Categorie: MEDITAŢII

Ultimele postări pe acest blog au foste despre gârbovie. Formele descoperite în urma analizei au fost: gârbovia fizică, gârbovia religioasă și gârbovie spirituală. Toate fiind caracterizate la modul sumar de neputință, de o stare anormală în care „pacientul” nu se mai poate folosi eficient de trupul său, fie că vorbim de cel fizic fie că vorbim de psihic sau spiritual. Așadar, gârbovie e acel „duh de neputință” despre care spune însuși Mântuitorul. Astăzi încerc să scriu despre soluțiile care s-ar putea ivi pentru prevenire sau tratament.

Prevenirea gârboviei fizice. Cel mai des, gârbovia fizică e cunoscută sub denumirea modernă de cifoză. Una din cele mai corecte abordări a vieții în vederea evitării gârbovirii este cea prin care omul se mișcă mult și mănâncă sănătos. Un om care vrea să nu fie prins de gârbovie, trebuie să fie unul activ moderat și atent la ce mănâncă. Nu vorbesc de excese aici, ci de o viață normală. Oamenii care se opresc brusc la un moment dat, când ies la pensie de exemplu, din toate activitățile, riscă să se gârbovească mai mult decât cei care continuă să fie activi. Dacă nu mai au activități, măcar minime exerciții de gimnastică, mers alergare, ajută foarte mult, mai ales combinat cu un regim alimentar echilibrat. Așa a creat Dumnezeu omul, să poată, în condiții de viață normale, să țină departe bolile și afecțiunile care îl pot îngenunchia. Așadar, cea mai bună prevenire pentru gârbovie este trăirea echilibrată a vieții.

Vindecarea gârboviei fizice. Ei bine, dacă la prevenire veștile sunt îmbucurătoare, la vindecare, situația nu e tot așa fericită. Gârbovia nu se vindecă, sau mai bine zis doar minunile o mai rezolvă. Ce se poate face în schimb este să se frâneze evoluția ei. Se poate ameliora prin fizioterapie, kinetoterapie și tratament medicamentos combinat, bineînțeles, cu un stil de viață cât mai sănătos cu putință. Cu cât se acționează mai repede, cu atât se limitează mai tare „aplecarea”. În lumea modernă a medicinei s-au făcut totuși progrese mari și în privința vindecării dar acestea sunt acte medicale foarte scumpe de regulă care implică programe alerte de recuperare, operații pe coloană, implantare de dispozitive medicale și altele.

Prevenirea gârboviei religioase. Ei bine, dacă la cea fizică e cercetat de știință ce se poate face, la cea religioasă treaba e mai greu de lămurit. Specialiști în religie sunt foarte mulți și se mai fac. Toate religiile cer gârbovire, scopul lor este să gârbovească, să țină oamenii în superficialitate, să îi determine să fie obedienți de oameni și de regulile impuse de ei. Nu îmi vine în minte un alt act preventiv decât mișcarea. Cu cât ne „mișcăm” mai bine prin paginile Scripturii, cu atât putem preveni gârbovirea religioasă. Cu cât mergem mai departe în relația cu Dumnezeu, cu atât scad șansele ca gârbovia religioasă, cea mai urâtă dintre ele, să se instaleze.

Vindecarea de gârbovire religioasă. Ei, dacă te-a prins gârbovirea religioasă e bai mare. Mulți nici nu își dau seama că sunt forțați să meargă aplecați. Cred că, așa e normal, au senzația că asta e relația pe care Dumnezeu o cere. Au senzația că totul e în regulă dacă dau la biserică „ce e cu dreptul”, dacă frecventează biserica, dacă ascultă atenți ce zice popa sau pastorul, dacă mai fac și milostivire, tot unde zic mai marii religioși. Vindecarea e grea, nu pentru că nu există antidot, ci pentru că omul nu știe că e bolnav, nu acceptă nicicum că ar putea suferi de gârbovie religioasă. Vindecare există în acest caz, dar tratamentul e dureros. Să fii dezrădăcinat de toate convingerile tale, de ancorele pe care ți le-ai prins prin faptele tale, de convingerile puse de alții în mintea ta și asumate de tine prin necercetare e cumplit de dureros. De  aceea unii după ce văd boala lor, încearcă să scape dar din cauza durerii aleg să nu continue.

Prevenirea gârboviei spirituale. Ei, aici se pot face multe dragii mei. La fel ca în cazul gârboviei fizice, mișcarea e foarte importantă, exercițiul spiritual. Adică să aplici ceea ce citești în Scriptură. Dacă citești să ierți, iartă, dacă citești să fii credincios nevestei, fii credincios, dacă citești să nu furi, înfrânează-te, dacă citești să iubești, iubește și tot așa. Orice citești, trebuie aplicat. Asta înseamnă exercițiu spiritual. Asta înseamnă ca omul cel nou să se dezvolte, să crească armonios și să se mențină în formă. Dacă e în formă, nu îl poate cocoşa păcatul. Cu cât mâncăm mai sănătos (Scriptură) și facem mai multă mișcare (aplicăm Scriptura) cu atât ținem mai departe gârbovia și alte boli asemenea ei. Mai mult, tot din aplicare face parte și încrederea că Dumnezeu ce a spus va împlini.

Vindecarea de gârbovie spirituală. Aici e ceva de muncă, dar tratamentul nu e la noi. Noi putem doar să mergem la Cel ce are doctoria: „te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.” Farmacie este, oferta este valabilă și de plată… a fost plătit în avans, se iau medicamente pe baza cardului de sănătate cerească. De gârbovie spirituală ne vindecă doar Dumnezeu prin cuvintele Scripturii în combinația corectă, de aceea să mergem spre El, să ne spunem durerea bolii și să cerem vindecare, apoi să ne luăm tratamentul prescris.

După cum am spus, gârbovia, indiferent de forma ei, fizică, religioasă sau spirituală e o afecțiune gravă și necesită abordare urgentă, fie în vederea prevenirii fie în vederea vindecării sau măcar a limitării evoluției ei. Sănătate vă doresc. Atenție mare la coloana vertebrală, se poate cocoșa iremediabil uneori.

http://www.filedinjurnal.ro/

Când ar trebui să exercite biserica disciplina bisericească? Într-un sens, o formă de disciplină bisericească de izbăvire este exercitată oricând Biblia este predată, şi adevarul Cuvântului lui Dumnezeu este aplicat în vieţile credincioşilor. Puterea de convingere a Cuvântului lui Dumnezeu este prima corecţie în inimile poporului lui Hristos. Cu toate acestea, un mod mult mai personal de confruntare şi de disciplină este cerut atunci când păcatul ameninţă credincioşia, integritatea şi mărturia poporului lui Dumnezeu.  Biblia dezvăluie trei domenii principale de pericol care necesită disciplinare.

Acestea sunt fidelitatea doctrinei, puritatea dragostei şi unitatea părtăşiei. Fiecare este de o importanţă vitală şi critică faţă de sănătatea şi integritatea bisericii. Confuzia teologică şi compromisul care marchează biserica modernă sunt direct trasabile către eşecul bisericii de a se separa pe sine de eroarea doctrinară şi de eretici. În această materie Biblia este clară: „Oricine o ia înainte şi nu ramâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine ramâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele” [2 Ioan v. 9-11]. Apostolul Pavel a instruit pe galateni: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” [Galateni 1:8-9] Scrisorile 2 Petru şi Iuda avertizează explicit de pericolele prezentate bisericii în forma unor profeţi falşi şi eretici. Iuda alertează biserica: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stapân şi Domn Isus Hristos” [Iuda v. 4].

În mod similar, Petru avertizează că „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţatori mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumparat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” [2 Petru 2:1]. Biserica trebuie să se separe pe sine de aceste erezii – şi de eretici. Postura prea tolerantă a bisericii din acest secol a permis ca cele mai crunte erezii să crească nestăvilit – şi ca ereticii să fie sărbătoriţi. Francis Schaeffer era printre cei mai elocvenţi profeţi moderni care a deplâns această laşitate doctrinară. Schaeffer a negat în mod accentuat faptul că biserica ar putea fi o adevărată părtăşie creştină şi să admită doctrina falsă. El declara, „cineva nu poate explica dinamita explozivă, dunamis-ul bisericii timpurii, aparte de faptul că ea a practicat două lucruri în mod simultan: ortodoxia doctrinei şi ortodoxia comunităţii în mijlocul bisericii vizibile, pe care lumea o poate vedea.

Prin harul lui Dumnezeu, aşadar, biserica trebuie cunoscută în mod simultan pentru puritatea ei de doctrină şi realitatea comunităţii ei”. Comunitatea vizibilă a bisericii adevarate trebuie să fie evidentă în puritatea sa morală. Creştinii trebuie să trăiască în ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie exemplari în conduita lor, şi nedefăimaţi în mărturia lor. O lipsă de atenţie faţă de puritatea morală este un semn sigur al rebeliunii congregaţiei înaintea Domnului. Scriindu-le corintenilor, Pavel pedepsea cu severitate: „Nu ştiţti că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici afemeiaţii cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” [1 Corinteni 6:9-11]. Când creştinii păcătuiesc, păcatul lor trebuie confruntat de biserică, în acord cu modelul revelat în Scriptură.

Ţelul este restaurarea unei surori sau a unui frate, nu crearea unui spectacol public. Cel mai mare pericol moral faţă de biserică este tolerarea păcatului, în public şi în particular. Una dintre cele mai mari binecuvântari ale bisericii este darul biblic de disciplinare bisericească – lucrarea cheilor. Integritatea bisericii este de asemenea dependentă de adevarata unitate a partăşiei sale. Într-adevar, una dintre cele mai repetate avertizări găsite în Noul Testament este prevenirea contra tolerării schismaticilor. Unitatea bisericii este una din cele mai vizibile distinctive ale sale – şi daruri preţioase. Avertizarile sunt severe: „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători” [Romani 16:17-18]. Scriind lui Tit, Pavel l-a instruit că biserica trebuia să „se depărteze de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit.” [Tit 3:10-11]. O spărtură în unitatea bisericii este un scandal în Trupul lui Hristos. Biserica este îndemnată, în mod constant, să practice şi sa păstreze o adevărată unitate în doctrina şi pietatea biblică. Această unitate nu este falsa unitate a Creştinismului din cea mai mică denominaţie comună, „Evanghelia slabă” predicată şi învăţată în atât de multe biserici moderne, ci în sănătatea şi maturitatea crescândă a congregaţiei care creşte în harul şi cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Funcţia continuă a disciplinei bisericii este aceea de a fi o parte a examinării de sine individuale, şi de reflecţie congregaţională. Importanţa menţinerii integrităţii în relaţiile personale a fost clarificată de Domnul nostru în Predica de pe Munte, în timp ce-i instruia pe ucenicii Săi că mânia împotriva unui frate este un păcat mortal. Reconcilierea este un mandat – nu un ţel ipotetic. „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” [Matei 5:23-24]. În mod similar, Pavel a avertizat contra participării la Cina Domnului în mijlocul diviziunilor.

Cina în sine este o comemorare a trupului frânt şi a sângelui vărsat al Mântuitorului, şi nu trebuie să fie profanat prin prezenţa de diviziuni sau controverse în cadrul congregaţiei, sau de păcatul nemărturisit din pâra credincioşilor individuali. „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pâna va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.

Căci cine manâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” [1 Corinteni 11:26-29]. „Disciplina mesei” este astfel una dintre cele mai disciplinare funcţii ale congregaţiei. Cina Domnului nu trebuie servită în mod fără discriminare, ci doar credincioşilor botezaţi, care sunt sub disciplina bisericii şi în poziţie bună cu congregaţia lor. În secolul al 21 lea, marea sarcină a bisericii este de a se dovedi pe sine a fi în continuitate cu biserica autentică, asa cum este revelat în Noul Testament – dovedindu-şi autenticitatea printr-o demonstrare de credinţă pură şi comunitate autentică. Trebuie să recâştigăm preocuparea Noului Testament pentru fidelitatea doctrinei, puritatea vieţii şi unitatea de părtăşie. Trebuie să recuperăm însemnul lipsă al bisericii.

– See more at: http://crestinismtrait.blogspot.ro/2013/05/disparitia-discipinei-in-biserica.html#sthash.I3NBe5dm.dpuf