Categorie: MEDITAŢII

De ce intarzie Dumnezeu ?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE, MEDITAŢII

De ce intarzie Dumnezeu ?

     “Mirele zabovea”

     In Pilda celor zece fecioare exista o afirmatie care ne contrariaza: “Mirele zabovea” ( Matei 25,5 ). Cine este “Mirele” din parabola ? Desigur, Domnul Christos. La ce se refera “zabovirea” Sa ? Cu siguranta, la momentul glorios al revenirii Sale, conform promisiunii facute: “Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi” ( Ioan 14, 2 up.-3 ).

Aceasta este una din cele mai frumoase si incurajatoare promisiuni pe care le putem intalni pe paginile Sfintelor Scripturi, aducand speranta si si lumina in sufletele doborate de griji ale multor credinciosi. Dar de ce zaboveste Mirele ? De ce intarzie Dumnezeu in implinirea planurilor si promisiunilor Sale ? Ii place Tatalui nostru ceresc sa ne vada suferind an dupa an in asteptarea eliberarii si mantuirii ? De ce nu pune El capat mai curand istoriei pacatului si de ce nu aduce mai repede Imparatia neprihanirii, dupa care tanjim din adancul sufletului nostru ?

Sunt convins ca fiecare dintre noi avem probleme nerezolvate, pe care le-am prezentat Tatalui ceresc in rugaciunile noastre ani la randul. Poate ca unii dintre noi am obosit sa le mai prezentam in rugaciune; poate ca am abandonat deja lupta, gandind ca Dumnezeu nu are placere sa ne implineasca cererea. Sau poate ca uneori chiar ne indoim cu privire la bunavointa Lui de a ne veni in ajutor, sau, si mai grav, poate ca ajungem sa-l judecam gresit pe Suveranul Universului.

Unii dintre noi ne rugam ani de zile pentru un fiu sau o fiica risipitoare, care inca nu s-a intors in casa parinteasca. Pe altii ii chinuie o problema de sanatate la care inca nu au primit un raspuns favorabil. Unii au probleme financiare, iar cerul pare sa taca in fatza nevoilor lor. Altii se confrunta cu ispite cu care se lupta o viata intreaga, iar biruinta intarzie sa apara.

De ce zaboveste Dumnezeu cu raspunsul Sau la rugaciunile noastre ? Va propun sa cautam in Cartea lui Dumnezeu un raspuns la aceste intrebari tulburatoare. Caci astfel de intrebari exista cu siguranta, chiar daca ele nu reusesc sa iasa de pe buzele noastre.

 

     “De ce, Doamne ?”

Daca credeti ca suntem singurii care ne punem astfel de intrebari, ne inselam amarnic. Pe paginile Scripturii intalnim o multime de situatii in care oameni ai credintei au fost nevoiti sa guste amarul “zabovirii” lui Dumnezeu in a interveni favorabil in viata lor. Va propun sa rememoram cateva situatii relatate pe paginile Bibliei, insotite de mari semne de intrebare: “De ce, Doamne, zabovesti sa vii in ajutor ?”

     1) Moise

Crescut si educat in cea mai rafinata civilizatie a timpului sau, succesor al lui faraon si avand perspective pamantesti de neimaginat, Moise face o greseala enorma: Incearca prin propriile puteri, bazandu-se pe educatia, intelepciunea si influenta sa, sa devina eliberatorul poporului sau oprimat. Urmarea ? Patruzeci de ani de anonimat in pustiurile Madianului, ca cioban al turmelor socrului sau. Nici macar al propriilor sale turme…Ce viata anosta !

El, printul Egiptului, inconjurat alta data de toata slava curtii lui faraon, trebuie sa indure arsita si frigul pustiei, suferind de singuratate si ascultand doar behaitul oilor. Si aceasta nu un an, nici cinci ani, nici zece ani, ci patruzeci de ani…

Nici Aron, fratele lui, nu-l cauta; nici Maria, sora lui mai mare, nu da niciun semn de viata… Se pare ca toti l-au uitat. Chiar si Dumnezeu… La varsta de optzeci de ani, cand orizontul vietii se ingusteaza, probabil ca Moise se intreba, odihnindu-se la umbra vreunui rug din pustie: “Doamne, de ce am ajuns aici ? De ce nu m-ai folosit in tinerete, cand eram plin de putere ca sa-Ti eliberezi poporul ? De ce intarzii sa-Ti implinesti fagaduinta facuta parintelui nostru Avraam, ca samanta lui va fi eliberata din crunta robie egipteana ?” ( vezi Geneza 15, 13.14 )

2) Iov

Omul despre care Insusi Dumnezeu a afirmat in fatza reprezentantilor intregului Univers: “Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet. El se teme de Dumnezeu si se abate de la rau” ( Iov 1,8; 2,3 ) ajunge in cuptorul aprins al incercarilor, in care flacara arde cu forta maxima.

Una dupa alta, nenorocirile se abat asupra lui si asupra familiei sale, asemenea unei tornade nimicitoare. Iov isi pierde intreaga avere ( o avere imensa ! ), isi pierde intr-o singura zi toti cei zece copii, apoi isi pierde sanatatea, sprijinul moral al sotiei si, in final, el pierde si compasiunea prietenilor sai.

Acestia, dupa o tacere de sapte zile ( ce bine ar fi fost daca ar fi tacut pana la sfarsit ! ), incep sa vorbeasca. Fiecare din cei trei prieteni tine cate trei cuvantari, iar la final, asemenea ciresei de pe tort, urmeaza cuvantarea lui Elihu. ”Cireasa” este insa amara…

De ce intarzie Dumnezeu sa-i raspunda neprihanitului Iov ? De ce nu-i explica rostul acestor incercari inca de la inceput ? Sau cel putin dupa primele suferinte… De ce Dumnezeu asteapta ca toti prietenii ( Elifaz, Bildad, Tofar si Elihu ) sa-si rosteasca predicile, intervenind doar in ultimele secunde ale ultimului minut al ceasului a l 12-lea ?

3) Ana

Cea de-a doua sotie a lui Elcana este pusa in situatia de a suporta intepaturile “concurentei” sale, Penina, an dupa an. Nu stim cati ani de calvar a trebuit sa suporte aceasta femeie sincera si credincioasa, dar cert este ca nu au fost putini acesti ani. Si, la urma-umei, dorea Ana ceva iesit din comun, pe care Dumnezeu sa nu i-l poata oferi ? A avea un copil era o dorinta nevinovata si justificata. Si totusi, Dumnezeu intarzie sa-i implineasca rugaciunea. De ce ?

4) Lazar

In casa din Betania, Iisus gasea intotdeauna o oaza de liniste. Aflata la doar cinci kilometri de Ierusalim, Betania era adesea un loc de refugiu pentru Mantuitorul, urmarit la tot pasul de spionii carturarilor si fariseilor. Acolo, in tihna acelei case modeste, intre Maria, Marta si Lazar, prietenii Sai, Iisus se simtea bine. In acel loc retras, El nu mai era nevoit sa se fereasca de nimeni care-i dorea raul.

Insa, pe neasteptate, in acea familie saraca si umila se produce tragedia: Lazar, stalpul familiei, se imbolnaveste grav ( Ioan 11 ). Si pentru ca Iisus nu se afla acolo, Marta si Maria Ii trimit Mantuitorului vorba ca Lazar este grav bolnav. Insa Iisus se comporta neasteptat de ciudat: “Deci, cand a auzit ca Lazar este bolnav, a mai zabovit inca doua zile in locul in care era” ( Ioan 11, 6 ).

De ce a zabovit Domnul sa-si viziteze prietenul grav bolnav, stiind prea bine ca boala lui il va cobora curand in mormant ? Mantuitorul intarzie, fara sa le trimita Martei si Mariei cel putin un mesaj de incurajare: “Aveti rabdare si credinta ! Voi veni negresit…” Nici macar atat…

Si Lazar moare, iar Iisus ni vine nici macar la inmormantare. “De ce, Doamne ? Doar stii cat de important este ca cei dragi sa fie alaturi de cei indoliati in astfel de momente…” Domnul nu vine nici a doua zi, nici a treia zi… De abia in a patra zi, Mantuitorul soseste in familia mult iubita. De ce a zabovit atat de mult ?

 

Zaboveste Dumnezeu ?

In toate situatiile amintite, se pare ca Dumnezeu intarzie, fie in implinirea unor promisiuni facute, fie in interventia in favoarea copiilor Sai greu incercati. Dar oare intarzie cu adevarat Dumnezeu ? Nu cumva asa-zisa “intarziere” se datoreaza doar unei perceptii gresite si limitate din partea omului ?

In Pilda celor doi robi ( Matei 24, 45-51 ), rostita de Mantuitorul cu putin timp inainte de patima Sa, apare un amanunt interesant, care-i deosebeste pe cei doi robi. Robul cel rau “zicea in inima sa: “Stapanul meu zaboveste sa vina” ( Matei 24, 48 ). Robul cel bun nu a gandit in felul acesta, desi cei doi aveau acelasi stapan si primisera aceleasi insarcinari pentru aceeasi perioada de timp: cat timp lipsea stapanul. De ce unul percepe timpul pana la revenirea stapanului ca pe o zabovire, o intarziere, in timp ce celalalt nu are aceasta perceptie ?

Nu cumva faptul ca percepem implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu ca fiind intarziate se datoreaza naturii noastre rele, pacatoase ? Insa mai este un lucru care influenteaza modul in care percepem trecerea timpului: starea noastra sufleteasca. Cand trecem prin perioade de fericire, bucurie si implinire, timpul pare ca se contracta si trece mai repede. Prin contrast, atunci cand trecem prin perioade de suferinta si de traume fizice sau sufletesti, timpul pare ca se dilata si trece mai greu.

Oare aceasta perceptie subiectiva nu este legata de natura noastra cazuta ? Desi acele ceasornicului se rotesc la fel si in zilele senine, si in zilele intunecate, noi, datorita naturii noastre decazute si datorita lipsei noastre de rabdare si incredere in Dumnezeu, unele lucruri pe care le asteptam de la El ni se par intarziate.

Nu, Dumnezeu nu intarzie niciodata. Scriitorii Noului Testament ne asigura de lucrul acesta:

“Inca putina, foarte putina vreme, si Cel ce vine va veni si nu va zabovi” ( Evrei 10, 37 ).

     “Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara , ci toti sa vina la pocainta”  ( 2 Petru 3,9 ).

Nu, Dumnezeu nu intarzie niciodata in implinirea fagaduintelor facute, insa El are intodeauna ceva infinit mai bun sa ne ofere decat cele mai bune si inalte asteptari pe care le avem de la El.

“Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele”, zice Domnul. “Ci, cat sunt de sus cerurile fatza de pamant, atat sunt de sus caile Mele fatza de caile voastre si gandurile Mele fatza de gandurile voastre” ( Isaia 55, 8.9 ).

 

     Gandurile si caile Lui

Va invit sa revenim la exemplele biblice amintite la inceput, de data aceasta privind lucrurile nu dintr-o perspectiva umana, supusa subiectivismului, ci din perspectiva divina, obiectiva.

1) Moise

Biblia spune despre Moise ca era “un om foarte bland, mai bland decat orice om de pe fatza pamantului” ( Numeri 12,3 ). Cand este facuta aceasta caracterizare ? In timp ce Moise se afla la curtea lui faraon ? Nicidecum ! Sau atunci cand incerca sa faca dreptate poporului sau prin propriile puteri ? Nici in acele momente !

Moise devine un exemplu de blandete doar dupa ce a absolvit scoala pustiei – o scoala a umilintei in care, timp de patruzeci de ani, el a trebuit sa se dezbrace zi de zi, putin cate putin, de toate “hainele” increderii in sine, inlocuindu-le cu cele ale increderii in Dumnezeu.

Acolo, in pustia Madianului, Moise a invatat lectiile pretioase ale modestiei, rabdarii si dependentei totale de Dumnezeu. Dar de ce patruzeci de ani ? Nu ar fi dorit Dumnezeu sa-l foloseasca mai repede ? Cu siguranta ca da ! Insa, probabil dupa un an de scoala a pustiei, privind la evolutia lui sufleteasca, Dumnezeu a fost nevoit sa spuna: “Inca nu ! Moise, inca nu esti pregatit pentru marea misiune pe care vreau sa ti-o incredintez.”

La fel dupa doi ani, dupa zece ani, dupa treizecisinoua de ani… De abia in patruzecilea an, Moise s-a golit complet de ultimele ramasite ale influentei egiptene, iar atunci Dumnezeu i-a facut marea chemare. Si ce chemare ! Moise este unic in istoria lumii, iar dupa moartea sa in taina, Dumnezeu a decis ca nu poate locui in cer fara servul Sau umil si credincios. Si l-a inviat…

Daca-l vom intreba pe Moise, intalnindu-ne cu el in viata viitoare, daca crede ca Dumnezeu a intarziat sa intervina in privinta lui, ce credeti ca ne va raspunde ?

 

2) Iov

Nu cred ca de-a lungul istoriei lumii, a existat intre muritori un om mai incercat decat Iov. Suferintele si nenorocirile au cazut peste el intr-un ritm ametitor, asemenea unor avalanse de pe munte. Nu stim exact cat au durat suferintele sale de nedescris, insa un lucru este cert: Iov a perceput tot acel timp ca fiind dilatat. Clipele ii pareau ceasuri, ceasurile ii parea zile, iar zilele ii pareau ani.

De ce atata suferinta la un om despre care Insusi Dumnezeu declara ca este “un om fara prihana si curat la suflet” ( Iov 1,8; 2, 3 ) ? Daca nu ar fi existat primele doua capitole ale cartii sale, poate ca nici noi nu am fi inteles de ce. Insa aceste doua capitole unice in peisajul Scripturii nu fac altceva decat sa dea cortina la o parte, permitandu-ne sa privim in “culisele” marei lupte dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Diavol.

Si ce putem vedea in “culise” ? Intelegem ca Dumnezeu nu a ingaduit cu placere ca fiul Sau iubit, Iov, sa fie incercat, tinand tot timpul sub control flacara cuptorului incercarilor. Era o provocare inaintea intregului Univers si intreg cerul avea nevoie de o demonstratie.

Iar atunci cand demonstratia a fost facuta, Dumnezeu nu a ingaduit ca suferintele copilului Sau sa se prelungeasca nici macar cu o clipa. “Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna. Ci, cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare, caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe fiii oamenilor” ( Pangerile lui Ieremia 3, 31-33 ).

Cand va veti intalni cu Iov pe plaiurile Noului Pamant, in viitor, intrebati-l daca acum mai crede ca Dumnezeu a zabovit sa-i vina in ajutor. Oare ce va va raspunde ?

     3) Ana

In cazul Anei, lucrurile sunt mult mai simple. Daca ea l-ar fi nascut pe Samuel asa cum vine in mod normal orice copil in lumea aceasta, Samuel ar fi fost probabil un anonim. Dar pentru ca Samuel, copilul atat de dorit, a venit dupa lungi suferinte si asteptari, el a fost inchinat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a facut din el profetul Sau, un model de caracter integru pentru multe generatii de oameni.

Cand va veti intalni cu Ana, undeva pe strazile Noului Ierusalim, intrebati-o daca mai considera ca Dumnezeu a intarziat sa-i asculte rugaciunea cu privire la nasterea unui copil. Ce credeti ca va va raspunde ?

     4) Lazar

Cazul lui Lazar este probabil cel mai evident exemplu de aparenta “zabovire a Mirelui”. Iisus nu l-a vizitat nici atunci cand a fost anuntat ca este bolnav, nu a participat nici la inmormantarea prietenului Sau si nu a venit in Betania nici macar in primele trei zile de la inmormantare pentru a mangaia familia. Sosirea Lui doar in a patra zi, atunci cand trupul lui Lazar intrase deja in descompunere, nu este o dovada de intarziere ?

Pentru noi, care percepem timpul si evenimentele prin prisma noastra subiectiva si egoista, trecandu-le prin filtrul naturii noastre decazute, intr-adevar, gestul Mantuitorului apare ca o “zabovire” de neexplicat.

Sa nu uitam insa cuvintele rostite de Iisus in momentul in care a fost anuntat de boala lui Lazar: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu sa fie proslavit prin ea” ( Ioan 11,4 )

De ce uneori avem falsa senzatie ca Dumnezeu intarzie in implinirea promisiunilor Sale ? Pentru ca avem o viziune ingusta asupra vietii si luptei dintre bine si rau. Suveranul Universului are o cu totul alta perspectiva. El priveste lucrurile din perspectiva vesniciei si urmareste scopuri infinit mai inalte decat ale noastre.

Domnul Iisus ar fi putut sa-l vindece pe Lazar inainte de a muri, nu-i asa ? Insa in acest caz, vindecarea lui s-ar fi pierdut printre miile de astfel de minuni savarsite in timpul activitatii publice a Mantuitorului. Iisus ar fi putut sa-l invieze pe Lazar in prima zi dupa moartea lui, nu-i asa ? De ce nu a facut-o ? Probabil ca, in acest caz, s-ar fi gasit multi sceptici care ar fi spus: “A fost doar o moarte aparenta, un lesin… Lazar nu a murit cu adevarat.”

De ce a fost nevoie ca Domnul sa astepte pana in cea de-a patra zi de la deces, cand trupul incepuse deja sa intre in putrefactie ? Pentru ca minunea invierii sa fie evidenta pentru toata lumea, chiar si pentru dusmanii Sai care-L spionau pas cu pas.

Stiti cine avea cea mai mare nevoie de aceasta minune a invierii lui Lazar ? Nici Lazar, nici Marta, nici Maria sau celelalte rude, ci ucenicii Domnului. Curand, dupa moartea, invierea si inaltarea la cer a Mantuitorului, ei aveau sa treaca prin persecutii crunte din cauza marturisirii credintei lor. Toti, cu exceptia lui Ioan, aveau sa guste moartea de martir, ca o incercare suprema a credintei lor in Iisus.

De aceea, toti aveau nevoie de o dovada ca pentru un copil al lui Dumnezeu nu se incheie totul pe pragul mormantului si ca exista o inviere a dreptilor, exista speranta dincolo de pragul intunecos al mormantului, exista rasplata dincolo de suferintele indurate pentru cauza lui Dumnezeu.

Da, pentru ei a “zabovit” Mirele ceresc. Dar ce binecuvantata “zabovire”! Sunt convins ca in atmosfera vietii vesnice nici Lazar, nici Marta si nici Maria nu-I vor mai reprosa Mantuitorului ca a intarziat sa le raspunda la rugaciune. Pentru ca in cer vor avea o cu totul alta perspectiva asupra vietii, asupra evenimentelor si, mai ales, asupra Providentei divine.

Mirele nu zaboveste

Aveti pe cineva drag in familie pentru care va rugati de multi ani si inca nu ati primit niciun raspuns la rugaciune ? Aveti o problema de sanatate si Dumnezeu va lasa impresia ca nu are bunavointa sa o rezolve cat mai curand posibil ? Aveti ispite cu care va luptati de ani si ani de zile si, desi va rugati sa scapati de sub presiunea lor, parca rugaciunile voastre se lovesc de tavan ? Aveti impresia ca Tatal ceresc intarzie sa va raspunda la anumite cereri si nevoi ?

Amintiti-va ca, asemenea “stelelor in vastul circuit al drumului lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici graba si nici intarziere” ( 1 ) Si amintiti-va, de asemenea, ca “orice lucru El il face frumos la vremea lui” ( Eclesiastul 3,11 ).

Continuati sa va incredeti in El, in dragostea si intelepciunea Lui, chiar daca pe moment nu intelegeti Providenta Sa. Aveti incredere ca rugaciunile voastre au fost inregistrate de Tatal ceresc, si la vremea potrivita El le va da cel mai bun raspuns posibil, un raspuns care vizeaza nu doar viata aceasta trecatoare, ci mai ales viata vesnica.

Nu, “Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 ).

Lori Balogh

 

Referinte:

( 1 ) E. G. White, “Christos Lumina Lumii”, cap. 3, “Implinirea vremii”, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2002, p. 25

Sursa: http://www.loribalogh.ro/

Mulțumirea în procente dureroase (De Ziua Internațională a Cuvântului „Mulțumesc”)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

10-leprosi
Isus se îndrepta spre Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.
Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.
Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.
Salvarea era în fața lor.
Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)
Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp…nici urmă de lepră.Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate. Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!
Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?
Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.
Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)
Vulcan, 11 ianuarie 2017
De Ziua Internațională a Cuvântului „Mulțumesc”
 
Simion Felix Martian

Biserici ”neprietenoase” copiilor

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

sursa gospelcoalition.org

sursa gospelcoalition.org

Eu aș pune o etichetă, la fel cum există pentru anumite localuri ”în afară”: ”cyclist-frienly” sau ”smoker-friendly”, o etichetă cu ”Children-friendly church”! – Biserică (și) pentru părinți care doresc să își aducă copiii la slujbă!

De cînd ni s-a născut Noah mă tot chinuie acest gînd. Cît am fost păstor la Aleșd, am încercat să fac biserica, sanctuarul, cît mai children-friendly. Tocmai pentru că am avut copii mici, am înțeles pe pielea noastră ce înseamnă să fii exilat din pricina faptului că Dumnezeu ți-a dăruit un copil.

Camera mama și copilul este o eroare! Este un loc în care se schimbă, în cel mai bun caz, rețete de prăjituri. Prilej de bîrfă, pierdere de timp. Mai bine stai acasă, mamică fiind.

Am încercat să încurajez părinții să își țină cît mai mult copiii în sanctuar. Am suportat și suport cu drag plînsul înfundat și controlat de copil, micile lor vorbiri, fără să mă uit încruntat spre mama ”iresponsabilă”.

Nu cred că Isus va fi trimis femeile în afara cercului de ascultători la vreo cameră specială numită ”mama și copilul” (de ce nu și ”tata și copilul”?).

Există cîteva caracteristici ale bisericilor neprietenoase familiilor cu sugari și copii mici.

Iată cîteva:

  1. Sunetul. Biserici în care volumul la instrumentație și predică este mult prea mare. Nu știu ce este în capul (între urechile?) anumitor pretențios numiți astfel ”ingineri” de sunet (unii amatori fără vreo cunoștință de acustică, alta decît cea legată de îmbinatul și legatul firelor la boxe), dar se pare că unii sînt complet surzi. A trebuit să ies de cîteva ori din sanctuar, nu pentru Noah dorea să adoarmă, ci pur și simplu pentru că l-am văzut deranjat de sunet. Are urechi fine. Și atunci cînd îi cînd cîteodată la chitară îmi spune: ”mai încet, tati, mai încet!”. Ah, îmi spune și cînd conduc mai nou🙂. Volumul mare ne alungă informația. Sînt predicatori care și așa țipă la amvoane. Sunetiștii joacă solitaire ori ce, că nu stau cu mîna pe butoane să monitorizeze volumul, atunci cînd aceștia ridică tonul? Apoi … muzica…! Chiar credeți că trebuie amplificate corurile? Să nu îmi spuneți că și fanfara trebuie? Volumul este unul dintre cele mai neprietenoase elemente în raport cu acești micuți care au timpane proaspete, nestricate încă de căști și de zgomotul orașelor.
  2. Spațiile exterioare și interioare – scări, goluri, colțuri. Am ”înghețat” în cîteva locații, atunci cînd am văzut că scărilor (foarte abrupte) le lipsește garda de la mîna curentă. Noi ne ținem de bară, dar vă imaginați ce se întîmplă cu un micuț, care țîșnește pe scări în sus și apoi se leagănă în gol de mîna curentă, numai pentru că, după inaugurare, n-au mai fost bani pentru ”mărunțișuri”? Ce să mai spun de goluri, spații printre care un micuț de 1 an sau doi ani poate intra cu tot trupușorul! Numai Dumnezeu ne protejează deocamdată, dar pînă cînd? Pînă la prima nenorocire! Vă imaginați ce înseamnă ca o biserică să apară în presă cu o constatare din partea ISU sau autorității pentru construcții cum că n-au luat destule măsuri pentru siguranța clădirii? Dar un copil nenorocit pe viață sau chiar mort? Da, știu: ”părinții ce păzesc? să le poarte grija!”. Sigur, înseamnă că nu ați avut niciodată grijă de ”argint viu”. Ah, am uitat. Colțuri la scări în care îți tai pantofii, din acelea placate cu aluminiu, ascuțișul îți poate rupe talpa, ce să mai spun de fruntea unui copilaș?
  3. Predicatorul. De cînd am ieșit din pastorală și a trebuit să stau mai mult în bancă, am simțit pe pielea mea privirile arzătoare ale unor predicatori care nu se mai pot concentra dacă aud un scîncet sau vreo vorbuliță scăpată de un copil, care este atît de încîntat că începe să vorbească încît nu se poate opri cu ușurință. Știu, efortul spiritual și intelectual în timpul unei predici nu se compară cu nimic altceva. Pot vorbi 6 ore la curs și sînt bine. După 45 de minute de predică sînt epuizat. Dar… puțină dragoste, îngăduință? Și chiar dacă vă deranjează puteți spune că nu puteți continua pînă copilul nu este luat în grija mamei. Am făcut-o și eu! M-am oprit (era vorba de un fel de domnu Goe), le-am cerut părinților sau bunicilor să îl ia din față, că se apucase să bată la toba mare, să îi poarte de grijă, să îl lase în sanctuar, dacă se poate și dacă nu face istericale … și gata. Și așa tresari la orice plînset de copil și … te bucuri dacă nu este al tău. Și așa stresul este mare, nu mai puneți și povara rușinării publice peste bieții părinți care, luați-o ca pe un compliment către voi, dragi colegi, chiar vor fi fost interesați de ce spuneți. Eu asta am bănuit: dacă păriții vor să stea alături de copii la predica mea, înseamnă că aceștia chiar mă iubesc, sînt interesați de ce spun și vor să transfere și copiilor valorile bisericii pe care o păstoresc.
  4. Ușierul.  Dacă aveți unul, educați-l! Avem ușieri buni la Aleșd, dar fratele Gogu este unul dintre cei mai buni ușieri pe care i-am cunoscut. Amabil, plin de dragoste și gata să spună o vorbă bună celor care ies afară cu ai lor plozi plîngînd isteric. Chiar se joacă bunicește cu ei și îi potolește, asstfel încît părinții pot intra din nou după nici 10 minute. Eu aș face niște cursuri speciale pentru ușieri. Să îi învățăm să fie în primul rînd politicoși, amabili, plini de înțelegere (selectați-i dintre părinți neapărat, că aceștia știu cum este). Să fie atenți la situațiile delicate. Imaginați-vă că un copil vomită violent (ni s-a întîmplat într-o biserică). Nimeni nu are nevoie atunci de mustrări de genul: ”ce are ăsta micu? Acu am schimbat mocheta? Nu puteați să îl țineți acasă dacă îi bolnav?”. Grijă, dragoste, înțelegere, dacă nu, chiar puțin ajutor. Ușierii trebuie să dovedească minime competențe, altele decît dorința de a sta pe afară în timpul programelor pentru parlamentări inutile.
  5. Arhitectura. Da, s-a construit fără strategie, fără imaginație, s-au turnat niște amfiteatre sau hale în care nu se poate respira, auzi, vedea. Cred că 90% dintre clădirile construite după 1990 (și sînt optimist) la clădirile evanghelicilor mă refer, sînt erori arhitecturale. S-a proiectat cu lopata în mînă. Mă refer la acele clădiri modificate (ce mare păcat în dreptul unora care erau chiar reușite inițial) sau turnate de la început în avîntul post-revoluționar. Unele au fost cît de cît decent realizate de arhitecți, dar beneficiarii au modificat după bunul lor plac, spre disperarea proiectanților și arhitecților. Ei, sînt clădiri din acestea în care chiar nu îți poți găsi locul cu un copil. La balcon? Bara este atît de jos că îți aterizează copilul fie pe baticul vreunei surori, fie pe chelia vreunui frate, dacă se apleacă puțin. În spate, pe ultima bancă? Nu mai auzi și nu mai vezi nimic. La cor, în spate? La Aleșd am găsit o soluție decentă, zic eu, o bancă specială rezervată numai pentru cuplurile cu prunci. Se pare că funcționează. Avem și camera mama și copilul, dar numai pentru cazurile absolut disperate și pentru schimbat de pampersi. După care încurajăm prezența la slujbă din nou.
  6. ”Programele”. ”Programele” noastre poetico-muzicale, uneori ”baroc” împodobite, ca să folosesc un pleonasm, lungesc inutil timpul petrecut în așteptarea esențialului, Cuvîntul Domnului. Toată lumea, că are talent sau nu, că are ceva de spus sau nu, trebuie ”să se producă”. Nu este obligatoriu, dragi recitatori, să alegeți poezioare de 74 de strofe (nu exagerez, există una de așa fel). Nouă înșine ne sar dopurile de presiunea faptului că nu suportăm acest sacrilegiu împotriva poeticii și adevăratei literaturi. Cum să îi expunem pe copiii noștri la așa ceva? Mai bine îl iei și îl duci afară decît să se intoxice cu cultură (cacofonie intenționat neocolită) de proastă calitate. Nu este obligatoriu ca să cînte fanfara 5 cîntări, intercalate cu 4 cîntări de cor. Iar cele de fanfară trebuie să fie musai un ”potpurii” de circa 7 minute în medie (oricum nu vă ajută buza și dați chix, pentru că nu studiați în timpul săptămînii, de ce să vă chinuiți și voi și să ne chinuiți și pe noi?). Liturghii (urăsc cuvîntul programe) bine gîndite, mai scurte, cu predici penetrante, clare, fără retoricalisme inutile  ne vor ajuta să stăm mai eficient și mai cu drag în sanctuar. A propos: am întîlnit în Statele Unite un predicator care își rezuma predica în 7 minute pe înțelesul copiilor. Se dădea jos de la amvon, se apropia de primele bănci, acolo unde erau copiii și le vorbea pe înțelesul lor, uneori îngenunchind în fața lor, ca să fie la același nivel al privirilor. Ei nu sînt ”biserica de mîine”, cum se spune. Sînt biserica de astăzi!
  7. Comunitatea. Biserica vie. Da, dincolo de spații, arhitectură, predicator, ușieri, sînt privirile celorlalți, din stînga, din dreapta, din față din spate. Recomand plasarea băncilor pentru părinți și copii cît mai aproape de mame și bunici. Ele au mai multă răbdare. Am trăit să văd cum un bunic nerăbdător și-a luat pălăria și a plecat comentînd ostentativ numai pentru că era deranjat de copiii altora, alții decît nepoții lui. Atitudinea lui și gestul au deranjat mai mult decît ce făceau copiii. Aceste lucruri lasă răni. Copiii cresc, se vor face adulți, dar vor ține minte (nu aveți idee ce instinct comunitar au copiii!), vor simți că n-au fost suportați, că s-a bombănit în capul lor. Iubiți-i! Le sînteți nași în adevăratul sens al cuvîntului. La fiecare binecuvîntare de copil, în momentul în care luam copilul în brațe pentru binecuvîntare, rosteam aceste cuvinte: ”în aceste momente cu toții ne asumăm o responsabilitate spirituală pentru acești copil. Îi devenim mame și tați, bunici spirituali. Să veghem asupra creșterii lui. Iar, dacă vreodată părinții lui naturali vor fi chemați timpuriu la Domnul, noi să avem grijă de acesta! Sîntem o familie mare, frați și surori, iar acesta este copilul Bisericii lui Cristos. Lăsați copilașii să vină la El și nu-i opriți!”. Da, aceste cuvinte au fost rostite de Însuși Mîntuitorul pe cînd ucenicii lui au început să bombăne că nu se puteau concentra la predică. Isus a fost un pic mai puțin spiritual decît ei. A luat copiii în brațe și i-a integrat în peisaj. S-a oprit din învățătură ca să îi învețe pe teologi să fie amabili, pe predicatori să fie și părinți spirituali.

Voi, dragi prieteni, ce ați întîlnit? Putem completa tabloul?

Putem schimba? Da!

Îi rog pe mai tinerii mei colegi, aceștia care încă se pot schimba și pot schimba, să țină cont și de aceste lucruri.

Iată ceva lectură suplimentară AICI.

http://mariuscruceru.ro/

Ultima fila din an …Invitatie – Adriana Milășan

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Articole pt.sărbătorile de iarnă, EDITORIALE, MEDITAŢII

516328824

Din nou ne pregatim sufletele pentru a intampina un nou an, unii dintre noi se gandesc probabil la farmecul specific lunii traditionale decembrie: atmosfera sarbatorilor, emotia cadourilor primite si daruite, colindatorii care isi inalta glasul, speranta unui nou inceput ne pune pe putini pe ganduri, ce imi doresc in noul an? un an implinit? din ce punct de vedere? Material? Nu multumesc! Ce spui SPIRITUAL?  Luna decembrie mereu mi-a dat o lectie de meditatie, privesc in anul actual si vad realizarile mele, dar si esecurile, ma gandesc mereu unde am gresit pentru a ma indrepta in anul ce vine, agenda plina de dorinte nu imi lipseste nici in aceasta luna, insa realizez mereu ca fara prietenul meu de nadejde nimic din tot ceea ce am nu as fi avut! …

Astazi m-am gandit sa iti fac o invitatie. Si nu orice fel de invitatie! Dragul meu cititor ceasta invitatie este pentru tine personal.Mereu am considerat invitatia un lucru special, pentru ca iti ofera o stare de bucurie. Invitatiile sunt de multe categorii, o nunta, un concert, petrecere si multe altele. Insa invitatia pe care ti-o ofer astazi, este o invitatie importanta, unde intrarea este deja platita.Invitatia vine de la insasi Isus.El te iubeste si vrea sa iti vorbeasca. Oamenii cauta fericirea in fel si fel de lucruri, materiale, superstitii, ajungand scalvi. Isus s-a nascut in saracie. Să fie nasterea lui Isus intr-un grajd doar un fapt banal? Doar o coincidenta nefericita? Cred ca Isus s-a nascut in locul care reprezenta cel mai bine omenirea. Fara Isus alaturi de tine viata ta poate fi asemanata ca a unui staul, intunecoasa, friguroasa, neprimitoare etc. Primeste-L pe Mantuitorul in viata ta!

Aceasta invitatie este valida si permanenta pentru fiecare persoana. Viata si viitorul tau depind de decizia finala pe care o vei face in acest sfarsit de an!

Adriana Milășan

Scrisoare de Crăciun pentru văduve (în loc de pastorală) – Deus Nobiscum!

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Articole pt.sărbătorile de iarnă, EDITORIALE, FAMILIE, MEDITAŢII

De doi ani nu mai scriu pastorale. Nici de Crăciun, nici de Paște. Sînt membru simplu. În această seară Domnul mi-a pus pe inimă să scriu o scrisoare pentru văduve. Zăcea de mult în coacere în mintea mea. De vreo 40 de ani. Poate că odată cu ieșirea mea din pustiu pot să articulez cîteva gînduri.

mama la 27 de ani, cînd a rămas văduvă

Dragele mele, mame, surori, fiice,

Dragă mamă, Gabi, Lili, Abigail și celelealte văduve dragi,

Astăzi este Crăciunul, sărbătoare a Luminii, Păcii, Bucuriei, dar în fața voastră ezităm să spunem CRĂCIUN FERICIT! Cum poate fi, cînd umbrele singurătății vi se așează pe creștet între fire care albesc repezit?

Astăzi toți stau cu familii și tații deschid Scripturile și masa este întreagă. Vouă vi se arată un scaun gol și plîngeți în servete și umpleți batistele cu lacrimi.

Sursum corda! Sus inimile! Să le aveți la Tatăl!

Știu cum este! Am mîncat pîinea văduvei. Știu cum este să auzi sughițurile de plîns din cealaltă cameră, cînd mama se ascundea să plîngă să nu o vedem noi. Dar o auzeam.

Știu cum este! Știu cum este să gelozești familiile complete. Să te întrebi ce și cum trebuie să fie un tată în casă. Cum ar fi să fie?

Știu însă cum este să îl descoperi pe Dumnezeu ca tătă al orfanilor și apărător al văduvelor. Aceasta numai văduvele și orfanii o pot descoperi. Dumnezeu se descoperă într-un mod diferit celor fără tați ca Tată absolut și pentru noi, dragele mele, Tatăl nostru, rugăciunea, are conotații cu totul diferite. O spunem altfel. Cu totul altfel.

Veți descoperi că Jesus Victor, Isus Biruitorul, Mirele Ceresc, este cu totul diferit pentru voi decît pentru oricare altă femeie în-soțită.

Voi, nu altele, veți descoperi numele lui Isus descoperit de Încarnare – Emanuel, Dumnezeu este cu noi. Deus Nobiscum!

Radu, Nelu, Cristi, Onisim, bărbații voștri nu mai sînt cu voi, dar Dumnezeul lor este cu voi! Tații copiilor voștri nu mai sînt să-i salte în cîrcă, dar Tatăl cel ceresc își întinde Brațele prin Duhul și Cristos spre ei și pe Brațele acestea puternice îi poartă. Mai bine decît tați care îi pot scăpa sau, prea ocupați fiind, îi pot scăpa din vedere.

Astăzi Îl strigăm pe Dumnezeu pe nume, numele lui secret, ascuns ca taină de la începutul veacurilor, numele de păcăleală pentru Diavol – DUMNEZEU ESTE CU NOI! DUMNEZEU ESTE CU VOI!

Dacă lucrurile stau așa, dați-mi voie să vă îndrum în cîteva cărări, bătute acum deja:

  1. Nu deznădăjduiți! Lumea nu s-a sfîrșit. Istoria continuă. Viața merge înainte … spre ceruri. Priviți înainte, nu înapoi. Nostalgia vă va ucide bucuria și copiii vă vor fi copleșiți de negreala unui doliu prea prelungit. Da, doliul își are rostul lui. 1 an. După aceea, descerniți-vă și descrețiți-vă. Există încă viață mai departe. Nostalgiile(etimologic – durerile reîntoarcerilor) trebuie – TREBUIE – să vă părăsească treptat, dacă nu vreți să vă sufocați copiii în lacrimi. Bucurați-vă că Dumnezeu vi i-a lăsat ca mîngîiere, mîngîiați-vă atunci. Asta am învățat de la mama. S-a concentrat asupra noastră și, după o vreme, fața i s-a înseninat din nou. Am putut rîde, glumi, ne-am veselit. Am avut o copilărie fericită! REPET: RĂMAS ORFAN LA 5 ANI, AM AVUT O COPILĂRIE FERICITĂ! Foarte fericită!
  2. Aveți un viitor și o nădejde! Faceți planuri! Călătoriți, luați-vă concedii frumoase. N-am fost de acord întotdeauna cu destinațiile alese de mama pentru concediile noastre. Călimănești – Căciulata? Cumplită plictiseală chiar și pentru un copil de 10 ani. Dar și acum țin minte că am fost ÎMPREUNĂ! Mama n-a economisit banii pentru concedii. Ne-am dus și ne-am plimbat peste tot. Am mîncat ca domnii la restaurante. Am RISIPIT cu bucurie, ca un fel de compensație. De atunci mi-a rămas dorul de călătorii și hălăduire. Călătoresc ca să mă regăsesc, să mă reorientez! Sînt încă atît de multe locuri frumoase, atît de multe lucruri de văzut, atîtea melodii de ascultat, atîtea bucurii care vă așteaptă! Sînt pe drum! Dumnezeu vi le-a pregătit! Lăsați-vă surprinse de El! Nu vă învinovățiți că vă bucurați!
  3. Bucurați-vă! Iarăși zic: Bucurați-vă! Bucurați-vă de ce v-a rămas! Surprize, cadouri! Mănuși galbene? Fular roșu? Asta se găsea. Dar țin minte și acum că atunci cînd toată lumea tînjea, noi aveam banane. Crude și numai două, este adevărat, dar și acum îmi place gustul bananelor crude. Mă aruncă în timp înapoi în vremea în care eram mulțumitori că Dumnezeu ne-a dăruit ceea ce alții nu aveau. Portocalele, raritate în anii 80, ne așteptau sub pom. Mașinuța chinezească, cu roșul acela profund, vișiniu, culoare metalizat de vișină putredă, mașinuța aceea de pompieri pe care Moșul de la Grădiniță mi-a adus-o MIE (știam oricum că este cumpărată de mama și adusă educatoarei ca să îi fie dată moșului Gerilă … ), aceea a fost mai dihai și mai grozavă decît a tuturor celorlalți băieți din grupă. Mama a știut să ne bucure, nu să ne alinte, ci să ne facă să ne simțim iubiți și speciali. Eram oricum altfel decît ceilalți copii, dar eram AI EI. Ca o tigroaică se repezea să ne apere și asta ne dădea odihnă și confort sufletesc. A făcut cereri peste cereri și a insistat pînă cînd am primit apartament de la Partid. Ne-am bucurat de rezultatele luptei! Ne-am bucurat!
  4. El va purta de grijă! Fără datorii! Dacă sînteți văduve nu aveți nicio scuză să împrumutați. Aceste bucurii nu se fac din împrumuturi și din datorii. Dumnezeul vostru este bogat și vă va purta de grijă, dacă veți strînge cînd trebuie și veți risipi numai atunci cînd este necesar. Dreapta cumpănă și înțelepciunea vă vor ajuta. Se poate trăi și în belșug și în sărăcie decentă, dar întoteauna cu destulul. Niciodată n-am dus lipsă! NICIODATĂ!
  5. Nu vă încredeți în oameni, agățați-vă de Trupul Lui, de Biserică! Văduvele tinere să se căsătorească. Așa ne învață Scriptura. Dar… dar… dacă nu vă recăsătoriți (nimeni nu va trebui să vă condamne și recăsătorirea nu înseamnă trădarea soțului. Nicidecum!), DACĂ alegeți să nu vă recăsătoriți, nu vă puneți încrederea în oameni. Dacă vă ajută biserica, da, dar omul ”binevoitor” poate fi o trestie în care, dacă te sprijini, îți va străpunge mîna. Încredeți-vă în Domnul, dacă asta alegeți și nu vă lăsați purtate din grijă în grijă. Dacă nu puteți răzbi singure, rugați-vă ca Domnul să vă dea din nou sprijin potrivit. Apelați la Biserică atunci cînd aveți nevoi diferite și mai ales în cele materiale. Este datoria Ei să vă poarte de grijă. Vedeți cîte texte sînt despre văduve în Scripturi!
  6. Nu pierdeți momentele, clipele! Copiii vor crește repede. Foarte repede. Pînă vă dezmeticiți voi din durere s-ar putea să pierdeți copilăria, adolescența, tinerețea copiilor voștri. Copiii au pierdut destul prin dispariția tatălui. Nu vă pierdeți și voi precum un copil rătăcit într-o pădure, care nu mai găsește calea. Lumina Cuvîntului este o candelă pe cărare, chiar și pe o cărare mai îngustă și mai întunericită ca a voastră.
  7. Nu lăsați Cuvîntul și Rugăciunea! Chemați-vă copiii la rugă, la ruga de seară. Semănați-le sămînța Cuvîntului în inimi! Va da roade mai devreme sau mai tîrziu!
  8. Odihniți-vă! Odihniți-vă în Domnul în mod spiritual, dar odihniți-vă și fizic. Aveți dreptul! Nu vă considerați salvatoarele lumii și ale copiilor voștri. Vă puteți educa odraselele, dar nu le puteți mîntui. Nu vă epuizați în hiperresponsabilizare. Nu faceți pe eroinele. Nu trebuie să încurajați voi pe toată lumea, nu trebuie să fiți modele pentru chiar toată lumea. Aveți dreptul să fiți femei, vase slabe, să plîngeți, să rîdeți, să strigați de disperare, să bociți din cînd în cînd, să dormiți 8 ore, să vă hrăniți cum trebuie. Aveți porunca de a vă păstra Sabatul neatins.
  9. În continuare frumoase! Frumoase și îngrijite și decente. Chiar dacă ați decis să nu vă recăsătoriți niciodată ca mama, pierderea soțului nu înseamnă să fiți balcîze și lălîie ca Irinuca din povestea lui Creangă, arătînd tot timpul ochii umflați de plîns ca dovadă a iubirii supreme. Mama, după ce și-a revenit, ba chiar și acum, la 67 de ani, se poartă cochetă, elegantă, de mi-a fost drag întotdeauna să merg cu ea prin oraș. Frumusețea în decență și sfințenie este o celebrare a creației lui Dumnezeu, a modului în care El și-a arătat îndurarea față de voi și trupește. Neispititoare, dar frumoase spre Slava Lui!
  10. În slujire specială. Dumnezeu v-a dat o cruce. Nu este nefolositoare. Cu mîngîierile pe care le primiți veți mîngîia pe altele. Slujți-i pe sfinți! Slujiți-vă colegele de suferință, văduvele viitoare și cîte încă vor fi! Dumnezeu v-a dat o povară, pe care Biserica o va purta alături de voi, dar și voi sînteți Biserica și, femei în vîrstă cînd veți fi va trebui să le învățați pe cele tinere cum să se poarte cu bărbații și copiii.

E Crăciun, dragele mele, mame, surori și fiice. E Crăciun și este Lumină, o Lumină care a biruit întunericul. El a traversat Cerurile ca să fie CA noi și CU noi, pentru ca odată să fim și noi CU EL și CA EL.

Viața aceasta trece așa de rapid. Din Crăciun în Crăciun parcă pășim tot mai repede, pînă la ultimul pe care îl vom fi petrecut aici.

Sorbiți cu nesaț viața, căci VIAȚĂ aveți în El! Mergeți cu eleganță pe cărare, căci deja ați cunoscut CALEA, trăiți cu adevărurile crunte și realitățile dure ale singurătății ca unele care Îl cunoașteți ca ADEVĂR!

O, ce veste îmbucurătoare se cîntă și pentru voi! O, ce veste minunată, aceasta este și pentru voi!

Cu dragoste sfîntă,

cineva care a privit din partea cealaltă a văduviei ….

UPDATE:

Am uitat ceva important: nu vă umpleți casa de fotografii din trecut, mai ales fotografii cu cel ce este dincolo. Dor foarte tare. În primele săptămîni după moartea tatălui nostru pe aproape era tabloul tatălui meu, acela care fusese pus pe sicriu. Sora mea plîngea zilnic, mai ales seara, cu tabloul în brațe. Prea multe obiecte personale ale celui care a plecat păstrate împrejur, prea multe fotografii la vedere (le puneți în albume și le deschideți din cînd în cînd), toate acestea nu fac decît RĂU. Foarte mult rău. Închideți acest capitol din viața voastră și nu îl mai deschideți des. Faceți poze cu ai voștri copii, creați noi amintiri și noi stîlpi de aducere aminte. Nu la întîmplare era obiceiul acela de a da ”pomană” dintre obiectele celui plecat către cei în nevoie. Noi, evanghelicii, nu avem această instituție, deloc legitimabilă biblic și teologic, dar dăruirea în numele Domnului este o idee bună. Este mai bine să vă despărțiți de cît mai multe dintre aceste obiecte. Păstrați cîteva amintiri, cîteva lucruri esențiale. Atît! Fractura trebuie să fie completă. Ruperea desăvîrșită pînă la întîlnirea de dincolo de istorie. Dumnezeul oricărei mîngîieri, El să vă mîngîie!

singuratate de 1 luna

http://mariuscruceru.ro/