Categorie: POEZII

Atât de sprintene păreau deodată
Picioarele ce-au frământat la lut,
Şi-n libertatea tocmai căpătată
Povara le părea neînsemnată
Pe umerii ce-au fost muşcaţi de cnut.

Lăsau în urmă veacuri de robie
Care păreau un vis urât. Ce vis!
Şi-acum, având în inimi bucurie,
Pluteau, parcă, pe drumul spre pustie,
Către un loc de Dumnezeu promis.

Gustau nesăţioşi din libertate
Căci visul lor de veacuri s-a-mplinit,
Însă încet, de undeva din spate
Se deştepta iar la realitate
Un uriaş ce-a fost doar aţipit.

Egiptul se trezea din adormire
Şi când au fost de adevăr izbiţi,
O ură neagră până la orbire
A pus pe oameni cruda-i stăpânire
Şi-n iureş s-au pornit dezlănţuiţi.

Cu ochi aprinşi de ură, faţa suptă,
Un Faraon învins, dar tot semeţ,
Şi-a strâns în juru-i carele de luptă,
Şi-ntr-o înşiruire ne-ntreruptă
Veneau din urmă mii de călăreţi.

Porniră cai, şi călăreţi, şi care
Urmând un Faraon înnebunit,
Rupeau pământul caii în picioare
Şi nori de colb se ridicau în zare
Purtând fiorul morţii otrăvit.

Israelul, ajuns la malul mării,
Văzu cu spaimă că e drum închis
Şi-i încerca fiorul disperării
Cuprinşi între armata răzbunării
Şi-al Mării Roşii-ntunecat abis.

În spate, moarte-n tunet de copite
Şi-n bronz de suliţe, scânteietor,
În faţă, moarte-n râpe prăbuşite
Spre apele adânci, dezlănţuite,
Şi laţul se strângea-nfricoşător.

„- Ce facem, Moise? Uite ce urgie!
Oare n-aveam morminte-n ţara lor
De ne-ai adus la moarte în pustie?
Era mai bună viaţa de robie
Decât acest sfârşit îngrozitor.”

„- Voi aţi privit în faţă şi în spate
Şi n-aţi văzut scăpare nicăieri,
Dar inimile voastre disperate
Nu au privit spre Cel ce totul poate.
Priviţi plini de speranţă către cer!”

Atunci din ceruri a venit scăparea,
Căci Dumnezeu prin Moise a lucrat
Când cu toiagul despicat-a marea
Şi fundul ei a devenit cărarea
Pe care-a fost Israelul salvat.
***
Când la probleme nu ai rezolvare
Şi a găsi soluţii îţi e greu,
Întinde cu credinţă către mare
Toiagul rugăciunii arzătoare
Şi va deschide calea Dumnezeu