Categorie: POEZII

„Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30)

„Caut un om!”Anunţul de milenii,
Cu glas de bronz răsună şi acum.
Nevoia a crescut de-a lungul vremii
Căci zidul cade pradă buruienii
Şi în spărtură-s vălătuci de fum.

„Caut un om!”Răspunde DA chemării,
Căci omul căutat poţi fi chiar tu;
E vremea luptei, vremea angajării,
Căci a crescut nevoia implicării
În urma milioanelor de NU.

„Caut un om!” Fii tu mijlocitorul,
Înalţă tu prin rugăciune zid,
Pune-ţi în rugă dragostea şi dorul
Şi, stând la sfat cu Însuşi Creatorul,
Să vezi cum rănile din zid se-nchid.

„Caut un om!” Fii omul ce răspunde:
„Aici sunt, Doamne, fie voia Ta!
Pune-mă în spărtură orişiunde
Dar lasă Duhul Tău să mă inunde”
Şi rezultatele… se vor vedea.

Caut un om!” Anunţul e valabil
Şi chiar din zi în zi mai actual,
Implică-te, matur şi responsabil,
Căci se-ntrevede-n zare, implacabil,
Al vremii de-ndurare act final.

Amin
Vulcan, 22.06.2007    Simion Felix Marţian

„Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:7)

Simţeam cum răscolirile mă dor
Şi, clătinat într-un tangaj bezmetic,
Eram o umbră într-un trist decor,
Iar drumul sinuos spre viitor
Părea blocat, părea închis ermetic.

Atunci veni din partea Celui Sfânt,
Ca o lumină vie-ntr-o fereastră,
Îndemnul de speranţă şi avânt:
Să aruncaţi, spunea acel cuvânt,
Asupra Lui îngrijorarea voastră.

Din lacrimi am făcut atunci mănunchi,
Să scriu o jalbă plină de-ntristare,
Şi mi-am chircit mult ostenitul trunchi,
S-o sigilez cu urme de genunchi
În rugăciunea mea clocotitoare.

Cu plângerea am mers la Dumnezeu,
Căci umerii se prăbuşeau în mine;
Abia mergeam,târându-mă cu greu,
Şi alţi împovăraţi în jurul meu
Cântau o simfonie de suspine.

Când m-am apropiat, am auzit
Un glas duios, dar şi ferm totodată,
I-aş spune, poate… tunetul şoptit,
Un glas cum nicăieri n-am întâlnit,
Era ca un duet mamă şi tată.

La glasul Lui poverile cădeau,
Crescând în loc aripi de cutezanţă,
Suspinele în imn se transformau,
În ode clocotind, ce înălţau
Numele Celui ce ne dă speranţă.

Am revenit plutind la locul meu,
Dorind să fiu lumina ce marchează
Drumul pe care l-am parcurs şi eu,
Drumul spre tihnă, drum spre Dumnezeu,
Spre Cel care, iubind, despovărează.

Amin
Vulcan, iunie 2007       Simion Felix Marţian

Când bezna nopţii înfăşoară firea
Şi zbuciumul s-a domolit treptat,
Din osteneala care-i e menirea
De când, căzând, respins-a nemurirea,
Trupul se vrea în tihna unui pat.

Dar frământările nu încetează,
Ecoul zilei încă-i persistent;
Din umbre ce pe zid se furişează
Vine neliniştea, de-a pururi trează,
Sunând talanga, rece şi strident.

Ea naşte temerea ce perpeleşte,
Ea udă grijile, să crească mari,
Ea-ţi strânge inima ca într-un cleşte
Şi geană-n geană nu se mai lipeşte,
Iar noaptea-i un neîntrerupt coşmar.

Dar când ţi-e inima de pace plină
Şi aşternutul ţi-e în mâini de Domn,
Când te-nveleşte dragostea divină
Şi-n jur fac gardă îngeri de lumină,
Trupul se adânceşte-n dulce somn.

Veghind în taină, Cerul te priveşte,
Şi îţi trimite mângâieri prin vis
Când trupul în odihnă se topeşte
Şi-n suflet pacea Domnului domneşte,
Iar casa e un colţ de Paradis.

Când bezna nopţii înfăşoară firea
Şi zbuciumul s-a domolit treptat,
Pacea divină stinge răscolirea
Şi eu găsesc odihna şi-mplinirea
În mâini de Dumnezeu, făcute pat.

Amin
Vulcan, iunie 2007        Simion Felix Marţian