Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

Omul este creația lui Dumnezeu căzută în păcat și prin urmare nu prea avem cu ce-L impresiona pe Dumnezeu. Și totuși, ne putem surprinde Creatorul, impropriu vorbind, prin credința sau necredința de care dăm dovadă. În Matei 8:10 Domnul Isus s-a mirat de vorbele sutașului din Capernaum afirmând că nici în Israel n-a găsit o credință așa de mare iar câteva pagini mai încolo, în Marcu 6:6, Isus se miră de necredința consătenilor Săi. Credința autentică este darul lui Dumnezeu și prin urmare nu deținem drepturi de autor asupra ei. Cred însă că cei care vor să aibă o credință precum cea a sutașului trebuie doar s-o ceară și ea le va fi dată cu mână largă. Ajută Doamne necredinței noastre.​Auzisem cu ceva vreme în urmă o predică prin care eram îndemnați să-i cerem lui Dumnezeu să se implice în situațiile importante din viața noastră. Expunerea era foarte clară și se înțelegea limpede ce sugerează vorbitorul: în situațiile mai puțin importante descurcați-vă singuri; nu-L implicați pe Dumnezeu în orice mărunțișuri. Pe El chemați-L doar în cazuri de excepție și la zile mari. În traducere liberă sună cam așa: nu sunați pentru orice la 112. Nimic mai fals și mai eronat. Oameni buni, noi suntem în dependență totală de Dumnezeu. Despărțiți de El nu putem face nimic. El dă și voința și înfăptuirea. Oare de ce îi este greu omului să accepte suveranitatea lui Dumnezeu? Voi relata doar două exemple din viața mea, nesemnificative din punctul de vedere al unora, în care L-am rugat pe Tatăl meu ceresc să intervină și El mi-a demonstrat că nu este prea ocupat ci are timp și pentru nimicurile unui copil de 8-9 ani. Era vremea cireșelor și-mi amintesc că pe drumul de la școală spre casă îi ceream lui Dumnezeu să facă cumva, cum știe El, că tare aș mai mânca niște cireșe. Eram șapte copii la părinți și vremurile erau grele așa că bani să se cumpere cireșe nu erau, livadă cu cireși nu aveam iar la ferma cu pomi fructiferi din localitate nu mergeam pentru că știam că e păcat să furi. Așadar, singura soluție era să vrea Dumnezeu să se ocupe de problema mea. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria enormă și surprinderea ce le-am avut când am ajuns acasă. Pe masa din bucătărie mă aștepta un vas de 20 litri plin cu cireșe coapte bine, lucioase, zemoase, aromate și extraordinar de gustoase (parcă și acum le simt gustul). O cunoștință de la țară venise în vizită și le adusese. Un al doilea exemplu: dintre toate surorile mele eu am fost singura care mă născusem afonă; chiar și părinții și bunica mea aveau darul de-a cânta, numai eu nu-l aveam. Tânjea inima în mine cum aș fi cântat dar nu puteam. Surorile mele mă tot instruiau de acasă să nu-mi dau drumul la voce când cântăm cu copiii în adunare ca să nu derutez pe o rază de un metru în jurul meu că altfel se alegea jalea de cântarea noastră. Întotdeauna vorbeam în sinea mea cu Dumnezeu și-L întrebam de ce nu mi-a dat și mie darul cântării. Ani de zile, zeci de ani m-am rugat și i-am cerut să-mi dea și mie voce de cântat și ureche muzicală . Am cerut pentru că am crezut cu toată ființa mea că poate să facă acest lucru fiindcă mă agățasem de versetele biblice care spun că ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu, că dacă aș avea credință cât un grăunte de muștar aș putea muta munții și că dacă cer voi căpăta. Am crezut pe Dumnezeu pe cuvânt și am crezut că ce zice Scriptura este DA și AMIN. Istorisirea este mult mai lungă dar eu o voi scurta. În decursul anilor Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile, cred că și s-a mirat de credința mea, mi-a pus la încercare credința dar în tot acest timp El a pus puțin câte puțin din darul muzical în mine; mi-a dat un strop pe care eu l-am folosit cu multă bucurie și apoi El a mai adăugat două măsuri pentru care i-am mulțumit îndelung și pentru că acele măsuri le-am folosit la capacitate maximă El a mai adăugat alte și alte măsuri și încă mai adaugă și în prezent. Ba chiar a făcut mai mult decât am știut eu să-i cer: am ajuns eu, afona de altădată, să învăț pe alții să cânte spre slava lui Iehova. Tot ce știu este că Dumnezeul Atotputernic, Creatorul celor văzute și nevăzute și-a făcut timp pentru mine, un copil la acea vreme, S-a aplecat spre nimicurile mele și nu S-a simțit jignit că i le-am adus înainte. Dumnezeul meu este foarte mare și este cel mai tare. Îmi face plăcere să mă laud cu Dumnezeul meu.

Niciodată nu vom putea vesti un Dumnezeu mai mare decât ne este credința. De asemenea, este trist că unii învățători ai Legii nu-L prea cred pe Dumnezeul pe care-L predică. Lui Dumnezeu îi face plăcere să vadă că acceptăm să trăim în dependență totală de El și că îi cerem să se implice absolut în toate domeniile vieții noastre. Să apelăm dar cu încredere la El pentru că nu ne va refuza și nici nu ne va izgoni dinaintea Lui. Dacă noi care suntem răi știm să dăm daruri bune copiilor noștri cu atât mai mult va da El daruri bune celor ce i le cer. Să nu uităm însă să-i mulțumim printr-o viață evlavioasă. Așadar, oricine-ai fi, orice problemă ai avea, indiferent de dimensiunea ei, adu-o înaintea Tatălui ceresc și așteaptă în tăcere ajutorul Lui pentru că negreșit El va lucra la timpul hotărât de El, nu de tine. Dintr-o așa mare mulțime de credincioși declarați tu poți face diferența: vei fi un credincios precum sutașul sau vei da dovadă de o necredință care să-L mire pe Dumnezeu ? Măcar dacă am avea credința dracilor tot ar fi mai bine dar de așa multe ori omul dovedește că este mai rău decât dracii; ori nu crede și dacă se întâmplă totuși să creadă câtuși de puțin, nu se înfioară . Rămâne la alegerea noastră din care categorie vrem să facem parte.

 

(Estela C. Manea)

Credința vs necredința care-L miră pe Dumnezeu

Cu greu s-ar găsi ceva nou de spus despre bârfă. Poate fiindcă a fost cu noi de la începutul istoriei, iar moraliști de toate profesiile s-au străduit în mii de chipuri să ne convingă să renunțăm la ea. Şi tot aici e. Însă am rezonat puternic cu o pistă pe care am (re)descoperit-o recent.

Un ghid pentru arta conversației publicat în anii ’70 și readus în atenția publicului de Brain Pickings admonestează, sub semnătura Barbarei Walters, practica viciată și vicioasă a bârfei.

Walters radiografiază un motiv dureros pentru care bârfa continuă să fie un hobby pentru mulți: „Uneori oamenii bârfesc doar pentru că simt că trebuie să o facă pentru a fi interesanți.” Altfel spus, bârfești atunci când, pentru că te simți inadecvat, începi să iei la disecat detalii din viața altora, punându-te pe tine, și detaliile din viața ta, la un loc sigur.

Bârfa este rudă apropiată cu complexul de inferioritate. Rareori îi bârfim pe cei pe care îi considerăm inferiori nouă. De cele mai multe ori îi bârfim pe cei pe care îi invidiem (chiar dacă din alt punct de vedere decât cel analizat la șuetă). Adevăratele noastre motive rămân necunoscute interlocutorului, care se bucură de luxul de a pătrunde gratis în intimitatea celuilalt, fără să se preocupe prea tare de faptul că e probabil ca, în curând, să fie chiar el subiect pe agenda vreunei discuții.

Așadar bârfim în ciuda faptului că știm că nu e frumos, pentru că intuim că măcar ne e util. Dar sunt cel puțin două motive pentru care ne înșelăm.

Primul apare în ghid și spune că „bârfa nu e greșită doar moral, ci și strategic, pentru că aproape întotdeauna se întoarce împotriva persoanei implicate”, scria Walters.

Pe al doilea l-am găsit în substratul unui citat de pe TED, și aici este pista nouă. Noi, zice citatul, suntem cei care ne menținem relațiile la un nivel mediocru, pentru că ne fixăm ca obiectiv ținerea lor pe linia de plutire, fără să luăm în calcul că ne-am putea propune să ne avântăm ambițioși spre culmi (de împlinire). De ce să ne hrănim relațiile cu conversații de tip junk, care ne blochează mereu la același nivel (bârfa nu împlinește în mod real pe nimeni)? De ce să nu vedem în fiecare conversație o ocazie de aprofundare a relației și să nu renunțăm până nu scoatem ceva semnificativ din ea? Măcar ca acest „semnificativ” să fie faptul că nu am denigrat pe nimeni pe parcursul ei.

Celor mai creativi, articolul TED le propune un principiu de upgradare a conversațiilor: treci de la oglindirea celuilalt la depășirea așteptărilor privind răspunsul. Și, zic ei, de exemplu, atunci când cineva îți spune „vai, ce cald e afară!” nu oglindi afirmația doar confirmând „da, să știi că!” ci fă și o conexiune, du mai departe conversația, uneori poate apelând și la un soi de umor mucalit pentru asta: „cică e la fel de cald ca atunci când japonezii au atacat Pearl Harbor. Dacă așa o fi fost.”

Autorii continuă sugestiile recomandând să înlocuim întrebările închise cu întrebări deschise, care fac loc poveștilor:

În loc de:
„Ce mai faci?”
„Cum ți-a fost ziua?”
„De unde ești?”
„Cu ce te ocupi?”
„În ce domeniu lucrezi?”
„Cum te cheamă?

Întreabă:
„Care e povestea ta?”
„Ce ai făcut azi?”
„Zi-mi cea mai ciudată chestie despre locul în care ai crescut.”
„Ce s-a întâmplat interesant la lucru azi?”
„Cum ai ajuns să lucrezi unde ești acum?”
„Ce înseamnă numele tău? Tu ce ai vrea să însemne?”

Poate că aceste sugestii par copilărești, însă cu puțină creativitate, principiul poate fi adaptat astfel încât să reflecte numeroase tipuri de personalitate, fără să mai fie nevoie să apelezi la ridicolul mai mare al bârfei.

Se știe: oamenii iubesc poveștile pentru că îi ajută să se dezvolte. Atunci când îți asumi riscul de a-ți spune propria poveste, te simți mai motivat să îți construiești una care să poată fi spusă. Și, când îți iese, ești mult-mult mai fericit decât atunci când spui povestea altuia.

http://semneletimpului.ro/bloguri/barfesc-deci-ma-injosesc.html

Mă uitam oarecum surprins și încercam să privesc „din afară” la ceea ce înseamnă azi pentru oamenii din jurul meu termenul de „pocăit” și am descoperit câteva lucruri interesante. Cel puțin în ultimul timp, ultimele luni, cuvântul pocăit a devenit foarte apropiat de cuvântul protestatar. Da, cu un altfel de protest de cât e obișnuită lumea, unul „pocăit”, dar acești termeni încep să se apropie în optica oamenilor.

Desigur că mulți din „protestatari” se bucură și chiar am citit texte laudative că avem ocazia să arătăm lumii cât de civilizat protestăm noi, că avem ocazia să cântăm „cântările Domnului” în centrele marilor orașe, că avem ocazia „să ne facem vizibili și auziți” și alte câteva argumente considerate destul de puternice de unele persoane. Atât de puternice încât să merite asocierea cu politicieni, ziariști și anumite organizații. Mi se pare că am lunecat periculos de mult spre extrema popularității izvorâtă dintr-o stimă de sine proastă.

Azi, ochii mi-au căzut pe pasajul din epistola lui Petru, care scrie: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare Sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?”

Un text care nu are cum să nu te pună pe gânduri, care nu se poate să nu te provoace la meditare. Un text care are impact în viața oricărui copil de Dumnezeu. Ce fel de om ar trebui să fiu eu? Care trebuie să fie identitatea mea, imaginea mea, amprenta mea, relația mea? Ce fel de imagine trebuie să transmit? Ce fel de om ar trebuie să fiu eu când mulțimea procedează într-un anumit fel? Pot să fiu „la fel” doar pe baza recomandărilor cuiva sau trebuie să cercetez „pe cont propriu”?

Uneori noi creștinii, vrem să ne impunem regulile noastre. Știm că ele sunt bune, biblice și ne dorim să facem din ele legi ale statului și chiar avem speranța uneori că vom reuși. Invocăm puterea lui Dumnezeu și de multe ori visăm irealist și nebiblic. Credem că avem puterea, sub imperiul emoțiilor, să „facem regula” în curtea în care „toate lucrurile au să se strice”. Noi credem că putem să le reparăm, chiar dacă Dumnezeu ne-a avertizat că au să se strice.

Ne dorim societățile prospere, organizate pe reguli deloc biblice de la fundamentarea lor. Vrem prosperitatea acelor societăți, beneficiile lor, confortul lor, dar nu vrem să plătim prețul pe care ele îl cer. Uneori pentru acel confort, stare de bine, civilizație și condiții prețul e familia noastră. Ne sesizăm dacă ne ia copiii, dar nu ne alarmăm de loc că răpirea grosolană și mare e cea de părinți. Părinții sunt răpiți toată ziua de lângă copii, la munci dar nu protestează nimeni. O asemenea răpire e considerată acceptabilă deși e un lucru tot așa de grav. Dar ne place să ne amăgim, ne place să credem că dacă copiii sunt la noi acasă, deși noi nu suntem, totul este în regulă.

Acum un an, predicam într-o biserică din Belgia și le spuneam celor de acolo că în România va fi mai bine de trăit decât la ei, într-o perioadă de câțiva ani și pentru un timp. Ei au zâmbit și au spus unii în mintea lor, alții cu glas tare „niciodată”. Mă întrebau dacă prorocesc și am zis că nu, doar îmi dau seama că toate aceste condiții vor trebui plătite și pentru un copil de Dumnezeu, care ar trebui să fie un „altfel de om” va deveni insuportabil prețul. Nu că România ar fi ferită, dar suntem mai înapoiați.

Oare de ce avem tendința asta după confort, dotări, avuții, tehnologii, bani și altele din lucrurile care vor arde? Oare de ce alegem să plătim un preț așa de mare pentru ele? Oare de ce credem că putem pune noi reguli? Oare de ce ne înșelăm singuri crezând că prin „încordarea noastră” putem face regula în „casa lor”? Oare astfel de oameni ar trebui să fim noi?

Și dacă statele occidentale, criticate tare acum, sunt mai corecte decât noi? Dacă noi ne-am dus la ei și ei deja aveau acele reguli, iar noi le-am acceptat implicit, oare nu suntem nedrepți? Oare nu suntem noi suciți? Am acceptat prețul ca să beneficiem de condiții, apoi vrem să nu îl plătim… Oare ce fel de oameni ar trebui să fim noi?

Nu mă deranjează ideea de protest dar mă deranjează principiul „fă-te frate cu dracu până treci puntea”. Nu mă deranjează ideea de protest dar mă deranjează principiul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”. Nu mă deranjează ideea de protest dar mă deranjează lipsa de corectitudine, manipularea și populismul.

Oare astfel de oameni ar trebuie să fim noi? Oare așa așteptăm și grăbim venirea zilei lui Dumnezeu? Oare e bine dacă ne găsește Isus la protest? Oare nu mergem într-o direcție  periculoasă? Oare suntem oamenii care ar trebuie să fim? Mă întreb fără ironie sau superioritate, mă întreb sincer și dus pe gânduri.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Într-o zi, o învățătoare le-a spus copiilor din clasa ei să vină cu o pungă de plastic cu câțiva cartofi. Fiecare cartof va primi numele unei persoane pe care copilul o urăște.

A doua zi, fiecare copil a adus cartofi. Unii aveau doi cartofi, alții trei… în timp ce câțiva aveau cinci. Învățătoarea le-a spus că trebuie să care în ghiozdănelul lor pungile cu cartofi timp de o săptămână, oriunde ar merge. Zilele au trecut… copiii au început să se plângă de mirosul puternic dat de cartofii mucegăiți. De asemenea, cei care aveau cinci cartofi aveau o pungă mai mare și mai grea comparativ cu cei cu doi sau trei cartofi.

La sfârșitul săptămânii, copiii au fost ușurați că jocul s-a încheiat. Învățătoarea i-a intrebat: “Cum v-ați simtit cărând după voi o săptămână întreagă o pungă cu cartofi?”

Copilașii au spus tot ce aveau pe inimă, plângându-se de problemele cu care s-au confruntat în timp ce transportau cartofii urât mirositori. Învățătoarea : “Asta se întâmplă când purtați ură în inima voastră pentru o persoană.

Mirosul de ură vă va contamina mintea și va fi purtat de voi oriunde mergeți. Daca nu puteți tolera mirosul de cartofi mucegăiți.. pentru doar o săptămână, vă puteți imagina cum este să porți ură în inima voastră pentru o viață întreagă?”

Articol relatat de portalul Altarul Credinţei.