Categorie: POEZII

Mi-e, oare, ochiul inimii bolnav,
În cuşca pesimismului ostatic?
Sau văd corect un diagnostic grav:
Planeta este în declin cromatic.

E tot mai rar în lume albul cast,
Alb de iubire, alb de armonie,
Iar cenuşiul, pe un spaţiu vast,
Aduce a-nnoptare şi urgie.

E, oare, ochiul meu întunecat
Şi lumii nu-i mai recunosc paleta?
Sau adevăru-i de necontestat:
Păcatul e mai greu decât… planeta!

Oricât ar fi povara lui de grea,
Cu rădăcini înfipte-adânc în ere,
Un lucru-i cert, pentru-al îndepărta
E de ajuns o singură-Nviere.

E de ajuns spre Jertfă a privi,
Uitând de căutările năuce,
Şi a zidi în fiecare zi
Orientând ferestrele spre Cruce.

Şi când Lumina ne va inunda
Din Cel ce ne-a spălat de orice vină,
Cu albul ce în noi va triumfa
Vom da planetei straie de lumină.

Apelul meu este înflăcărat,
Chiar dacă inima mi-e încă tristă:
Să dăm planetei albul meritat,
Căci unitatea-n dragoste există!

Amin
Vulcan, 15 martie 2014    Simion Felix Marțian

Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.

Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.

Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.

Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.

În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.

Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!

În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.

Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.

Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.

Vulcan, 14 martie 2014

Pe cerul azurat cu Voroneţ
Se cuptoreşte  soarele amiezii,
Privind către convulsia zăpezii
Care-şi trăieşte ultimul dezgheţ.

Pe portativ de cald cântă aezii,
Pictând cu ciripitul îndrăzneţ
Pe horbota de-un verde pădureţ
Care tiveşte aura livezii.

În mugurii pleznind a înviere
Un ciclu se reia repetitiv,
Dând timpului şi start şi-aliniere,

Dar noi, având un alt obiectiv,
Cerem, rugându-ne: prin sfânta-Ţi vrere,
Dă, Doamne, un dezgheţ definitiv!

Amin
Vulcan, 5 martie 2013          Simion Felix Marțian