Categorie: POEZII

Curgeau în Babilon, cu valuri reci,
Râuri înfiorate de durere,
Drumuri de ape, argintii poteci
Ce-au înecat speranţele pe veci
În a robiei lacrimă de fiere.

Jugul robiei, pus peste popor
Că-n ascultare n-a voit să meargă,
Îi apăsa din greu, îngrozitor
Şi mâini trudite, tremurând uşor,
Nu mai puteau nici lacrima s-o şteargă.

Părea că plouă fără de sfârşit
Cu-amar, cu cenuşiu, cu apăsare
Şi niciun cântec nu e auzit
Căci corzile din harfe-au amuţit
Stând atârnate-n sălcii plângătoare.

Nu se-auzea al laudelor cor,
Înlocuit de disperarea mută,
De tânguitul lor sfâşietor
Din inimi strânse-n lanţuri care dor,
Din dor de libertatea lor pierdută.

Dar noi avem prezentul luminos
De când prin har am rupt-o cu trecutul,
Nu suntem robi, ci liberi în Cristos
Şi dacă din robie El ne-a scos,
Păcatului nu-i mai plătim tributul.

Un imn de laudă înălţător
Spre Domnul slavei azi să se avânte,
Fiind al libertăţii noastre cor;
Să plângă sălciile dacă vor,
Dar harfa noastră trebuie să cânte.

Sunt ani de libertate, ani de har
Pe care lumea-n socoteală nu-i ia,
Dar noi începem noul calendar
De când din nou ne naştem, aşadar
Să cânte inimile: Aleluia!

Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.

Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.

“Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”

În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.

“Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi iar părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: “Facă-se voia Ta!”

A fost un strigăt viu de biruinţă,
Şi mâna-ntină-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă,
Când ne-a înveşmântat în strai de har.

Nu, nu este criza din care
Porni uriaşul ciclon
Să tragă la firme zăvoare
Şi băncii să-i pună oblon.

Nu-i criza ce-ntoarce la burse
Piaţa întreagă pe dos
Şi-nghite, avidă, resurse
Cu un apetit scandalos.

Ci-n ochi cu otravă letală,
Purtând al urgiei microb,
Colindă azi criza morală
Şi face ravagii pe glob.

Punându-şi ţinuta de cioclu,
Închide virtutea-n cavou,
În timp ce se urcă pe soclu
Păcatul, în chip de erou.

Venind cu aceleaşi simptome,
Când guri de infern se deschid,
Renasc pretutindeni Sodome
Iar cinstea e pusă la zid.

Lipsită de orice deviză,
Intrată în colaps moral,
O lume atinsă de criză
Refuză să intre-n spital.

Un Doctor divin, cu-ndurare,
Oferă şi-acum ajutor
Dar mulţi Îi refuză iertarea
Şi mor în păcatele lor.

Chemat eşti în oastea salvării
Să scoţi tot ce poate fi scos
Din negrul vârtej al pierzării,
Aceasta doreşte Cristos.

Să porţi azi, în vreme de criză,
Făclia credinţei arzând,
Vestind omenirii-n derivă
Că Domnul soseşte-n curând.