Categorie: MEDITAŢII

Poziţia la rugăciune

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Întrebări-Răspunsuri, MEDITAŢII

Nevoie de rugaciune

Care este poziţia corectă pe care trebuie să o adoptăm atunci când ne rugăm?

Problema poziţiei la rugăciune este dezbătută în multe biserici, de mulţi ani.

Cred că doar în veşnicii vom afla care este răspunsul „corect” la aceasta întrebare.

În Sfânta Scriptură găsim, ce-i drept, diverse situaţii în care închinătorii se rugau în poziţii ale corpului diferite. Aş putea spune că nu exista o poziţie impusă la rugăciune. Există doar una recomandată.

Conform Bibliei se pot adeveri mai multe poziţii în care omul se se închine:

 

1. Poziţia pe genunchi:

– 2 Cronici 29:27-29 – Ezechia şi cei ce erau cu el au îngenunchiat;

– Psalmi 95:6 – „sa ne plecam genunchiul”;

– 1 Împăraţi 8:54 – Solomon, la binecuvântarea Templului a îngenunchiat la rugăciune.

– Filipeni 2:10-11 – în Numele lui Isus să se plece orice genunchi…

 

2. Poziţia în picioare:

– 1 Împăraţi 8:14 – adunarea la sfinţirea Templului era în picioare;

– Matei 6:5 – fariseii se rugau în picioare;

– Marcu 11:25 – „staţi în picioare şi vă rugaţi”

 

3. Alte poziţii: 

– Psalmii 6:6 – în pat, în aşternut, noaptea;

– Geneza 17,3; 24:52; 1 Samuel 1:19; 1 Cronici 21:16; Ezra 10:1, etc. – până la pământ (poziţia musulmanilor la rugăciune – plecaţi cu faţa la pământ)

Cred că cea mai smerită poziţie este cea cu faţa la pământ – despre care aş putea să afirm că a fost cea mai des utilizată de închinătorii Bibliei şi o recomand în rugăciunea individuală.

Urmează cea pe genunchi – recomandată şi de autoarea Ellen White pentru rugăciunile individuale (dar nu obligatoriu) sau publice – oridecâterori este posibil.

„Atât în închinarea publică, cât şi în cea particulară, e privilegiul nostru să ne plecăm pe genunchi înaintea Domnului, când Îi prezentăm cererile noastre. Isus, exemplul nostru, „a îngenuncheat şi S-a rugat”. Pavel declară: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos”. Mărturisind înaintea lui Dumnezeu păcatele lui Israel, Ezra a îngenuncheat. Daniel „de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui.” (E.G.White – Solii către tineret – pag. 251)

„Trebuie să fiţi bărbaţi şi femei ale rugăciunii. Cererile voastre nu trebuie să fie slabe, făcute de formă şi dacă vă aduceţi aminte, ci din toată inima, perseverente şi continue. Nu este întotdeauna necesar să vă plecaţi pe genunchi pentru a vă ruga. Cultivaţi obiceiul de a vorbi cu Mântuitorul când sunteţi singuri, când mergeţi în drumul vostru şi când sunteţi ocupaţi cu munca zilnică. Inima voastră să se înalţe neîncetat, cerând în tăcere ajutor, lumină, tărie, cunoaştere. Fiecare respiraţie să vă fie o rugăciune.” (E.G.White – Divina vindecare – pag. 511)

Aici există însă un mare amendament:

„Cei care se pleacă pe genunchi la altarul familial nu trebuie să-şi pună feţele în mâini şi să se cufunde în scaunul pe care se sprijină, când se adresează lui Dumnezeu. Ci ei să-şi ridice capetele şi, cu respect sfânt şi îndrăzneală, să vină la tronul de har.” (E.G.White – Căminul Adventist – pag. 435)

Pentru o adunare aglomerată nu reprezintă un păcat nici rugăciunea în picioare.

Nu se poate impune însă o anumită poziţie la rugăciune.
Eu, în bisericile pe care le păstoresc, recomand rugăciunea pe genunchi – la ora de rugăciune. Şi aici, recomand celor care nu se pot pleca pe genunchi să rămână pe picioare. La celelate servicii divine, deschidere sau închiderea, o facem rămânând pe picioare.

http://www.intrebariimportante.ro/

Greșelile… altora

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

judecator

Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. Romani 14:13

În dimineața asta am urmărit firul unei discuții pe marginea unui articol dintr-un ziar în care un om era judecat de autorul articolului și de comentatori. Era vorba despre un fost profesor al meu și despre soția acestuia. Asta m-a făcut să meditez la …. greșelile altora.

Viața pe care o trăim pe pământul acesta e scurtă și guvernată de legea păcatului și a greși este natural, a fi rău e normalul, a păcătui e parte din noi. Fiecare din noi avem luptele noastre interioare, dorințele noastre și ascunzișurile noastre. Fiecare suntem răi în stilul nostru, unii mai răi decât ceilalți, unii mai egoiști decât ceilalți dar când e vorba de a ne vedea greșelile, ale noastre ne par așa de nevinovate în comparație cu ale semenilor noștri încât ne credem abilitați să emitem condamnări sau propuneri de pedeapsă.

Și eu am greșeli și păcate în trecutul meu pe care nu aș vrea să le afle nimeni. Deși am mers cu ele la cruce și le-am spus lui Dumnezeu cerând iertare totuși nu aș vrea să fie făcute publice. Dacă nu  le știți nu îmi dă nici un drept să mă cred mai sfânt ca voi ci mai degrabă să mă tem. Aș putea emite pretenții de judecător, că tot nu le știți și sunt tentat de multe ori să fac asta ca și voi de altfel, dar când mă uit în Scriptură nu pot decât să mă fac mic și să tac.

De prea multe ori ne transformăm în judecătorii celorlalți în loc să fim mijlocitorii lor. De prea multe ori avem pietrele în buzunar ca să aruncăm dacă se ivește ocazia. În natura noastră veche stă tentația asta de a acuza, blama și condamna. De prea multe ori luăm rolul lui Dumnezeu de a judeca și de prea puține ori ne propunem să arătăm o îndurare ca a Sa. Niciunuia dintre noi nu îi place ca alții să se pronunțe cu privire la faptele sau moralitatea sa și totuși când e vorba de alții suntem gata să judecăm.

Astăzi am hotărât să îmi revizuiesc iar atitudinea mea cu privire la a mă pronunța în dreptul altora. Îmi propun să fiu mai activ la a ajuta, la a mijloci, la a apăra pe alții decât la a condamna. De acuzatori nu va duce lipsă nimeni și în funcție de poziția sa socială va avea mai mulți sau mai puțini acuzatori, este nevoie și de mijlocitori. Voi conștientiza când aud de greșelile altora, că au nevoie mai degrabă de înțelegere decât de judecată. Nu mă voi grăbi să acuz sau să judec. Domnul Isus spunea: Cine este fără păcat să arunce primul cu piatra…

Un alt lucru pe care îmi propun să îl fac este să mă verific pe mine când alții greșesc. 1 Corinteni 10:12  spune ”Astfel, deci, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” E ca mersul pe bicicletă, dacă te uiți prea mult la cel ce a căzut e posibil să cazi și tu că nu mai ai timp să te uiți la drum. Sunt două variante: fie te oprești să ajuți pe cel căzut, fie continui văzându-ți de drum.

ajutorVoi încerca să ajut pe cel căzut. Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, care Sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. E dramatic să stai căzut, rănit și infectat de păcat și oamenii să te judece și să îți facă poze în loc să te ridice. Prea adesea se întâmplă ca greșelile să fie făcute publice și mediatizate. Blogurile creștinilor gem de astfel de aspecte. E dramatic.

O vorbă spune ”Învață din greșelile altora, nu poți trăi destul timp pentru a le face pe toate.” Cred că e o mare dovadă de înțelepciune să faci așa ceva. În biblie avem descrise multe relatări despre păcatele poporului Israel și ale unor oameni de calibru sau mai puțin importanți și sunt convins că sunt scrise și pentru a ne sluji de exemplu, nu a de a le face ci pentru a nu le face. O câtă rușine și suferință am scuti dacă am învăța din greșelile altora.

Nu mai fi preocupat de vânătoarea greșelilor altora ci uită-te mai bine la bârna din ochiul tău. Caută mai degrabă să descoperi valori în ceilalți că pentru greșeli au destui căutători. Învață din greșelile altora, dacă îi dai o mână de ajutor în momentele acelea fii cu băgare de seamă că mocirla e tare lunecoasă. În același timp pregătește-te de judecată, Dumnezeu va fi judecătorul, rezolvă-ți azi problema păcatelor tale cu El ca să nu ai surprize pentru veșnicia întreagă.

Doamne ajută-ne să vedem bine, să ajutăm și să luăm aminte.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

De ce nu ne mai plac predicile

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE, MEDITAŢII

predici neplacute

Fie că oamenii frecventează o biserică fie că vin „din an în paşti”, fie că biserica e ortodoxă, catolică sau din cele neoprotestante slujitorii bisericii se confruntă cu o problemă comună care e tot mai evidentă, oamenilor nu le mai plac predicile. Drept urmare unii le critică, alţii nu le împlinesc iar alţii le ocolesc. Predicile au devenit partea plictisitoare din slujba de la biserică.

În bisericile neoprotestante oamenii preferă tot ce se întâmplă până la predică: închinare, cântare, poezii, meditaţii, programe de copii, coregrafie etc şi când vine timpul de predică unii ies şi duşi sunt, alţii stau pe hol cu copiii, alţii butonează telefoanele sau cei mai evlavioşi citesc continuu în biblie sau cartea de cântări. Oricare ar fi ocupaţia în timpul mesajelor asta arată o „neplăcere” faţă de predici.

În bisericile ortodoxe şi catolice predicile capătă alte valenţe. Datorită stilului lor de slujbă accentul cade pe sacralitatea actului în sine şi mai puţin pe mesaje pe care cunoscuţii îmi mărturiseau că nici nu se străduiesc să le înţeleagă (nu generalizez) oamenii merg la biserică şi iau totul în ansamblu nu se focalizează pe fiecare element al slujbei ci pe slujbă ca ansamblu. Aşa că absenteismul e foarte ridicat şi cei ce merg la slujbe nu „notează” preotul ci iau totul „la pachet” unii aleg să nu vină deloc alţii vin dar nu disecă nimic dar există şi oameni care sunt apropiaţi bisericii sau peoţilor şi sunt interesaţi de ceea ce se predică pentru că vor să-şi corecteze viaţa.

Una peste alta, oamenii cărora le plac predicile sunt tot mai puţini. De ce oare?

Dacă privim în scriptură vom descoperi unele cauze, dacă privim în cotidian vom confirma aceste cauze dar vom găsi şi altele. Una dintre ele este plictiseala din biserică care este cauzată de mass-media prezentă în viaţa noastră extra bisericească despre care am scris aici. Este acel nivel ridicat de serotonină care îl atingem când suntem stimulaţi la nivel înalt de mass-media şi cu care ne obişnuim şi îl facem standard. La slujbele din biserică stimularea nu este la acelaşi nivel, sau mai bine zis nu este de aceeaşi origine deci nu atingem acea stare de bine şi de fericire pe care o trăim în faţa televizorului sau calculatorului. Predicile devin de 100 de ori mai interesante la TV sau calculator pentru că sunt rostite de „nume mari” şi în plus nu te obligă nimeni să asculţi tot, dacă te plictiseşti „dai înainte”. Ei bine în biserică dacă te plictiseşti, cu toată dorinţa unora, nu se poate „da înainte” ca să ajungă mai aproape de sfârşit şi nici nu poţi „da pe alta”.

O altă cauză a neplăcerii faţă de predici e neatenţia. Fie că e cauzată de oboseală pentru cei care muncesc mult fie că e cauzată de plictiseală pentru cei care folosesc mult TV neatenţia îţi scade apetitul pentru predici. Dacă nu prinzi firul mesajului şi ai momente de neatenţie nu îi mai găseşti rostul, nu mai are sens mesajul. Mai mult, un lucru cu care mă confrunt pentru că predic într-o biserică de la ţară unde oamenii muncesc mult, oamenii aţipesc şi unii chiar adorm. Deşi rareori am mesaje mai mari de 30 de minute unii adorm şi gata. Vin la biserică „rupţi de oboseală” şi la căldură, cântare sau murmurul rugăciunilor mai scapă câte unul capul de bancă. Nu am obiceiul ca să predic ca Pavel când a adormit Eutih şi nu a picat niciunul de la catul al treilea  dar cu capul de bancă au mai dat unii.

Oamenilor nu le mai plac predicile pentru că nu mai au cerul ca ţintă sau nu mai au dorinţa arzătoare să ajungă acolo. Cerul s-a estompat undeva, e ceva neclar, depărtat, ceva pur religios şi pe care doar preoţii şi pastorii înţeleg. Şi dacă nu îţi mai doreşti să ajungi acolo nu mai eşti interesat nici despre cum se ajunge acolo. Dacă pământul acesta a devenit suficient, dacă viaţa asta oferă tot ce îşi doresc oamenii de ce ar mai dori cerul? De ce ar mai vrea să ajungă acolo. Suntem educaţi altfel, evoluţionismul forţat nu „ne-a prins” însă consumerismul acesta ne prinde şi ne leagă de pământ, predicile nu mai au sens, citirea scripturii nu mai este o prioritate, părtăşia cu alţi fraţi sau surori nu mai merită investiţia (excepţie face când ai cu ce te lăuda). Consumerismul ne vrea pentru pământ, predicile nu mai sunt interesante şi relevante pentru că vorbesc despre cer.

Oamenii nu mai găsesc plăcere de predici pentru că „îi gâdilă urechile” să audă lucruri plăcute. Oamenii vor păstori care să predice „bine” acest bine însemnând „plăcut pentru ureche” vor predicatori care să respecte realitatea şi focalizarea pe pământ. Aşa se face că „mega-pastorii” care predică despre prosperitate şi sănătate au milioane de ascultători. Oamenii vor predici despre pământ, despre îmbogăţiri sau însănătoşiri miraculoase, despre minuni, oamenii vor predici senzaţionale.

Oamenilor nu le mai plac predicile pentru că „Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” Deja sunt sute de curente „creştine” teologia şi doctrina variază foarte mult de la unul la celălalt, oamenii sunt pe piste greşite şi vor predici senzaţionale, povestiri, profeţi falşi, minuni dubioase, teorii nesusţinute de scriptură ci bazate pe experienţele unor oameni.  Odată ce ai schimbat macazul devine foarte greu să mai găseşti plăcere pentru cuvântul curat predicat, vei vrea doar senzaţional, paranormal, extraordinar.

Oamenii nu mai găsesc plăcere de predici pentru că predicatorii nu sunt ce i-a chemat Dumnezeu să fie. Predicile sunt tot mai puţin gândite, predicatorii stau tot mai puţin înaintea Domnului ca oameni dar şi ca slujitori, predicatorii au o viaţă neconformă cu statutul de predicator sau ei nu aplică ceea ce predică. În multe biserici se folosesc predicatori care nu ar trebui să facă asta dar din lipsă de oameni sunt acceptaţi. Slujitorii adesea sunt piedica în calea ascultării predicii datorită proastei lor relaţii cu Dumnezeu cu familia şi sau cu semenii. Bineînţeles că acesta nu e motiv să nu primim cuvântul sau să nu îl cercetăm.

Sunt tare interesat de cum văd şi alţii problema aceasta.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Doar mâncare şi haine?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Consumism

Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Luca 12:23

Par vorbe simple, religioase şi pentru unii dacă tot au fost auzite de sute de ori nu mai spun mare lucru, le înţelegem sensul doar când alegem să privim cu atenţie viaţa, să medităm la ce facem şi pe unde ne umblă paşii. Le înţelegem sensul doar atunci când pentru o clipă alegem şi reuşim să privim viaţa din afara tumultului şi a vitezei cu care se desfăşoară. Înţelegem aceste cuvinte doar dacă ne rupem de „vrajă” de vraja materialismului.

Noi alegem să ne îngrijorăm, să ne temem, să fim fricoşi, să adunăm cât mai mult, să fim „în rând cu ceilalţi” şi prin asta nu realizăm că pierdem enorm cu fiecare obiect, lucru, posesiune adunată fără a ne fi de real folos. Nu realizăm că pierdem binecuvântarea de a petrece timp cu copiii, cu soţii sau soţi, nu realizăm cp pierdem din binecuvântările care se revarsă dintr-o relaţie vie cu Dumnezeu, nu realizăm că pierdem sute de zâmbete, de vorbe bune, nu realizăm că pierdem ocazii extraordinare de a face un bine, de a aduce zâmbete pe feţe întristate pentru că noi alegem să ne îngrijorăm de ce vom mânca mâine deşi până acum nu ne-a lipsit pâinea de pe masă.

Dumnezeu ne garantează hrana şi îmbrăcămintea dar oare cât avem peste ceea ce ne spune Dumnezeu că ne este de ajuns? Oare câţi dintre noi ne mai cârpim hainele? Câţi dintre noi mai luăm cea mai ieftină mâncare din magazin? Şi totuşi ne preocupăm tare de lucrurile materiale. Oare ştie Isus de pe acele vremuri ce vom trăi noi astăzi? Oare ştie că vom fi pur şi simplu îngroziţi de cuvântul „criză”? Oare ştia că noi vom deveni materialişti pierzând tone de binecuvântări?

Făceam ieri un exerciţiu de imaginaţie. Dacă noi oamenii am munci doar pentru necesarul decent al familiei noastre ce s-ar întâmpla? Am avea timp mult să ne împrietenim cu copii noştri, să îi educăm, să îi formăm, să ne jucăm cu ei. Am avea timp mai mult să discutăm ca soţi cu partenerele soţiile noastre şi invers, am avea timp de iubit mai mult (da la sex mă refer). Am avea timp să admirăm ce este în jurul nostru, am avea timp să ajutăm şi să aducem speranţă şi raze de soare în vieţi întunecate. Am avea timp să ne implicăm în societatea în care trăim mai mult decât cu comentariile efervescente despre lucrurile prost făcute, am avea timp să vorbim cu noi, să ne descoperim, să ne bucurăm de ce Dumnezeu ne-a dat, am avea timp de maturizarea noastră, de citit cărţi, de exerciţii fizice, de mers prin natură, de inspirat aer curat, am avea timp de omul spiritual. Şi mai ales am avea timp să comunicăm şi să ne împrietenim cu Dumnezeu, am avea timp de acea relaţie vitală pentru viaţa noastră, relaţia care ne-ar schimba din temelii viaţa şi traiul şi veşnicia. Dacă ne-am mulţumi cu necesarul decent…

Oare vom înţelege vreodată profunzimea expresiei citate la început?

Cât de mult alergăm în fiecare zi după mâncare si haine şi lucruri materiale care sunt mult peste necesarul nostru? Cât de mult alergăm în fiecare zi pentru relaţii, oameni, părtăşie, Dumnezeu, soţie? Cât alocăm celor materiale şi cât alocăm celor care nu vor pieri? La mine proporţia nu este tocmai îmbucurătoare, alerg mult pentru cele materiale şi mereu mă plâng de lipsa timpului pentru relaţia cu soţia şi copiii şi Dumnezeu. În fond, e vorba de priorităţile pe care le am, scuzele nu ajută la nimic oricât m-aş lamenta. Unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră. Oare ne-a chemat Dumnezeu la toate lucrurile şi lucrările în care suntem implicaţi? Oare este chemarea Lui să fim „în rând cu lumea”? În dreptul meu nu sunt convins de asta, cred mai degrabă că trebuie să investesc mult mai mult în zona care a rămas „fără timp” din viaţa mea. De acolo vine binecuvântarea, de acolo vin bucuriile reale şi durabile.

Nu este o încurajare la lene scrierea mea de azi ci una la cumpătare şi „scăpare de vrajă”. Uneori chiar am impresia că „suntem vrăjiţi” de societatea consumistă în care trăim deşi Scriptura ne spune clar să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, să nu ne conformăm stilului de viaţă ci să ne transformăm prin înnoirea minţii.

Mă bucur mult de fiecare ocazie în care am timp de petrecut cu Dumnezeu, de fiecare ocazie în care am timp de petrecut cu soţia mea, cu copii mei. Mă bucur de fiecare om pe care am putut să îl ajut, de fiecare cuplu care îmi zâmbeşte după ce s-a încheiat şedinţa de consiliere, de fiecare persoană care pleacă de la mine cu speranţă. Mă bucur când pot ajuta, când pot sprijini şi totuşi aloc considerabil mai mult timp celor care nu îmi dau aceste bucurii doar pentru un dram de confort în plus, doar pentru un dram de faimă în plus, doar pentru a fi în rând cu lumea şi nu mă înţeleg. Ajung să spun uneori ca Pavel „binele pe care vreau să îl fac nu îl fac şi răul pe care nu vreau să îl fac iată ce fac”.

Un lucru e sigur. Îmi voi schimba politica de viaţă. Voi munci mai puţin pentru cele materiale şi voi investi mai mult timp în cele care nu pier. Mă voi mulţumi cu mai puţin în ce priveşte posesiunile, dotările, avutul, renumele şi voi aloca mai mult timp pentru relaţia cu Dumnezeu, cu soţia, copii şi semenii. Până la urmă ce va rămâne după toată osteneala mea? Doar investiţiile în cele care nu pier.

Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.

Sursa…http://www.filedinjurnal.ro/

Bârfesc, deci mă înjosesc

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Cu greu s-ar găsi ceva nou de spus despre bârfă. Poate fiindcă a fost cu noi de la începutul istoriei, iar moraliști de toate profesiile s-au străduit în mii de chipuri să ne convingă să renunțăm la ea. Şi tot aici e. Însă am rezonat puternic cu o pistă pe care am (re)descoperit-o recent.

Un ghid pentru arta conversației publicat în anii ’70 și readus în atenția publicului de Brain Pickings admonestează, sub semnătura Barbarei Walters, practica viciată și vicioasă a bârfei.

Walters radiografiază un motiv dureros pentru care bârfa continuă să fie un hobby pentru mulți: „Uneori oamenii bârfesc doar pentru că simt că trebuie să o facă pentru a fi interesanți.” Altfel spus, bârfești atunci când, pentru că te simți inadecvat, începi să iei la disecat detalii din viața altora, punându-te pe tine, și detaliile din viața ta, la un loc sigur.

Bârfa este rudă apropiată cu complexul de inferioritate. Rareori îi bârfim pe cei pe care îi considerăm inferiori nouă. De cele mai multe ori îi bârfim pe cei pe care îi invidiem (chiar dacă din alt punct de vedere decât cel analizat la șuetă). Adevăratele noastre motive rămân necunoscute interlocutorului, care se bucură de luxul de a pătrunde gratis în intimitatea celuilalt, fără să se preocupe prea tare de faptul că e probabil ca, în curând, să fie chiar el subiect pe agenda vreunei discuții.

Așadar bârfim în ciuda faptului că știm că nu e frumos, pentru că intuim că măcar ne e util. Dar sunt cel puțin două motive pentru care ne înșelăm.

Primul apare în ghid și spune că „bârfa nu e greșită doar moral, ci și strategic, pentru că aproape întotdeauna se întoarce împotriva persoanei implicate”, scria Walters.

Pe al doilea l-am găsit în substratul unui citat de pe TED, și aici este pista nouă. Noi, zice citatul, suntem cei care ne menținem relațiile la un nivel mediocru, pentru că ne fixăm ca obiectiv ținerea lor pe linia de plutire, fără să luăm în calcul că ne-am putea propune să ne avântăm ambițioși spre culmi (de împlinire). De ce să ne hrănim relațiile cu conversații de tip junk, care ne blochează mereu la același nivel (bârfa nu împlinește în mod real pe nimeni)? De ce să nu vedem în fiecare conversație o ocazie de aprofundare a relației și să nu renunțăm până nu scoatem ceva semnificativ din ea? Măcar ca acest „semnificativ” să fie faptul că nu am denigrat pe nimeni pe parcursul ei.

Celor mai creativi, articolul TED le propune un principiu de upgradare a conversațiilor: treci de la oglindirea celuilalt la depășirea așteptărilor privind răspunsul. Și, zic ei, de exemplu, atunci când cineva îți spune „vai, ce cald e afară!” nu oglindi afirmația doar confirmând „da, să știi că!” ci fă și o conexiune, du mai departe conversația, uneori poate apelând și la un soi de umor mucalit pentru asta: „cică e la fel de cald ca atunci când japonezii au atacat Pearl Harbor. Dacă așa o fi fost.”

Autorii continuă sugestiile recomandând să înlocuim întrebările închise cu întrebări deschise, care fac loc poveștilor:

În loc de:
„Ce mai faci?”
„Cum ți-a fost ziua?”
„De unde ești?”
„Cu ce te ocupi?”
„În ce domeniu lucrezi?”
„Cum te cheamă?

Întreabă:
„Care e povestea ta?”
„Ce ai făcut azi?”
„Zi-mi cea mai ciudată chestie despre locul în care ai crescut.”
„Ce s-a întâmplat interesant la lucru azi?”
„Cum ai ajuns să lucrezi unde ești acum?”
„Ce înseamnă numele tău? Tu ce ai vrea să însemne?”

Poate că aceste sugestii par copilărești, însă cu puțină creativitate, principiul poate fi adaptat astfel încât să reflecte numeroase tipuri de personalitate, fără să mai fie nevoie să apelezi la ridicolul mai mare al bârfei.

Se știe: oamenii iubesc poveștile pentru că îi ajută să se dezvolte. Atunci când îți asumi riscul de a-ți spune propria poveste, te simți mai motivat să îți construiești una care să poată fi spusă. Și, când îți iese, ești mult-mult mai fericit decât atunci când spui povestea altuia.

http://semneletimpului.ro/