Autor: Biserica Maranata Vulcan

Recent s-au împlinit 366 de ani de la apariția primului Nou Testament în limba română. Volumul are valoare de patrimoniu şi datorită modului atractiv în care a fost legat în piele. Dincolo de designul cărții, ceea ce surprinde este motivația traducerii în limba poporului. Importanța acordată cândva textului sacru contrastează puternic cu neglijența manifestată astăzi.

La 21 ianuarie 1648 a apărut la Alba Iulia (Bălgrad, cum era cunoscută în acea perioadă) prima traducere integrală în limba română a Noului Testament. Noul Testament de la Bălgrad este considerat o operă de referinţă pentru traducerile ulterioare ale Sfintei Scripturi, devansând mult mai cunoscuta „Biblia de la Bucureşti” din 1688 sau „Biblia de la Blaj” din 1795. Cercetătorii care au fost preocupați de acest gen de traduceri susțin că ceea ce impresionează la citirea tipăriturii de acum 366 de ani este faptul că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de aceea a poporului, de o mare frumuseţe literară și care a stat la baza limbii române literare.

Traducerea, care îi aparține mitropolitului Transilvaniei Simion Ştefan, trebuie încadrată în contextul epocii sale. Demersul a fost influenţat de mişcările religioase care au avut loc în Transilvania. Fiind prigoniţi atât din motive etnice, cât şi confesionale, românii erau supuşi unui presiuni calvine din ce în ce mai accentuate. Specialiștii justifică această traducere ca o formă de înfruntare a calvinizării forţate a românilor din Transilvania.

Însă surprinzător este faptul că rezistența în faţa calvinism a putut să aibă loc acceptând chiar una dintre cerințele sale: traducerea Bibliei în limba fiecărui popor. Ierarhia bisericească consideră că această traducere constituie o dovadă a rolului pe care ortodoxia l-a jucat în punerea bazelor limbii române. Importanța acordată acestei cărți este ilustrată și prin faptul că mitropolitul Simion Ştefan a fost canonizat.

Text biblic românesc sub influență protestantă?

Cu siguranță, rolul jucat de către ierarhul transilvănean în realizarea acestei traduceri este incontestabil. Însă, în spiritul onestității față de fapte, trebuie menționat faptul că în istoria traducerii Bibliei în limba română un capitol substanțial ar trebui să îl ocupe în primul rânddiaconul Coresi. Traducerile sale constituie un caz aparte, în condițiile în care, spre deosebire de mitropolit, Coresi pare să fi colaborat fructuos și echidistant cu luteranii, calviniştii și ortodocșii. Mai mult de atât, primele traduceri ale textului biblic în limba română îi aparțin lui Coresi, nu răspunzând inițiativelor Bisericii Ortodoxe, ci în ciuda acesteia.

Deja în 1570, cu mult timp înaintea traducerii lui Simion Ștefan, Coresi publicase în limba română Psaltirea și Liturghierul. La acel moment, slujba în Biserica Ortodoxă se desfășura în limba slavonă. Pe acest fond, traducerile lui Coresi au venit în contrast cu tendințele tradiționaliste ale bisericii. Pentru a diminua criticile din partea ierarhiei ortodoxe, Coresi a tradus și a tipărit în 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu doar cărțile aflate sub influența reformei luterane pot fi traduse în limba română, ci și cărțile ortodoxe.

Acest demers poate fi justificat în spiritul Reformei protestante: „Toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avămu.” Un asemenea argument este susținut de către lingvistul și filologul Ioan Gheție, în cartea Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română. În opinia sa, nu există mărturii de încredere care să ateste că Biserica Ortodoxă ar fi admis introducerea limbii române în slujbele bisericești, aceasta fiind interesată mai mult cu păstrarea tradiției. Luând în calcul aceste aspecte, se poate concluziona că apariția primelor traduceri ale textului biblic în limba română este rezultatul influențelor puternice venite dinspre Occident, cu scopul de a facilita citirea Bibliei în limba vorbită de popor.

Soluția vine din mediul laic?

Dacă trecutul istoric este marcat de aceste dispute legate între tendințele reformatoare și cele tradiționaliste din sânul Bisericii Ortodoxe, asistăm astăzi la propagarea unei inerții care face ca Biblia să fie considerată mai mult pentru uzul bisericesc.

În aceste condiții, par ciudate inițiative de promovare a lecturii Bibliei care vin din zona laică și nu din mediul bisericesc, așa cum ar fi fost de așteptat. Astfel, o lansare de carte precum cea a criticului literar Dan C. Mihăilescu,  Cărțile care ne-au făcut oameni, a prilejuit ocazia unor mari personalități românești să mărturisească despre Biblie că a fost cartea care a schimbat viețile multora dintre ei. „A citit toată viaţa aceeaşi carte. Aveam mai bine de 40 de ani când mi-am dat seama că bunica mea cu patru clase vorbea atât de frumos, pentru că toată viaţa ei a citit Psalmii”, a afirmat pictorul Ștefan Câlția.

Una dintre cele mai intense provocări în direcția lecturării Bibliei vine din partea filosofului Andrei Pleșu. Deja celebra carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (un succes al Editurii Humanitas) se constituie și ca o acuză adresată bisericii majoritare: „Biserica noastră are, într-o anumită zonă a ei, o înclinaţie folclorică spre invalidarea studiului, a intelectului, a cercetării. S-ar zice că lucrurile astea pun în pericol trăirea. Nu strică un pic de studiu: biblioteca nu e chiar iad şi inteligenţa nu e neapărat un păcat. Nu există viaţă spirituală fără riscuri.”

Dincolo de încercarea de a scoate din letargie un tradiționalism inert, apelul lui Andrei Pleșu se constituie ca o invitație pentru rescrierea propriului destin: „Cred că e mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei, a parabolelor lui Iisus decât să fii cuplat la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin în mod ilicit Biblia noastră cotidiană.”

semneletimpului.ro