Categorie: MEDITAŢII

De obicei ascult cu mare atenție rugăciunile oamenilor din biserică și mai mult decât atât în conversații dau o mare importanță vorbelor și mesajelor care îmi sunt transmise. Una din dilemele de ani de zile născută din aceste acțiuni de ascultare și receptare atentă este cea privitoare le falsa vinovăție și falsa rușine pe care oamenii „credincioși” le reclamă adesea.

Chiar zilele trecute am provocat la discuție o persoană pentru a înțelege de ce de câțiva ani de când ne întâlnim la biserică tot cere iertare pentru „păcatele din tinerețe” și continuă mereu să aibă o doză generoasă din rugăciune concentrată pe asta. Am rămas surprins să observ că „păcatele din tinerețe” îi stârneau pe chip un zâmbet de satisfacție și o plăcere imensă de a le povesti și am concluzionat că dincolo de cuvinte persoana respectivă avea o plăcere în a își aduce aminte de acele vremuri dar „dădea Cezarului ce e al Cezarului”. „Chiar dacă mi-a plăcut, tot trebuie să-mi cer iertare.”

Nu vreau să credeți că e un caz singular. Doar focalizați-vă pe rugăciunile ce se înalță lângă dumneavoastră sau de către dumneavoastră duminica și veți observa multe din ele înălțate pentru că dau bine, pentru că aia se cere „pe piață” pentru că la aia se zice „Amin”. Dacă vrei să smulgi lacrimi, încurajări, aprecieri atunci te victimizezi pentru „mizeria în care ai fost”.

Să ne înțelegem bine, vinovăția și rușinea au un rol bine definit în pocăința omului. Să recunoască vina păcatului și să îi fie rușine de ceea ce a făcut, dar de la asta până la a pune placa unui păcat luni sau ani de zile chiar e cale lungă. Prin falsă rușine și falsă vinovăție se poate arăta o frumoasă mândrie și nici măcar nu poți fi învinovățit pentru asta. Dacă ai încerca să îl acuzi (așa puțin, de test) pe păcătosul vinovat și rușinat e destul de probabil să te simți imens mai rușinat decât se simte el. Dacă nu te alegi si cu un ochi vânăt (măcar în gândul lui).

Această falsă rușine și falsă vinovăție apare cel maia adesea pe fondul legalismului. Religiile folosesc tehnica „menținerii vinovăției” pentru a „păstra” oamenii în structurile lor. Deși un om iertat poate fi un membru mult mai valoros și util decât unul cocoșat de vinovăție. Într-un fel, religiile se transformă în „paznici ai iertării” și pun canoane pentru obținerea iertării. Ori știm clar că un păcat mărturisit și „lăsat” este un păcat iertat. Găsesc adesea în religii o orientare și o focalizare pe păcat, greșeală, eroare, mizerie și nu una pe Hristos. Ne mănâncă tot timpul în biserici slujbele focalizate pe păcat și puțini oameni îl proclamă cu adevărat pe Hristos care ne poate „scăpa” de păcat prin „simpla” trăire în El.

Îmi este tare plăcut să ascult oameni care predică frumusețea lui Hristos, care predică Cerul, care predică Harul. Astfel de mesaje energizează, motivează, dau speranță, dau nădejde și mai mult vindecă. Dar sunt puțini predicatori de acest tip pentru că suntem cu toții învățați să privim mai degrabă la păcat și să ne concentrăm asupra lui (aparent cu un scop bun, acela de a îl rezolva). Așa se face că existența noastră se învârte în jurul păcatului nu în jurul lui Hristos. Declarăm că Hristos e centrul vieții noastre dar noi orbităm în jurul păcatului.

Avem obișnuința de a ne învinovăți tocmai pentru că legea și legalismul cer acest preț. Legea condamnă dar trebuie să ne învățăm odată că ea are putere doar câtă vreme păcatul nu este plătit, ori al nostru este plătit. Mai mult, ea poate condamnă doar pe cei ce sunt sub lege ori noi nu mai suntem sub lege, noi suntem în Hristos, am murit față de pământul acesta supus legității și noi suntem supuși lui Hristos.

Vinovăția falsă și rușinea falsă vin din necunoaștere și superficialitate implicit din necredință. Un om care nu îl crede pe Dumnezeu (acea încredere neclintită) nu se simte iertat nici după 2000 de rugăciuni pentru aceeași vinovăție. Pe când sunt oameni care își recunosc păcatul, se pocăiesc de el și lasă capitolul în urmă. Nu se merită să punem păcatul pe piedestalul vieților noastre și să ne închinăm lui zilnic ci Hristos merită acel loc.

Da, legalismul ne va cere mereu zdrobire, umilire, mers pe coate, stat pe burtă, zvârcolire și nimicnicie dar noi nu mai suntem sub lege, noi suntem în Hristos ori Hristos înseamnă, pace, bucurie, înălțare, cer, binecuvântare, lucrare, iubire. Depinde de noi dacă trăim o viață de credință bucurându-ne de har și fiind slujitori împreună cu El sau dacă o petrecem târându-ne ca șerpii și neacționând cu nimic. Depinde de noi dacă suntem o înălțare pentru oamenii din jur sau „îi băgăm cu fața în pământ”. Depinde de noi dacă îl credem pe Hristos sau dacă alegem să credem sistemul legalist mai mult. Eu știu că am fărădelegea iertată și păcatul acoperit de aceea mă bucur.

Foto credit: shutterstock

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Cel mai ușor în începerea acestui material îmi este să pornesc de la studiul pe care Rich Miller l-a comandat în 2002 unei companii de studii de piață prin care încerca să afle „Convingeri creștine despre viața spirituală și biserică”. Prima întrebare a acestui studiu, care e interesant în întregime, a fost să răspundă cu variante de la „total de acord” „până la total împotrivă” la afirmația „Viața creștină este rezumată cât se poate de bine în cuvintele: Străduiește-te să împlinești poruncile lui Dumnezeu” Majoritatea creștinilor au răspuns că sunt total de acord.

Dacă ar fi să facem același studiu la creștinii din România (mă limitez la neoprotestanți) cred că procentul celor care ar răspunde „total de acord” ar fi mult mai mare decât la americani unde s-a făcut studiul de care am amintit. O altă mențiune pe care vreau să o fac acum este că nu mă refer deloc la a pierde sau a nu pierde mântuirea, nu despre asta scriu. Personal cred că a duce orice discuție în a pierde sau a nu pierde e un semn de limitare și imaturitate, deci nu despre asta e vorba. E vorba despre a trăi în har sau a trăi în lege.

Probabil trebuia să scriu chiar la început întrebarea dar mizez pe corectitudinea ta. Tu ce ai răspunde dacă ai avea înainte ochilor întrebarea următoare:

Viața creștină este rezumată cât se poate de bine în cuvintele: Străduiește-te să împlinești poruncile lui Dumnezeu.

1. sunt cu totul de acord
2. sunt relativ de acord
3. sunt relativ împotrivă
4. sunt total împotrivă
5. nu știu

Viața creștină nu este și nu a fost vreodată un efort omenesc de a asculta de poruncile lui Dumnezeu din Scriptură. Aceasta e cea mai răspândită formă de legalism în lumea creștină, legalism care a limitata dramatic numărul creștinilor, i-a transformat în sectariști și a dat nefericire celor care au trăit așa. Mă repet, nu vorbesc despre a pierde sau nu mântuirea. Creștinismul bazat pe performanțe este cea mai răspândită boală a celor ce au fost răscumpărați și eliberați. Mentalitatea că pot, că îmi stă în putință, că depinde de mine, că trebuie să mă fac plăcut lui Dumnezeu, că trebuie să îl îmbunez pe Dumnezeu etc aduce în discuție ideea putinței omenești împotriva enunțului scriptural din Ioan 15:5 conform căruia despărțiți de El nu putem face nimic.

Mai mult, în această afirmație scoate în evidență o mentalitate virusată a creștinilor și anume bazarea creștinilor pe „a face” nu pe ceea ce „sunt”. Asta transformă creștinii în luptători mai de succes sau mai pricăjiți în a evita păcatul și a face binele, în loc să facă din creștini căutători ai relației cu Dumnezeu.

Bazându-mă pe acest studiu are logică de ce creștinismul este greu pentru cei mai mulți creștini. Păi este imens de greu să trăiești o viață plăcută lui Dumnezeu prin puterile tale și culmea „Dumnezeu nici nu este recunoscător pentru asta”. Așa ajungem să vedem viața spirituală ca pe o povară, o datorie, un efort, o obligație și după toate eforturile nici nu avem garanția că „îl îmbunăm pe Dumnezeu” iar asta aduce disperare pe bună dreptate. Așa ajungem să vedem creștini închistați și încordați, gata de ripostă, de luptă, de atac în loc să avem de a face cu oameni calmi, plini de pace și siguranță, plini de calm și liniștiți. Ne străduim să păzim legea și ne supără rău de tot, da rău de tot dacă noi facem efortul păzirii ei iar fratele sau sora nu fac același efort. Am vrea ca toți „să sufere cum suferim noi”.

Așa a apărut necesitatea religiilor. Religiile creștine diferă între ele preponderent pe baza legilor nu pe baza fondului. Totuși datorită legilor unele le consideră pe altele eretice (nu că nu sunt unele eretice). Așa se face că cei mai mulți creștini reduc creștinismul la un set de reguli, din ce în ce mai complex și încâlcit și trăiesc pe baza imperativului „trebuie” și nu pe baza existenței noi.

Deși pare evlavioasă viața unor persoane care încearcă o supunere dedicată legilor ea nu arată decât orientare spre sine. Așa auzim des afirmații: „eu sunt pe calea domnului de x ani”, cu „Dumnezeu mi-a ajutat să întorc x oameni la el”, „Domnul mi-a ajutat să donez x lei pentru cauza cutare”, „Domnul mi-a ajutat să o suport pe nevastă-mea, că rea mai era” etc. Toate arată spre mine, toate mă fac pe mine eroul (bineînțeles menționându-L pe Dumnezeu că altfel nu se poate).

Când „a face” conduce viața credincioșilor e multă nefericire. Este creștinism dar nu trăit prin putere divină ci prin putere omenească. Când creștinul se focalizează pe „a fi” totul se schimbă. Viața creștină nu mai este un set de porunci și interdicții ci devine o binecuvântată trăire în El și prin El. Nu se mai focalizează pe efort, sforțare, încordare ci pe o trăire naturală a unei vieți din El. Asta înseamnă că nici măcar nu mă mai preocupă poruncile (nu ca să le încalc) ele vor fi parte a trecutului, eu în El devin biruitor, toată lupta, respectiv toată biruința sunt ale Lui și succesul este total pentru mine, pentru că nu mai trăiesc eu.

Da, cei mai mulți creștini sunt rezervați vis-a-vis de trăirea prin har temându-se să dea drumul lanțurilor grele ale legii și să se bazeze exclusiv pe Hristos. Legea va striga din noi „trebuie să faci și tu ceva”, „trebuie să acționezi”, „ai și tu partea ta de făcut” și astfel versetul din Evrei devine o simplă declarație de înrămat în tablou: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/2016/10/17/a-face-sau-fi/

Am primit de multe ori în viață ocazia de a răni pe cineva, de a-i frânge inima în bucăți și de a a pleca apoi de la locul ”accidentului”. Am fost chiar tentată uneori să văd cum ar fi să rănesc inima cuiva, cum m-aș simți dacă i-aș spune niște cuvinte care ar răni ca străpungerea unei săbii. În loc de a da drumul unor cuvinte care știam că ar fi găurit practic inima cuiva, am ales să îmi înghit vorbele. Pentru că trăiesc într-o lume în care a devenit un hobby al multora să frângă inimi, apoi să dispară și să se facă nevăzuți, pretinzând că nu au făcut nimic rău. Trăiesc într-o lume în care e mai ușor să spunem tot ce ne vine pe buze, în loc de a trece prin sită cuvintele și abia apoi să vedem dacă într-adevăr persoana aceea trebuie să audă pledoriile noastre. Știu cât de ușor poate răni un cuvânt și mă feresc foarte tare de cuvintele-săbii, fiindcă știu cât de tare doare când cineva îți frânge inima prin vorbe. Una dintre cele mai mari temeri ale mele este să nu rănesc cumva omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume. Îmi este atât de teamă, ca nu cumva într-un moment de slăbiciune, să-l săgetez cu vorbe grele și să-i las inima ciuruită. Aș fi terminată dacă i-aș face asta.

Mi se pare ciudat pentru că de fiecare dată când încercăm să-i facem rău cuiva, fie printr-o atitudine sau prin vreo vorbă, sfârșim în primul rând prin a ne face rău nouă. Fiindcă nu poți să te simți prea bine când ești pornit să rănești un om pe care-l iubești. Nu voi uita niciodată citatul dintr-un roman de-al lui Lynn Austin: ”De ce trebuie întotdeauna să-i rănim pe cei pe care-i iubim?”  Adevărul este că nu avem prea multă dragoste în noi pentru omul acela, când în mod repetat îl rănim și-l tratăm ca pe un gunoi. Au fost atâtea momente când acest citat îmi revenea în minte de fiecare dată când supăram o persoană la care țineam și pe care o iubeam, iar atunci îmi era atât de ciudă pe mine fiindcă făcusem sau zisesem vorba aceea interzisă! Fiindcă făcusem un rău unui om pe care-l iubesc și de ce nu m-am putut abține atunci?! Îmi repet că sunt doar un om simplu și plin de slăbiciuni care mă conduc câteodată, dar asta nu îmi este îndeajuns ca să mă facă să mă simt mai bine.

Dumnezeu ne dăruiește oamenii ca să-i iubim, nu ca să-i rănim cu intenția! Ne dă părinți pe care să-i cinstim și să-i ascultăm, ne dă frați și surori pe care să-i avem cei mai buni prieteni (nu cei mai mari dușmani!). Ne dă un soț, căruia să-i gătim și să-l așteptăm nerăbdătoare în poartă cu un zâmbet larg pe față și cu kilometri infiniți de iubire în inimă numai pentru el. Ne dă copii să le oferim tot ceea ce avem mai bun și frumos din noi. Dumnezeu ne dă totul… iar noi… atât de puțin putem oferi? Numai vorbe amare și grele, numai atitudini de ”lasă-mă-n pace”, numai o casă mizerabilă pentru soț și o atitudine de nerespect? Uau…. rămân uimită de cât de jos ne târâm câteodată, pentru că așa e mai ușor, când am avea aripi ca să zburăm. Dumnezeu ne dăruiește totul, iar noi ce-I oferim înapoi? Știu, El le are pe toate deja și ce oare I-ar mai putea trebui? Dar eu Îl simt când zâmbește atunci când avem dragoste între noi, când în loc de a răni o persoană, alegem să o iubim cum putem. Știu că El ne cere să iubim.. asta e ceea ce Îl face fericit. Și dragostea chiar este răspunsul multor probleme. Nu vreau să rănesc oamenii pe care-i iubesc. Nu vreau să le izbesc inima de pereți cu vorbe înțepătoare, nu vreau să fiu rea cu oamenii, nu vreau nimic din ce otrăvește sufletul. Tu ce îți dorești?

http://intrebarileinimii.blogspot.ro/2016/07/de-ce-trebuie-intotdeauna-sa-i-ranim-pe.html