barbă. Când a ridicat-o, din Scriptură a căzut un plic cu numele său. L-a desfăcut. Înăuntru era un contract de vânzare cumpărare. Tatăl îi cumpărase maşina dorită, cu câteva mii de dolari. Data livrării automobilului era exact ziua în care… el absolvise colegiul!”.

Le-am spus liceenilor mei că tot aşa procedăm şi noi. Refuzăm de fapt să ne primim cadoul oferit de Dumnezeu Tatăl. Asta pentru că socotim viaţa (şi de-aici şi din veşnicie) mai puţin importantă decât cheile de la maşină! Hristos nu-ţi dă cheile de automobil, ci cheile Cerului. Dacă vrei să intri, cheia e la… tine!
Am privit discret spre cei doi tineri. Aveau privirea lipită de parchet. Fără zâmbete. Nu le-am mai dat încă odată CD-uri…

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

Credincioşii necredincioşi

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.
Dr.A. W. Tozer

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.
Autor necunoscut

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”
Galateni 6:14

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.
Luther, la Dieta din Worms

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.
John Knox

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”
Zwingli

http://valycrestina.blogspot.ro

STACHETA SI USA LUI HRISTOS

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

Serile trecute, așteptând într-o benzinarie, i-am spus unui frate scump – care se mira de unele derapaje ale bisericii moderne, că acestea sunt prezente acolo unde creștinii coboară standardele. Unde se coboară sfințenia din bernă.

Dacă vrei să fi campion olimpic la sărituri trebuie mai întâi să sari peste ștachetă. Când e pusă la 2 m trebuie să sari minim 2 m. Admiterea în concurs se face pe baremul pus de forurile de profil. Dacă ai coborât nivelul nu te poți aștepta la medalie. Ci la eliminare din concurs. În biserică baremul e Hristos. Ca să fi admis pentru cer, numai El este etalonul. Orice coborâre te face looser.

Să aveți patul neîntinat la căsătorie, să nu vă mâniati, să nu depuneți mărturie mincinoasă, să nu ucideți, ferice de cei cu inima curată, ferice de cei blânzi și împăciuitori, nu bârfiți pastorul, nu pălmuiți soția, nu discriminați aproapele, sunt numai câteva dintre stas-urile lui Hristos. Dacă nu te încadrezi în acest barem, ai picat bac-ul cerului. Bisericile nu evanghelizează pentru că au coborât norma misiunii, nu-s spirituale deoarece au coborât ștacheta nașterii din nou, nu cresc căci folosesc prea puțin Biblia. Nu poți fi sfânt și cu divorț, creștin și cu avort, pocăit și cu țigară, ori cu sticla în frigider. Nu poți să te împărtășești dimineața și să dansezi în cluburi seara, să pleci de la rugăciune direct la telenovele, de la cor la manele. Cine face așa nu mai are barem. Trăiește la plesneală. Și așa va sfârși.

După ce au coborât ștacheta, bisericile au devenit pestrițe. Căci, odată lăsate gardurile mai jos, au început să sară caprele în staul. Apoi ne mirăm de unde au ajuns derbedeii printre sfinți, de ce unul trădează, de ce e lumesc, de ce anăscut la 5 luni de la nuntă, de ce a făcut gafa cutare. Pentru că n-a intrat pe ușă. Iar ușa e Isus. În biserică, în veșnicie, nu se intră decât prin El.

Nenorocirea se adâncește când prin gardul coborît se fac găuri. Atunci nici oile nu mai intră pe ușă. Se intră, se iese, alandala. E situația în care iei icoana la subțiori, pui un metru  de lumânari, ți o zi de sărbătoare, nu consumi decât păpădie, țipi de crapi tavanul bisericii, iei cina cu suc. Adică mai pui și alte porți în afară de Hristos. Viața ajunge ca o curte fără garduri. Intră oricine pe moșia ta.

Domnul ne spune că la o nuntă împărătească, unul a intrat în salon fără haina de nuntă. Interogat cum de a reușit, intrusul a rămas mut. Apoi, bodyguarzii imperiali l-a zvârlit în hăul gros de afară. Unde e plânsul și scrâșnirea dinților.

Dacă Hristos a lăsat o ștachetă noi trebui să ne chinuim să sărim măcar 1 cm peste ea. Și s-o lăsăm obligatoriu așa. Dacă nu, când Păstorul se va plimba printre oi pe pășunile celeste va întreba caprele pe unde au intrat. Apoi, cete de îngeri le vor scoate dintre oi și le vor face frigări.

Nicolae Geanta