,,Închinăciunea Îl pune pe Dumnezeu acolo unde merită să fie și îl așează pe om unde trebuie să fie.” Warren W. Wiersbe
În contextul laudei și al închinării, Dumnezeu ne conduce spre a înțelege lucruri noi și totodată ne încurajează să ne reevaluăm, cu discernământ, călăuziți de El, aspectele închinării noastre care s-au îndepărtat de la Adevăr.
1. Prea mult cântec și prea puțină închinare!
Ne place să cântăm și ne simțim bine atunci când o facem, chiar ne dă o stare de bună dispoziție. Întrebarea este ,,cât din cântarea noastră este închinare sau cât rămâne doar cântare?” Care este modalitatea în care convertim cântarea noastră în închinare? Ajutorul nostru se află în Ioan 4:23-24, unde ni se spune clar că închinarea acceptată și dorită de Dumnezeu este aceea care are coordonatele ,,în Duh și Adevăr”.
Un alt gând pe care îl am este că noi de multe ori confundăm sentimentalul cu spiritualul. Nu neaparat o melodie care îmi atinge inima și îmi place, lucrează și în domeniul spiritual. Închinarea pornește din spirit, dintr-o conectare în Duh; pornește și slujește în primul rând la nivelul duhului.
2. Prea multă închinare și prea puțină ascultare!
Ascultarea ne conduce întotdeauna spre închinare și închinarea spre ascultare. Nu putem să le disociem pe cele două. Fiecare închinător ar trebui să fie preocupat în viața lui nu doar de aspectul închinării, ci în mod intenționat ar trebui să fie determinat să asculte. Un închinător care nu dorește să asculte de Hristos nici nu este un închinător.
Putem să excelăm în domeniul închinării, să fim recunoscuți și chiar să avem succes, dar dacă baza slujirii noastre nu este clădită pe ascultare, mai devreme sau mai târziu se va nărui castelul construit pe nisipul succesului efemer. 1 Samuel 15.22
3. Prea mulți închinători și prea puțini (dintre ei) sunt slujitori!
De unde pornește închinarea noastră? Dintr-o atitudine de slujitori.
Noi îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor Lui în acord cu chemarea și darurile pe care le avem. Testul închinătorilor se vede în lucrurile practice, în slujire; acolo se va vedea dacă ei au într-adevăr o inimă de slujitor sau sunt doar vedete. Spiritul de vedetă dorește să se afirme, să fie văzut, aplaudat, iar atunci când ceva nu iese bine caută vinovați și suferă că nu a putut să se afirme.
4. Prea multă dezbinare și prea puțină unitate în dragoste!
Unul din scopurile închinării este să producă unitate, dar din nefericire în multe locuri închinarea a produs mult deranj, tensiune și separare. Există o tabără a conservatorilor și o altă tabără a reformatorilor; de multe ori ei sunt din generații diferite. Conservatorii țin la tradițiile, melodiile vechi și manifestă intoleranță față de tinerii care nu mai gustă cu aceași plăcere melodiile care s-au cântat cu 30-40 de ani în urmă și totodată cataloghează melodiile noi ca fiind lumești, afirmând că ,,Domnului Isus nu îi place muzica asta?!? ,,De unde știu ei asta?” Datorită fricii lor.
Ei nu se pot conecta în închinare pe o muzică nouă și nici nu fac vreun efort, însă catalogheză muzica nouă cu ușurință. Tinerii, pe cealaltă parte îmbrățișează cu mult drag melodiile noi, trupele noi și de multe ori desconsideră acele melodii vechi care au fost născute în durere și lacrimi; melodii ce au scris istorie, au o valoare teologică bogată și au rezistat de sute de ani și asta… nu e bine.
Cred că trebuie să existe o conciliere în care atât tinerii, cât și cei mai în vârstă să se poată în primul rând iubi, apoi accepta cu diferențele lor. În biserici ar trebui să fie melodii vechi și melodii noi. Să nu uităm că viitorul aparține tinerilor și muzicii lor.
5. Prea mult ,,noi” și prea puțin ,,Hristos” în melodiile noastre!
Melodiile noastre de laudă și închinare ar trebui mult mai mult să fie de laudă și închinare adresate lui Dumnezeu și lui Hristos. Ele ar trebui să Îl binecuvinteze pe El, să Îl înalțe, să cântăm Cuvântul, să-I cântăm Lui, nu doar despre El sau despre noi. Hristos este vrednic să primească închinarea bisericii Sale.
6. Prea multă ,,bucurie” și prea puțină ,,Cruce” (reverență)!
Bucuria noastră, salvarea, pacea, binecuvântările, darurile pe care le primim vin din harul ce ni s-a dat la Cruce. Totul este datorită Lui, dragostei și sacrificiului Mielului înjunghiat pentru noi și viața nouă pe care am primit-o acolo, în agonia lui Hristos de a ne salva, mântui și înoi. Închinarea noastră ar trebui să vorbească mai mult, cu respect și reverență, despre acel loc al suferinței lui Hristos.
1 Corinteni 2.2 ,, Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit”.
7. Prea multe traduceri și prea puține compoziții!
Cred că Domnul vrea în aceste vremuri ca noi să ne ridicăm capul din pământ și să recunoaștem că suntem binecuvântați, că avem o istorie cu Dumnezeu, avem o credință vie, avem adevărul Scripturii și să începem să scriem tot mai apăsat melodii noi în care să răsune ,,Sunetul națiunii noastre”. De asemnea, bisericile ar trebui, cu prioritate, să cânte acele melodii care au fost compuse în țară, să ne promovăm compozitorii, să le cumpărăm albumele încurajându-i astfel să compună cât mai multe melodii. Fiecare biserică ar trebui să aibe cântecele ei și compozitorii ei.
8. Prea multă închinare ,,în public” și prea puțină ,,în cămăruță”!
Se observă în cadrul conferințelor, taberelor, programelor de biserică un anumit entuziasm și o dorință după Dumnezeu și închinare. Entuziasmul și elanul din conferințe sau tabere nu ține mult dacă nu este alimentat în cămăruță. Toate sunt bune, dar nu suficiente. Ne închinăm mult prea puțin în cămăruță. De fapt, închinarea din public ar trebui să o reflecte pe cea petrecută în cămăruță.
Dumnezeu ridică în această generație un popor Davidic ,,după inima Sa” care va zidi din nou Cortul lui David, un cort al închinării necurmate înaintea Sa, un popor care se va dedica rugăciunii și închinării, recunoscând vrednicia Mielului, chemând trezirea spirituală peste țară și lume în această perioadă iminentă a venirii lui Hristos.
Nu putem avea închinare: Mai măreață decât Cunoașterea lui Dumnezeu, Mai adâncă decât dragostea pentru EL, Mai liberă decât cadrul în care am crescut și în care ne închinăm, Mai reală decât revelația despre Laudă și Închinare primită prin Duhul Sfânt și Mai curată decât curăția vieții noastre personale de zi cu zi.
Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/spiritual/romania-puls-spiritual/3185-prea-mult-si-prea-putin-contraste-in-inchinarea-crestina-de-pica-mengher#ixzz38sMaNdUx
O altă cauză este trăirea unei vieţi puternic excitate. Când spun asta nu mă refer la excitaţia sexuală ci la cea mentală care poate cuprinde sau nu partea sexuală. Trăim o viaţă în care toate simţurile ne sunt provocate la maximum. Gusturile ne sunt asaltate de stimuli puternici prin tot felul de chimicale aşa că nu vom mai simţi mare plăcere pentru gusturile reale. După o bomboană cu fructe încearcă să mănânci un măr că nu prea îl poţi termina. Gustul său e prea puţin intens ca să ne placă. Auzul ne este bombardat cu stimuli puternici. Ritmuri, sunete, bubuituri, tot felul de efecte electronice în muzica de azi astfel încât orice piesă pur acustică, orice piesă clasică ne va părea plicticoasă. Văzul ne este şi el supra excitat de tot felul de culori artificiale, de mii de imagini pe secundă la televizor, de forme voluptuoase care apar de la ambalajele maţelor de porc până la reclama la maşini foarte scumpe. Ochii noştri se vor „plictisi” să vadă frumosul unui mac de pe marginea drumului, se vor simţi trişti să privească dealul din apropiere supă ploaie, nu vor mai găsi plăcere să vadă jocul norilor pe cer pentru că sunt învăţaţi cu stimuli foarte puternici pe care în mod natural nu îi avem. Mirosul nostru la fel. Va fi incapabil să ne transmită bucurie şi împlinirea la întâlnirea aromelor unui ogor proaspăt cosit, la contactul cu aromele naturale, trandafirul nu va mai avea miros pur şi simplu pentru că suntem obişnuiţi cu arome artificiale puternice din creme, deodorante, parfumuri etc. La fel şi cu celelalte simţuri ale noastre. Suntem pur şi simplu drogaţi de artificial şi naturalul aproape nu îl mai putem percepe sau dacă îl percepem e insuficient. Cauza asta nu îi ocoleşte deloc nici pe cei care îl au pe Dumnezeu în viaţa lor.
