Categorie: EDITORIALE

Scriam recent o serie de articole despre confruntare și necesitatea acesteia. Legat de aceasta, orice om care alege să confrunte, se „lovește” la un moment de întrebarea: „De ce te bagi în viața mea?” Această întrebare e adresată de cel confruntat dacă se simte amenințat, rușinat, descoperit și e întrebarea prin care spune de fapt „mă doare, nu știu ce trebuie să fac acum, îmi e rușine și ar fi bine să te gândești și la mine când mă confrunți”. Unii cred că e nesimțire pură sau obrăznicie, dar e mai degrabă o formă de apărare de durere. Oamenii, pentru a nu înfrunta durerea confruntării, ar prefera „să nu te bagi”.

Noi oamenii am vrea o viață spirituală calmă și liniștită. Ni s-a transmis și încă ni se transmite conceptul greșit că odată ce crezi, vine peste tine un confort și o relaxare a lucrurilor, vine o pace și o liniște a lui Dumnezeu care ia bătăliile și te liniștește. Ni se spune că odată întorși la Dumnezeu inima noastră va fi umplută de pace și oamenii se așteaptă ca acea pace să le guverneze viața. În realitate, credința e tulburătoare de-a dreptul și nu doar la convertire, ci pe tot parcursul ei. De fapt inima va fi tulburată mereu de credință. Dumnezeu ne va cerceta până și „rărunchii” odată ce devine stăpân al vieții noastre, deși noi greșit ne închipuim credința ca pe un fel de capitulare în fața dragostei lui Dumnezeu, ea de fapt este o bătălie care abia începe și greu, foarte greu acceptăm că El vrea să schimbe tot în noi, că vrea să facă renovare totală. Am vrea să Îi dăm acces cu porția dar El, face ce vrea cu ce e a Lui și asta ne tulbură teribil.

Deși am prefera un confort al capitulării Dumnezeu alege „să se bage” în toate cotloanele vieții noastre, chiar dacă noi am prefera să nu o facă, am prefera ca unele lucruri să rămână așa cum sunt că tot nu deranjează pe nimeni, am prefera ca unele cotloane măcar să fie totuși proprietatea noastră. El insistă să ia fiecare colțișor la analizat și „deranjat” și să nu lase lucrurile la locul în care noi le-am pus. El vrea să ne formeze după placul Său, chiar dacă noi am considera că e de ajuns „predarea” si frecventarea adunării cu tot ce ține de asta.

Noi „ne deranjăm” ne simțim ofensați și protestăm dacă cineva „se bagă în viața noastră” dar Dumnezeu o face insistent și destul de tulburător, mult mai tulburător decât ar putea să o facă orice semen care ne iubește sau care ne urăște. El vrea control total asupra vieții noastre, asupra trupului nostru, asupra reacțiilor, vorbelor, sentimentelor, relațiilor, încredințărilor și chiar a gândurilor noastre. De multe ori, când credem că e bine, El ne descoperă prin Duhul Sfânt că nu e bine. Mai mult El vrea să decidă până și ce mâncăm. Asta e chiar deranjant. Nici un capitol nu vrea să lase necucerit și e decis să ia totul în stăpânire. Ne confruntăm adesea cu ascultarea rugăciunilor pe care le cântăm cu gura până la urechi: „cu tot ce am eu sunt al Tău”.

Dumnezeu „se va băga” așa de mult în viața noastră încât vom ajunge nu doar să nu mai iubim lumea, ci chiar să o urâm. Vom ajunge nu doar să respectăm oamenii, ci să îi iubim. Vom ajunge nu „doar să intrăm în cer după ușă undeva” ci să fim încununați. Vom ajunge nu niște creștini oarecare, ci niște „lucrători împreună cu El”. Dragii mei, Dumnezeu va tulbura viața noastră pe tot parcursul ei, sa va preocupa de fiecare colțișor al ceea ce însemnăm noi, pe fiecare etaj, pe fiecare nivel, pe fiecare cameră sau cale de acces și va da peste cap rânduiala noastră și o va pune pe a Sa. El are dreptul pentru că noi am spus la un moment dat cu aceste cuvinte sau cu altele asemenea „mă predau, sunt al Tău” și El chiar ia în serios treaba asta. Cine vrea un creștinism confortabil, de duminică, calm, liniștit, cu zâmbete și flori va fi dezamăgit. Dacă totuși va insista să nu fie tulburat va pierde mari binecuvântări sau poate nu a lăsat niciodată pe Dumnezeu în inima sa.

Dumnezeu stă deoparte doar până e invitat înăuntru, dar dacă e invitat, nu poate altfel decât să „ne lucreze” pentru a căpăta chipul lui Hristos în noi. Acesta e standardul Său și vrea să ne ducă la o asemenea „înfățișare” și dacă cu Fiul Său a avut un parcurs pe care îl știm bine, oare pe noi ne va scuti? Nicidecum, vom fi lucrați cu dragoste și cu insistență până vom „arăta ca El”.

Dumnezeu vrea ca noi să devenim ca El, văzându-L așa cum este. Cu cât vrem să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, cu atât vom deveni mai asemănători cu El, asta înseamnă să devenim mai puțin asemănători cu noi. El vrea ca „să pățim” ca Moise, care după ce a stat în prezența Sa, a venit jos de pe munte cu puțin din strălucirea Sa. El vrea să ne tulbure ca pe Moise în pustie și să ne trimită la lucrări ce ne par imposibile, vrea să ne tulbure ca pe Avraam cerându-ne să jertfim ceea ce iubim mai mult, vrea să ne tulbure ca pe Iona trimițându-ne în locurile în care nu vrem să mergem. Am crezut greșit multă vreme că a fi creștin e ușor, cald, comod și liniștitor dar am constatat că e tulburător. Totuși, Voia Sa să se facă, nu voia mea. Oricât de greu este, oricât de disconfortant și tulburător este, inima e plină de bucurie, că El lucrează, bocăne, strică și construiește.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/

 

În ultima mea meditare scriam despre risipa din viața religioasă. E multă și din păcate e un fenomen tare răspândit. Cu toate acestea oamenii continuă să risipească cu spor în fiecare religie existentă. La un calcul simplu, la nivel financiar rămânem surprinși câte s-ar putea face cu banii risipiți în sistemele religioase și totuși e doar o parte a risipei. Dacă mai punem în calcul timpul și energia risipite, cuvintele, emoțiile și sentimentele aflăm destulă energie pentru a muta efectiv munții bucată cu bucată. Azi îmi propun să scriu despre cum poate deveni viața religioasă eficientă.

Am devenit de ceva vreme foarte sceptic când aud de religii și una din cauze este asta a risipei, de aceea am început să gândesc cum se poate schimba situația. Vedeți voi, religiile nu sunt „autorizate” de Dumnezeu. În afară de poporul evreu, de iudaism, nu găsim vreo religie că ar fi cerută de Dumnezeu. Religiile sunt asocieri de oameni cu viziuni similare privind viața spirituală. Sunt acele grupuri de oameni la care aderăm din cauză că au aceleași credințe ca și noi și în acest fel mergem mai încurajați pe drumul care ne stă în față. Nu cred că ne va întreba vreodată Dumnezeu ce religie am avut. Mai degrabă ne va întreba ce am făcut cu energia, timpul, capacitatea și mai ales cu darurile primite. Deci, ca oricare alt grup social care creează un anturaj, religia ne poate face mai buni sau mai răi, mai eficienți sau mai risipitori nu pentru că are putere în ea, ci pentru că ne asociem unui grup anume.

Viața aceasta este prea scurtă ca să risipim ceva din ea iar gândul eficienței ar trebui să ne însoțească mereu. E Biblic, dacă căutați motivație, în Scriptură găsim îndemnuri de genul „mâna să nu-ți obosească” sau „tot ce găsește mâna ta să facă” sau „vom da socoteală de fiecare cuvânt nefolositor” sau „câtă vreme se zice astăzi” toate vorbesc despre necesitatea eficienței. Un om mântuit, nu își mai permite risipa, pentru că Tatăl este eficient și el devine precum Tatăl încetul cu încetul. Trebuie să eliminăm din viața noastră la momentul potrivit, tot ceea ce e ineficient sau ce e risipă.

Folosirea eficientă a banilor. În primul rând în viața personală unde trebuie eliminate cheltuielile neesențiale și cheltuit cu înțelepciune, fapt care va genera mai puțină nevoie și dependență de bani și mai mult timp pentru relația cu Dumnezeu, cu soția sau soțul și cu copiii dar și cu alții. Excepție fac cei pe care Dumnezeu i-a chemat la slujire prin această modalitate unde proporțiile diferă puțin fără a schimba prioritățile.

Al doi-lea aspect al folosirii eficiente a banilor e privitor la biserici. E nevoie de aceeași „optimizare a costurilor” nu putem aborda cu delăsare modul în care se cheltuiesc banii. Trebuie să existe în fiecare biserică o „politică financiară” așa cum există o „politică religioasă” și banii trebuie cheltuiți în funcție de priorități și mai ales pe zone procentuale. Nu poți cheltui întreaga sumă disponibilă pe confortul clădirii și lăsa zone importante ca: misiunea, binefacerea, implicarea socială, ajutorarea nevoiașilor fără acoperire.

Câți bani să dai la biserică? O vreme credeam că 10%, acum cred altceva. Credeam în principiul zeciuielii câtă vreme am văzut biserica locală responsabilă să facă lucrările spirituale care revin individului. Era un fel de: „uite bănuții, m-am scăpat”. De când am văzut că responsabilitatea e a mea, am schimbat abordarea, nu mai sunt adeptul zeciuielii, cred că totul e a lui Dumnezeu, deci se poate folosi după plac de tot ce am eu. La biserica locală „îmi plătesc taxa” cum spunea cineva, dar în viața personală îmi asum responsabilitatea administrării corecte a banilor pe care Dumnezeu mi i-a încredințat. În acest fel 10% a rămas de domeniul trecutului. Am avut luni în care am dat 7% și luni în care am dat ca familie 70%.

Rămân totuși la încredințarea că, pentru cei care nu vor să se concentreze asupra descoperirii voii lui Dumnezeu cu privire la locul în care e nevoie de banii lor e mai bine, să dea bisericii locale partea pe care au hotărât-o, pentru ca oamenii care administrează acei bani să îi distribuie cu înțelepciune unde îi luminează Dumnezeu, deși există riscul să îi distribuie și incorect.

Folosirea eficientă a timpului. Aici e iar foarte important cum privesc viața spirituală. Văd mersul la biserică ca pe o datorie sau caut să „profit la maxim” de el. Vreau să îmi fac porția sau să cresc și să mă maturizez. Religia poate fi o pierdere mare de timp dacă eu personal nu sunt un om al eficienței. Mersul la biserică nu mă face mai sfânt cum nici mersul cu avionul nu mă face pilot, dar sunt oameni care zboară cu avionul în școala de pilotaj, pe aceia mersul cu avionul îi face piloți, deci este foarte posibil ca, venind la biserica locală cu atitudinea potrivită să mă fac mai sfânt. Participarea la programele bisericii locale mă poate fortifica, întări, încuraja sau dimpotrivă întărâta, amărî, descuraja. Dar există și o zonă neutră, bunica spunea că, pe vremea când o obligau preoții să facă cruce, ca orfană fără apărare a găsit formula: făcea semnul crucii dar spunea „incantația”, „cum n-ajută, așa nu strică”. Dacă abordăm așa viața religioasă și mersul la biserică e o risipă de timp. Ori suntem dedicați ori legăm de gard această rutină. Știu, mulți nu cred asta, dar nu sunt de principiul: „să nu zică alții că nu vin”

Nu risipi timpul, asigură-te că „mersul la biserică” îți este de folos, clar, fără dubii, fără îndoieli și nu mă refer la a te simți bine, ci la folosul vieții spirituale. Te hrănești? Crești? Te implici? Te vezi parte din trup? Dacă nu e așa, schimbă abordarea, nu te du degeaba la biserică, nu are rost, roagă pe Dumnezeu să te lumineze.

Data viitoare voi încerca să continui cu eficiența în zona activităților și a emoțiilor unde iar se face risipă. Până atunci, să ă fie viața spirituală eficientă.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Tozer spunea la un moment dat: „Probabil nu există nici un domeniu al activității umane în care să existe atâta risipă ca cel al religiei.” La momentul când am citit această afirmație, cu vreo cincisprezece ani în urmă, m-am simțit indignat și am zis „și mai este considerat un titan al credinței de unii”. Astăzi abia înțeleg câtă dreptate avea când scria. Într-adevăr, domenii cu mai mare risipă în existența umană ca cele religioase nu există.

Voi trece repede peste risipa financiară. Că nu e subiectul acestei scrieri deși se pot scrie biblioteci întregi. O menționez doar că există și e mare. Religiile au devenit unele din cele mai eficiente și profitabile afaceri, unii care știu să manipuleze bine își sporesc averile fără efort, fără sudoare și apoi pretind că Domnul i-a binecuvântat. Problema pe care mi-o pun este ce vor face când îi va trăsni Domnul. Să nu înțelegeți că generalizez, nu toți preoții, pastorii, călugării se încadrează în această categorie, nu ar avea cum pentru că sunt mulți, dar unii din ei, o minoritate chiar, prin acțiunile lor lacome îi umbresc și le strică reputația și celorlalți. Risipă și de bani, risipă și de colegi.

Risipa de timp. Este una din cele mai mari risipe din viața religioasă. Deși putem face din timpul petrecut la biserică un câștig, de cele mai multe ori el este o pierdere. Este o pierdere datorită neimplicării noastre, datorită inconștienței și datorită lenei și relaxării. Mergem cu așteptări greșite, irealiste sau fără așteptări. Avem un timp pe care îl irosim degeaba sau chiar cum spunea Pavel celor din Corint „vă adunați laolaltă nu ca să vă faceți mai buni, ci ca să vă faceți mai răi” De ce? Pentru că prea adesea folosim acel timp greșit: lăsăm mintea să se relaxeze, bârfim, observăm pe alții, criticăm, ne mândrim și chiar uneltim la rele: „cum să ies mai devreme ca să nu îl mai întâlnesc pe cutare”, „ce să îi spun lui cutare ca să nu mai fie așa de mândru”, „ce bine arată cutare” sau altele. Lăsăm firea să se desfășoare în voie, să zburde chiar.

Risipa de cuvinte. Tot Tozer spunea: „În rugăciunile noastre private sau în cele publice îi cerem constant lui Dumnezeu să facă lucruri pe care deja le-a făcut sau unele pe care nu le poate face, din pricina necredinței noastre.” Da, doare și pe mine mă doare. Rugăciuni super emoționante, lacrimogene, unele cu hohote, care sunt fix degeaba pentru că nu le gândim, nu încercăm să ne rugăm călăuziți de înțelepciunea divină, ci ne lăsăm îmboldiți în rugăciuni de emoția umană și o confundăm cu „cercetarea Duhului”. Mai mult, le alcătuiește mintea noastră în așa fel încât să obțină multe amin-uri, pe cele publice. Oare credeți că vom dar socoteală de fiecare cuvânt nefolositor care ne iese din gură, chiar dacă el e spus la rugăciune sau la amvon? Câte expresii „mă rog pentru tine” ai spus degeaba?

Risipa de emoții. Emoțiile sunt puse de Dumnezeu în noi. Atâta vreme cât ele servesc scopului pentru care au fost puse sunt sănătoase, dar cum depășesc acel cadru ne pot îmbolnăvi. Bisericile care exploatează emoțiile oamenilor îi îmbolnăvesc. Un exemplu: frica este o emoție care ne poate fi foarte utilă când suntem în pericol, ne va „pune pe automat” în încercarea de apărare sau fugă, ne va energiza intens corpul exact în acele părți în care are nevoie, va tăia resursele pentru organe care atunci nu sunt necesare, totul pentru a ne ajuta să luptăm sau să fugim cât mai eficient posibil. Dacă însă frica persistă multă vreme, ne îmbolnăvim. Corpul va ține fără resurse stomacul și sistemul digestiv, va oferi resurse suplimentare picioarelor și mâinilor, omul va fi agitat, stresat și va obosi. Dacă o emoție bună în anumite situații va deveni dăunătoare dacă persistă mai mult decât trebuie.

Risipa de activități. Activismul religios e cel mai mare păpător de energie. Dacă am lua toată această energie și am canaliza-o constructiv am putea clădi orașe. Oameni care se zdrobesc să facă anumite activități și nu gândesc la utilitatea lor sau la necesitatea lor, ca să nu mai zic că nu se gândesc niciodată dacă sunt chemați de Dumnezeu să le facă sau e doar chemarea liderilor bisericii sau a unor motivații publice apreciative.

De regulă risipim pentru că nu suntem instruiți. Risipim pentru că mergem „pe mâna liderilor religioși” și nu ne asumăm responsabilitatea propriei vieți spirituale. Religiile există și astăzi în forma actuală din cauza lenei personale de a cerceta Scriptura și de a ne apropia de Dumnezeu. Deși pot fi o mare binecuvântare, dacă acolo se întâlnesc oameni iubitori de Dumnezeu în practică ele devin chiar dăunătoare, dacă acolo se întâlnesc omeni care vor să scape de responsabilitatea spirituală și să o plaseze unui preot, duhovnic, pastor sau altcuiva.

Provocare: Viața ta religioasă e un câștig spiritual? Simți că ești în creștere? Vezi clar că mersul la biserică te crește sau vii acasă dărâmat, întristat, lovit? Simți că rugăciunea ta e ascultată? Vezi clar prezența și însoțirea lui Dumnezeu în viața ta?

Pentru lideri religioși sau slujitori: Predici întotdeauna cu un scop precis? Ai clar în minte viziunea și chemarea? Știi deslușit ce te cheamă Dumnezeu să faci? Sau predici „cum vine” pe principiul „ce dă Duhul dimineață la prima cântare”? Vezi efectele predicării tale în viața oamenilor sau vezi doar efectele și gura căscată când rostești cuvintele?

Fiecare să se cerceteze dar pe sine și să nu trăiască fără folos ci cu folos pentru că viața e scurtă.

Mâine, dacă ne mai lasă Dumnezeu vom vedea cum putem avea o viață religioasă eficientă pentru noi și poate și pentru cei din jurul nostru. O viață care să îl glorifice pe Dumnezeu. Dor câteva gânduri pentru că e un domeniu vast.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/