Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Luptăm pe-acelaşi front, de-aceeaşi parte,
Sub faldurile-aceluiaşi drapel.
Avem în faţă un duşman de moarte
Dar noi răzbim, luptând, tot mai departe,
Făcând din biruinţa noastră ţel.

Umăr la umăr trecem prin furtună
Privind încrezători spre orizont,
Mereu atenţi la goarna care sună;
Lupta e grea, dar suntem împreună
Uniţi ca fraţi şi… camarazi de front.

Dar, vai! neaşteptata lovitură
Găsindu-te cu garda jos, te-a-nvins
Şi-n mreje cu perfidă ţesătură
De viclenii, tentaţie şi ură
Duşmanul te-a înlănţuit, te-a prins.

Iureşul luptei nu mai conteneşte
Dar eu rămân pe loc, cu suflet gol,
Când văd că-n ochi, încet, ţi se topeşte
Dorinţa de-a lupta. Hai,te trezeşte,
Căci păsările morţii dau ocol!

N-am să te las aici, nu, niciodată,
De-ar fi să lupt numai cu pumnii goi;
La amândoi o cale ne-a fost dată
Căci suntem fraţi, avem acelaşi Tată
Şi Tata ne iubeşte pe-amândoi.

De-aceea-L chem, să vină El la tine
Căci Tatăl meu şi-al tău face minuni;
Stai liniştit şi speră, iată-L, vine,
Ţi-e încă frig, dar cât am foc în mine
Eu am să te-nfăşor în rugăciuni.

Ridică-te cu-aceeaşi îndrăzneală
Care-i pentru duşman un nou afront;
Se-apropie victoria finală
Iar Domnul, lângă poarta triumfală,
Va-ntâmpina… doi camarazi de front

Vulcan 6 feb.2009    Simion Felix Marţian

Pe-un picior de plai,
Cu gândul la Rai…

– Nu plânge, Mioriţo, nu mai plânge,
Ţi-e cumva glasul bocet a pustiu?
Complotul cosmic însetat de sânge
Ce-a vrut ca Viaţa-n moarte a o frânge
A eşuat, Păstorul tău e viu.

Iar dacă paltinii şi brazii cântă,
Chiar munţii falnici în splendoarea lor,
Ei nu jelesc şi nici nu se frământă,
Ci spre Păstoru-ţi cântul lor se-avântă
Recunoscându-L ca şi Creator.

Căci înainte ca ceva să fie,
Iar timpul făcea primii paşi în mers,
Păstorul tău, care-i din veşnicie,
A desenat cu-atâta măiestrie
Decoruri pentru-ntregul Univers.

De-aceea-I cântă soare, lună, stele
În drumul lor pe tainice poteci;
Păstorul tău e Domn şi peste ele,
Aşa că șterge-ți lacrimile grele
Căci El e viu, e viu în veci de veci:

– N-am doliu-n suflet şi nu plâng de jale,
Eu ştiu că este viu al meu Păstor
Căci simt atingerea iubirii Sale
Şi-al Lui toiag mi-e-ndrumător pe cale,
Dar plâng mereu de dor, numai de dor.

Mi-e dor de El şi plânsul nu se curmă
Căci vreau să-L văd, să-I mulţumesc smerit,
Cândva, păscând, eu, oaia de la urmă
M-am rătăcit, m-am depărtat de turmă
Dar El m-a căutat şi m-a găsit.

M-a dus pe umeri până la păşune
Să fiu alături iar de turma Lui,
Şi-avea în glas atâta pasiune,
Şi-atâta miere-avea în vorbe bune
Cum n-am găsit în glasul nimănui.

– Nu plânge, Mioriţo, aşteptarea
Şi plânsul tău de dor se vor sfârşi!
Priveşte cum se luminează zarea,
Se-aud şi paşi, se-aude-n cer cântarea,
Păstorul vine, nu va zăbovi

Vulcan 16 sept.2009      Simion Felix Marţian

“Rugaţi-vă neîncetat.” (1 Tes.5:17)

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul „clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai sunăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Când pe genunchi avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul
Dar, prinşi de-acest vârtej, să nu uităm
Că doar de pe genunchi înaintăm,
Dialogând neîncetat cu cerul.

Vulcan iunie 2009     Simion Felix Marţian

Parcă a-mbătrânit subit planeta
Cu chip ridat, încercănat, livid,
Ca un bolnav ce nu ţine dieta
Şi, sistematic refuzând tableta,
Ignoră diagnosticul perfid.

Nu-i vorba de-o migrenă trecătoare,
Cu care de-altfel s-a mai confruntat,
Ci de simptome îngrijorătoare
Când boala tinde spre cronicizare,
Spre un dezastru generalizat.

Cuprinsă de seismice frisoane,
Planeta, prin vulcanii ce o dor,
Transpiră lavă, cu fierbinţi broboane,
Şi zvârcolindu-se în uragane
Priveşte-ntrebător spre viitor.

Însă „prezent”e timpul de-ntâlnire
Al profeţiilor dinspre trecut
Ce, aducând lumină şi trezire,
Nu încetează să ne dea de ştire:
Pentru Pământ, sfârşitul… a-nceput.

Dar pentru că obscurul guvernează
Pe un pământ confuz şi belicos
Vin voci de falşi profeţi, ce delirează,
Şi omenirea se îndepărtează
De singura salvare, de Cristos.

Căci chiar de-s semne înfiorătoare
Care privesc al vremilor apus,
Ele sunt totuşi îmbucurătoare
Pentru acei care cu nerăbdare
Aşteaptă întâlnirea cu Isus.

Este bolnav şi obosit Pământul
Iar asfinţitul lui e iminent
Cum prin profeţi a glăsuit Cuvântul,
Dar când spre cer ne va chema Preasfântul,
Noi îl vom părăsi, spunând: Prezent!

Vulcan 13 nov.2009    Simion Felix Marţian