Nu vreau să „tulbur apele” cu cine știe ce teorii controversate despre rolul femeii în biserici, pentru că e o temă delicată și oricât de echilibrat ar aborda-o cineva, tot provoacă pasiuni. Scopul meditării mele este de a identifica un fapt de necontestat și de a îl analiza sumar și anume: de ce tot mai multe femei predică sau chiar ajung „păstorițe” și ce se întâmplă cu bărbații? Un fapt care nu poate fi contestat și care ne spune câte ceva despre realitatea pe care o trăim.
Nu știu dacă ați observat, dar în ultima vreme, foarte des auzim despre femei care predică, chiar dacă se susține că nu fac asta ci doar „au o mărturie”. Intervine o eschivare de la realitate din cauza unor prejudecăți culturale sau religioase și o ambalare a unei realități de necontestat. Probabil problema mai mare este însăși eschivarea prin minciună de la recunoașterea unei realități contemporane. Le este teamă acelor femei sau bărbaților care sunt de acord cu vorbirea lor, să recunoască asta, pentru a nu fi ținta comentariilor extremiștilor. În realitate, orice femeie, ca și orice bărbat, când deschide gura să dea sfaturi, îi învață pe ceilalți chiar dacă nu merg la amvon ci doar la microfon, chiar dacă nu numesc asta predică ci doar mărturie. Și asta indiferent dacă se întâmplă într-o sală de cult sau acasă la cineva sau pe stradă.
Mulți contestă că femeia ar trebui să învețe pe alții, pe baza interpretării riscante prin scoatere din context a unor pasaje scripturale. Mulți se duc la extreme și spun că nu trebuie nici poezii sau cântări să zică în biserici ci să „învețe în tăcere”. E o interpretare de tipul „că așa vrea mușchiul meu” a Scripturii. În realitate, același Pavel recomandă femeilor mai bătrâne „să învețe pe alții ce este bine” și distinct „să învețe pe femeile mai tinere”. Oricum ar fi, extremiști tot vor exista. Unii vor ține mereu cont din Biblie doar de ceea ce le convine sau pică bine.
Realitatea e totuși dramatică. Eu aș spune mei degrabă că tot mai multe femei sunt nevoite să predice, nu neapărat că vor să predice. Avem o criză mare în multe biserici neoprotestante de bărbați gata să slujească. Mulți bărbați au abandonat acest capitol al vieții spirituale și au lăsat „posturile vacante”. Depărtarea de ceea ce ne cere Scriptura ne pune în situații foarte delicate ca și organizații religioase. „Pe vremea mea” era bătaie pe amvon, cine prindea era onorat și unii au făcut din sportul „frecatului colțurilor amvonului” un spectacol ieftin și jegos. Era opusul aceste stări de astăzi, tot la fel de periculos. Bărbați care se luptau să predice și nu-i mai putea da jos de acolo.
Unde sunt bărbații care să predice? Unde au dispărut? De ce sunt nevoite unele biserici să folosească femeile pentru asta? Dacă vreți, e ca la război, femeile ar trebui protejate nu interzise în astfel de bătălii, dar, în anumite cazuri și femeile pot lupta, uneori o vor face mai bine decât bărbații. Unde sunt cei ce ar trebui să slujească?
Mă consider unul din evadați. Da, eu sunt una din persoanele care am cerut să nu mai fiu inclus în lista de oameni care slujesc public în biserica din Mediaș, pentru a rămâne doar în slujirea mult mai simplă a bisericii din Agârbiciu. Sunt în consecință unul din cei care „au lăsat locul liber” și privesc puțin și „din afară” problema, așa că voi încerca să spun ce văd, cu riscul de a produce și disconfort. Iată câteva observații, fără a le putea clasifica într-o anumită ordine.
Bărbații s-au feminizat și femeile s-au masculinizat. Este un adevăr care nu poate fi contestat. Societatea contemporană a reușit să aducă diferențele dintre sexe aproape de inexistență. Nu mai există aproape deloc o clasificare a atribuțiilor, o diferențiere în funcție de sexul persoanei. Se consideră femeia concurentă bărbatului nu inferioară ca în cultura veche, nici egală ca în scrierile Noului Testament. Poate unii vor spune că noi ne orientăm după Scriptură nu după cultură, și le răspund: așa ar trebui, dar nu așa facem. Din păcate, cei mai mulți oameni rezumă „viața spirituală” la mersul la biserică deci pe acest principiu influența „lumii” e prezentă în 90% din timpul nostru pe când cea biblică doar 10% așa că, ne vom transforma în consecință.
Foamea după emoții. Da, se caută din ce în ce mai mult predicile care dau emoții și bărbații de regulă nu predică la emoții sau o fac mult mai greu decât femeile. Nu doar predicile ci întregul program se duce din sfera rațională în cea emoțională. Oamenii vor „să simtă” și dacă nu simt consideră că nu a fost bună predica. Vor să se simtă învăluiți, vor să simtă emoții, vor să simtă palpabil, vor într-un fel dovezi ale puterii vorbitorului, nu cuvinte ale lui Dumnezeu. Se caută mai presus de toate senzația, de regulă senzația de bine, de plăcere. Uneori orbește se caută, cu mâinile întinse și cu ochii închiși, vrem să pipăim pentru a simți, ne întindem „senzorii” vrem să palpăm și puțini bărbați sunt în stare să ofere astfel de dovezi deși mulți încearcă.
Depărtarea bisericilor de la Scriptură. Da, e o altă cauză pentru care bărbații se retrag. Când biserica locală o ia în direcție greșită unii încearcă să o mențină pe direcția bună, dar nu reușesc și în cazurile riscante, unii sar din barcă. Din păcate tot mai des aud despre organizații religioase care au deraiat de la Cuvântul lui Dumnezeu. În această situație e valabil principiul „tu și casa ta”. Astfel unii dispar din viața organizațiilor locale pentru a se slava. Aici e mult de scris pentru că unii insistă că ar fi abandon și lașitate. În realitate e responsabilitate întrucât prima obligație a unui bărbat este soția sa și copiii, mai apoi biserica locală. Doamne, te rog să cercetezi tu orice grup care se numește biserică locală.
Păcatul din viața personală sau familială. Din păcate, pentru bărbați e din ce în ce mai ușor să păcătuiască. Unele din păcate pot fi tăinuite de oameni, dar nu și de Dumnezeu. Pot fi ascunse, dar efectele lor vor fi vizibile și unul din efectele păcatului este tocmai pierderea puterii spirituale. Asta se traduce și prin pierderea chefului de a sluji prin cuvânt. Știu că mulți nu sunt de acord cu afirmația asta, dar tot o repet: astăzi e mult mai ușor și la îndemână să păcătuiești decât era înainte. Ei bine, dacă e mai ușor, pică mai mulți, în consecință și dintre slujitori vor pica mai mulți. Și nu mă refer neapărat la pornografie (că e ușor de accesat) și în aceeași măsură la lăcomie, iubirea de lucruri și posesiuni, iubirea de bani, iubirea de poziție socială și altele. Doamne te rog adu vindecare.
Problema slujirii pe bani. Aici sunt vizate unele culte care își angajează slujitorii. Omenii zic: „doar plătim păstor” să-și facă treaba. Așa că, ne trezim cu predicatori profesioniști și credem că ne putem vedea de treburi, că doar plătim nu? Vedem slujirea apanajul unor oameni cu anumite studii, o vedem ca pe o meserie și dacă noi nu avem calificare, ne tragem îndărăt. Tot mai mulți cred, că plătind un păstor, acesta va fi omul orchestră, va face față tuturor situațiilor ce necesită slujire și că ei pot veni la biserică liniștiți fără a mai fi nevoie „să citească biblia duminică dimineața devreme pentru a găsi ceva de predicat”. Dacă sunt doi păstori, atunci chiar ne-am scos.
Infantilismul spiritual. Mulți băiețași au predicat sau mai predică. Oameni care predică pentru apreciere, faimă, laudă, renume și care nu predică pentru că aste le e chemarea, care nu predică pentru că aceasta le este responsabilitatea. Omeni imatur spiritual care au sperat că predicarea le va aduce avantaje, când au văzut câtă muncă, seriozitate, rugăciune și responsabilitate implică predicarea s-au tras într-o parte. Pe de o parte e bine, pentru că nu se mai rostesc predici infantile, nebiblice, pe de altă parte sper să devină bărbați cât mai curând.
Îndepărtarea lor intenționată sau neintenționată. Da, unii din cei care slujeau, pentru că nu mai sunt comozi pentru direcția în care merge biserica locală sau cea națională, sunt excluși discret sau direct. Dacă nu predici în conformitate cu ceea ce cultul dă ordine, ești îndepărtat. E una din realitățile de necontestat ale zilelor noastre. Nu ai cum să vii cu o altă perspectivă, dacă cultul nu e de acord cu acea perspectivă zbori, fie că pe furiș, fie direct. Cultul „de la București” decide dacă ai libertatea sau nu.
Extenuare. Aha, sunt unii care pică și rămân în urmă. De regulă sunt cei care o vreme au tras de au rupt hamul și la un moment, dar au picat pe brazdă. De regulă ei sunt lăsați în urmă dacă nu mai sunt „plini de râvnă” și alții le iau locul. De cele mai multe ori, aceștia nu mai sunt nici măcar încurajați să se ridice de jos, sunt lăsați acolo și chiar condamnați pentru lipsa lor de implicare. Nu contează că până atunci și-au depășit capacitățile. Nu ești cu noi, ești împotriva noastră.
Punerea în slujire după bani. Nu știu cum să o numesc această problemă, dar e vorba de punerea în slujire nu pe criteriile Scripturii, ci pentru că frații respectivi sunt oameni care contribuie mult cu bani la biserică. Se întâmplă în mai toate bisericile locale. Cine vine cu mulți bani, se consideră „by default” că ar fi bun și de slujire publică și în cele mai multe cazuri nu este așa. Darul unor oameni e să facă bani, asta e chemare lor și prin asta pot sluji biserica locală. Când sunt puși în slujirea prin învățătură nu sunt potriviți. Dar „regula de aur” spune: cine are aurul face regula.
Activismul religios. Uf, că de ce scriu, de ca apar tot mai multe. Vedeți voi, activismul religios e cauza slujirii multor oameni. Ei cred (și eu am crezut o vreme) că slujind biserici locale, slujesc lui Dumnezeu, dar descoperă la un moment dat că, poți sluji bisericii locale dar nu înseamnă neapărat că îl slujești pe Dumnezeu. La un moment dat se maturizează, realizează că au slujit din dorința de a face activități religioase și nu din chemarea pe care au primit-o și se retrag, uneori la polul opus. Activistul religios e folosit mult în biserici și dacă cei ce conduc biserica au câțiva din ăștia se bucură tare de ei, deși nu au neapărat respect pentru ei, dar „au pe ce pune mâna la nevoie”.
Înțelegeți de ce uneori femeile sunt nevoite să predice? Astea sunt unele din motive, deși există și unele exclusiv ale lor. Sunt destule cazuri în care răzvrătirea sau mândria le face să predice. Dar în prea multe situații problema nu este a lor ci a noastră a bărbaților. Am încercat să scriu în așa fel încât să nu stârnesc pasiuni. Sper să fi reușit.
Voi ce credeți? Care sunt motivele?
Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/page/2/
Prima problemă ar fi că identitatea femeii devine identitatea soției de pastor. Dacă înainte de căsătorie fiecare avea o identitate stabilită de propria personalitate, după căsătorie eticheta este „soția pastorului X”. Pentru Christine, asta a însemnat o trecere subtilă de la identificarea ca și creștin, ca și copil al lui Dumnezeu, la identificarea cu un rol, un statut, o categorie, o etichetă. Iar în timp ce identitatea personală se pierde în acest rol, devin mai importante performanța cu care interpretezi acest rol și mândria de a fi bună în rol decât relația adevărată cu Dumnezeu.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 