Categorie: EDITORIALE

Ar trebui părinţii să fie cei mai buni prieteni ai copiilor lor?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

Prietenia dintre părinţi şi copiii lor se poate dovedi extrem de benefică, ajutând la construirea încrederii şi înţelegerii. Astfel, părinţii îşi pot îndruma copilul spre atingerea potenţialului său maxim şi îi pot oferi acele sfaturi de care are nevoie în situaţiile dificile. Uneori însă, o astfel de relaţie se poate dovedi a fi ineficientă, conducând la iresponsabilitate, pierderea respectului şi a autorităţii în faţa copilului.
Aproximaitv 43% dintre părinţi doresc să fie cei mai buni prieteni ai copiilor lor, arată un studiu american citat deZiare.com. În acelaşi timp, 40% ar vrea să joace un rol important în viaţa celor cărora le-au dat viaţă. Cu toate acestea, există riscul ca, într-o astfel de relaţie de apropiere, părinţii să nu mai fie la fel de hotărâţi să seteze reguli stricte şi standarde ridicate, notează Parenting Science. Mai mult, uneori, există şi riscul ca părinţii să încerce să imite comportamentul odraslelor, crezând că astfel se pot integra mai uşor în viaţa lor.
În construirea unei relaţii de prietenie cu copiii lor, părinţii trebuie să fixeze anumite reguli, pentru a nu diminua rolul lor în formarea şi protejarea acestora. În timp ce o relaţie normală de prietenie se bazează pe egalitate, relaţia de prietenie părinţi-copii trebuie să implice autoritate, cunoaşterea rolului fiecăruia şi stabilirea persoanei responsabile. În timp ce instituirea unui echilibru între responsabilitatea de a fi părinte şi prietenie, acest prim element, cel al responsabilităţii, trebuie să atârne mai greu pe talerele balanţei, arată Our Kind Of Parenting. În primul rând, părintele are rolul de educare, protejare şi îndrumare. El stabileşte regulile şi are autoritate. Nu întotdeauna însă o atitudine dură poate ajuta la îndeplinirea cu succes a acestor sarcini. Uneori poate avea efecte nedorite, conducând la îndepărtarea copilului, care ar putea să adopte o atitudine rebelă, diametral opusă celei dorite. Din acest motiv, construirea unei relaţii apropiate, de încredere şi înţelegere, dar şi adoptarea unei atitudini prietenoase poate conduce la un răspuns mai bun din partea copiilor.


Câteva metode pentru construirea unei relaţii de prietenie între părinţi şi copii
În dezvoltarea unei relaţii apropiate, comunicarea este un element extrem de important. Acest lucru implică atât ascultarea cu atenţie a copiilor, înţelegerea lor, păstrarea confidenţialităţii celor discutate, dar şi renunţarea la judecarea lor și la adoptarea unei atitudini ameninţătoare.
Unul din secretele unei comunicări reușite cu un copil este acela de a-l trata cu respectul pe care l-ai acorda unui adult, notează V. Michael Santoro, co-autorul cărţiiRealizing the Power of Love, într-un articol pe Street Directory. Lucrul acesta nu înseamnă totuși că vei pierde din vedere că un copil are limitele de înțelegere ale unui copil. Fii atent la discuţie şi ascultă activ pentru a-i arăta copilului că eşti interesat de ceea ce are de spus. Nu îi judeca nici măcar atunci când greşesc, mai ales folosind expresii de genul „eu te-am avertizat” sau „ţi-am spus eu” şi evită să fii agresiv sau să îi faci să se simtă ca la un interogatoriu.
În schimb, adoptă o atitudine deschisă, înţelegătoare, încurajatoare, care să îl determine să se întoarcă la tine pentru a-ţi cere sfatul şi pentru a fi hotărât să îşi dea tot mai mult silinţa. Acest lucru îl va face să se simtă confortabil să discute cu tine chiar şi cele mai profunde chestiuni sau cele mai mari frici ale sale, arată Study Village.
Fixează reguli, dar oferă şi libertate. Limitele pe care le impui vor face clar faptul că încălcarea lor conduce la suportarea anumitor consecinţe, notează Hub Pages. În acelaşi timp, îi pot oferi acestuia noţiuni despre ce e bine şi ce e rău. Cu toate acestea, un control parental exagerat nu este neapărat cea mai bună soluţie. O cercetare care a studiat comportamentul adolescenţilor din Suedia a ajuns la concluzia că nu supravegherea dură a părinţilor contribuie la menţinerea aromoniei în familie şi construirea unui comportament potrivit, ci perceperea de către copii a faptului că părinţii lor le acordă încredere, notează Parenting Science.
Petrece timp cu copilul şi planificaţi activităţi împreună, este sfatul dr. Kevin Leman, autorul lucrării Adolescence Isn’t Terminal, notează First Thing. Acest lucru te va ajuta să te apropii de acesta şi vă v-a ajuta să găsiţi acele lucruri care vă plac şi pe care le puteţi face periodic împreună.
Nu uita să te rogi pentru copilul tău în fiecare zi, adaugă dr. Leman, să îi arăţi zilnic cât de mult înseamnă pentru tine şi să te asiguri că ştie că dragostea ta pentru el este necondiţionată.
Dă-i voie copilului tău să ia decizii pe cont propriu, notează Study Village. În calitate de prieten al său, dar şi de părinte, oferă-i sprijinul, îndrumarea şi sfaturile tale, dar acordă-i libertatea de a hotărî şi de a acţiona singur în anumite situaţii.
Nu în ultimul rând, fii acolo pentru el, în orice situaţie. Fie că e vorba de momente importante din viaţa lui, precum festivităţile şcolare, eşecurile academice sau cele romantice, fii un sprijin pentru copilul tău, asigurându-l astfel că există întotdeauna cineva care îl iubeşte necondiţionat şi care îi va fi mereu alături.

 

Copiii au nevoie de o relaţie apropiată cu părinţii lor, au nevoie de înţelegerea şi încrederea lor. În acelaşi timp, au nevoie de o mamă şi un tată care să îi educe şi să îi călăuzească în drumul lor spre maturitate, care să îi protejeze în momentele vulnerabile şi în preajma cărora să se simtă confortabil şi în siguranţă. Pe lângă relaţia de autoritate şi respect, copiii trebuie să ştie că părinţii lor le sunt, în acelaşi timp, prieteni, că pot avea încredere în aceştia, că nu trebuie să se teamă de ei şi că întotdeauna vor fi un sprijin pentru ei, chiar şi în momentele cele mai dificile. Părinţii trebuie să fie prietenii copiilor lor, dacă nu chiar cei mai buni prieteni ai lor, dar să nu uite de marea lor responsabilitate de a-i creşte, de a-i educa şi de a le seta un set de valori morale. Altfel, pot cădea în capcana acestei prietenii, în care copiii îşi pierd respectul faţă de aceştia, uitând cine deţine autoritatea în familie.

http://www.semneletimpului.ro

De ce ne plictisim la biserică?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Mă bucur când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!” Psalmi 122:1

Da, ştiu că frige dar mă risc să pun mâna şi pe subiectul acesta. În timpuri mai vechi mersul la biserică era o mare bucurie pentru oameni şi chiar pentru copii. Se pregăteau, se spălau, se îmbrăcau cu ce aveau mai bun, porneau din timp ca să ajungă, aveau respect faţă de biserică, faţă de preoţi sau păstori, ascultau cu atenţie şi plecau acasă liniştiţi cu o lecţie în minte. Acum lucrurile stau puţin diferit. Nu trăiesc în trecut ci fac doar o comparaţie.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu mă văd pe mine (şi nu sunt singur se pare) că vine plictiseala de multe ori la biserică peste mine, da ştiu o să gândiţi că ce păcătos sunt dar asta nu mă împiedică să fiu sincer. De regulă dacă nu am nimic de făcut în programul acela mi se pare că trişez. Mă simt ok dacă am de lucru cu sunetul, cu proiectia, de aranjat ceva, chiar şi un mesaj (după care nu mă dau în vânt) e de preferat “statului degeaba”.  Mă plictisesc de moarte mesajele fără substanţă, mesajele făcute la viteză sau “nefăcute”. Mă stăpânesc cu greu să nu casc la mesaje lungi şi făcute doar ca să umple timpul. Problema mare e că mă plictisesc uneori şi fără motiv şi bineînţeles că mi-am pus întrebări de ce este aşa.

Mintea noastră, dragii mei, e foarte excitată de tehnologie. Dopamina generată de programele TV, de calculator, de potenţiatorii de aromă, de reclame este la un nivel foarte ridicat. Un astfel de nivel nu poate fi generat de păstor în nici un caz. Predicile în comparaţie cu mass media generează dopamină sub nivelul aşteptărilor noastre şi în consecinţă nu ne satisfac dorinţa noastră de bine. Aşa se face că închinarea în biserici a luat valenţe noi: zgomot mult, lumini de discotecă, dansuri, emoţii etc. Aşa se face că unii predicatori apelează la tehnici moderne sau la ilustraţii cu mult senzaţional sau la coregrafii sau la ţipat tare de la amvoane sau la inflexiuni extreme şi câte nu or mai fim doar doar vor reuşi să genereze acel nivel de dopamină necesar ascultătorilor ca aceştia să se simtă bine.

Nu ştiu câţi oameni mai spun astăzi sincer “Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!” mintea noastră e alterată dramatic de mass media, creierul nostru a dezvoltat trasee neuronale după cum a dictat tehnologia de azi, e dacă vreţi o dependenţă de tehnologie. Unii încearcă să mai îmbine media cu biserica şi iese un fel de “TV-Church” camere peste tot, divertisment, emoţii puternice, şocuri dar nu ştiu în ce măsură o astfel de biserică mai este trupul lui Hristos. Alţii îşi iau tehnologie la biserică pentru că au nevoie de excitanţii din tehnologie, alţii dau copiilor tot felul de device-uri la biserica pentru a fi cuminţi. Nu condamn aceste aspecte ci doar evidenţiez cât de tare suntem afectaţi.

Biblia ne spune că nu trebuie să fim stăpâniţi de nimeni şi nimic în afară de Dumnezeu ori noi depindem tare de tehnologie, ea ne face să evaluăm biserica, perdicatorii sau chiar pe Dumnezeu în funcţie de transformările pe care le-a făcut asupra creierului. Poate gândiţi că sunt extremist dar meditaţi să vedeţi dacă nu ne este şi imaginea despre Dumnezeu afectată de mass media! Mulţi copii şi adulţi îl văd pe Dumnezeu plictisitor, anost, o obligaţie necesară, nu îl mai văd ca pe Creatorul, Salvatorul.

http://www.filedinjurnal.ro

DRAGOSTE FARA LIMITE

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă, EDITORIALE

Vladimir Pustan povesteşte:

„ Am fost rugat să particip la o cununie ca să ţin locul unui coleg pastor plecat în America. M- am dus necunoscând pe nimeni şi fără nici o tragere de inimă pentru că nu era sectorul meu şi trebuia să fac ceva ce nu- mi plăcea. Nu ştiam că Dumnezeu voia să îmi dea o lecţie deosebită în seara aceea.

Eram în biserică, la amvon, când au venit mirele şi mireasa. Nu îi cunoşteam, localitatea aceea fiind departe de casa mea. A intrat ea prima, la braţ cu tatăl ei, care a dus- o până în faţa altarului. Nu mi- am putut desprinde ochii de la ea, indiferent cât de pocăit sau de înţelept aş fi fost în slujba mea de pastor… Cu toate că nu aveam voie să mă uit astfel, stăteam cu ochii holbaţi la ea cu groază şi oarecum cu repulsie. Nu avea decât jumătate de obraz; cealaltă parte era strâmbă, iar la un ochi nu se vedea decât albul, fiind întors în orbită.

N- am ştiut ce să cred în clipa aceea, iar când a intrat mirele am devenit şi mai confuz. A venit însoţit de mama lui la altar, un mire frumos – aşa băiat frumos nu mi- a fost dat să văd până atunci. Am făcut slujba, dar n- am putut să o fac bine. I- am declarat soţ şi soţie. El i- a tras voalul de pe faţă, a sarutat- o şi i- a lăsat voalul pe spate. NU îmi puteam desprinde ochii de la ei… Deşi o parte dintre cei prezenţi ştiau, eu nu ştiam… M- au invitat la masă: „ Doar puţin frate Pustan, eşti aşa departe şi trebuie să mănânci ceva.” M- am aşezat lângă tatăl miresei şi gândindu- mă că mireasa trebuie să fie teribil de bogată, i- am zis: ” Frate, e o nuntă frumoasă, superbă, cu aşa lucruri frumos aranjate pe mese… Dumneavoastră aţi organizat nunta?!!” El mi- a răspuns: ” Nu, frate Pustan, că noi suntem săraci lipiţi pământului. Mirele a făcut totul. Ei sunt bogaţi.” Am simţit că mă prăbuşesc. Zic: ” Ce s- a întâmplat cu fata dumneavoastră?”

Vroiam să ştiu dacă din naştere a fost aşa. Atunci au început să- i curgă lacrimile şi sa îmi povestească: ” Eu i- am făcut asta. Nu a fost fată mai frumoasă în cartierul nostru, poate nici în oraşul nostru, ca ea. Când a avut 6 ani, soţia s- a despărţit de mine, a plecat. EU nu am vrut să mă recăsătoresc, ci am rămas cu fata ca să o cresc, singura mea bucurie. În urmă cu un timp oarecare pe când era ultimul an de liceu, a venit într- o seară la mine şi mi- a spus: ” Tată, sunt plină de bucurie şi te rog frumos să mă ierţi dacă am întârziat. În seara asta, tată, am fost la biserică şi Dumnezeu mi- a vorbit în mod special. Începând de astăzi eu vreau să fiu copilul lui Dumnezeu.” Furios, i- am răspuns: ” Cu mâna mea te- am făcut, cu mâna mea te omor! Neam de neamul nostru nu ne- a mai făcut nimeni de ruşine casa. Te- am crescut până acum şi mi- am sacrificat viaţa; m- aş fi putut recăsători, dar n- am facut- o din cauza ta. Pentru că am vrut să fie aşa cum vreau eu să fie. Mă şi gândisem la copilul unui prieten deal meu cu care s- ar fi potrivit fata mea, om cu care făcusem armata împreună, vecin de- al nostru, om cu dare de mână.

De atunci am început să o bat sistematic. Ea mi- a răspuns: ” Tată, eu de Dumnezeu nu mă pot lăsa. Am investit tot ce am avut în El. Ţie ţi- a rămas doar dragostea de fiică. Lui I- am dat tot restul iubirii mele şi nu am cum să fac negoţ cu tine. TATĂ, nu că nu vreau să mă las de Dumnezeu, DAR NU POT SĂ MĂ LAS DE EL! Într- o seară, fiind mai beat ca de obicei, am trântit- o jos şi am lovit- o cu pumnii (nu ştiu câţi pumni i- am dat), după aceea cu bocancii în gură şi în cap. Au scos- o vecinii din mâinile mele şi au dus- o la urgenţă. Când m- am trezit din beţie, era la Reanimare. Când am intrat în salon, toţi medicii şi asistentele s- au uitat la mine şi mi- au reproşat:” Ieşi afară, brută. Puşcăria să te mănânce.”

Nu i- am putut salva nici ochiul, nici jumătate din obraz. A rămas paralizată. Cu un ochi nu o să mai vadă niciodată.” Le- am zis:” Vă rog frumos să îmi da- ţi voie să mă duc la ea să o întreb dacă m- a iertat.” Era toată înfăşurată în bandaje şi i- am spus:” Mă poţi ierta?” Ea mi- a răspuns: ” Tată, vorbim mai târziu că acum îmi e somn.” M- am dus din nou la ea şi am întrebat- o:” Mă poţi ierta?”, iar răspunsul ei a fost: “Tată, Isus Cristos Şi- a dat toată viaţa pentru mine. De luni întregi postesc să te văd întors la Dumnezeu şi am zis că pot să îmi pierd viaţa aceasta, să pierd ce am mai bun, dar tatăl meu să fie cu mine în cer. Am auzit că nu o să mai văd cu un ochi, dar nu- i nimic, Slavă Domnului, am mai rămas cu unul. Nu te îngrijora, o să vezi că o să fie bine.” M- am prăbuşit la poala crucii lui Isus Cristos şi mi- am întors şi eu viaşa spre Domnul. Dumnezeu mi- a mântuit sufletul, dar rana din inima mea, frate Pustan,nu- i vindecată decât în seara aceasta.

Pentru că luni de zile m- am gândit la ce aduc eu în faţa oamenilor acum, un rebut de fată, care nu mai are obraz. Cine se va căsători cu fata mea? Ce viitor mai are ea?” După ce tatăl mi- a povestit toate acestea, atât de mult l- am iubit pe mire, că m- am dus la el şi l- am sărutat. L- am întrebat: ” Ce ai văzut în ea?” Mi- a răspuns:” Frate Pustan, tu nu vezi cum străluceşte faţa ei? Nu îmi trebuie pe cineva cu carapace, carapacea vine şi pleacă ” … Frumuseţea adevarată este frumuseţea sufletului, a unui suflet dedicat lui Dumnezeu. Acesta nu ni-l poate fura nimeni niciodată. Dacă Dumnezeu a sădit Duh Sfânt în voi sunteţi cele mai frumoase fiinţe de pe pământ!

Sursa: http://elly4god.wordpress.com/

DRAGOSTE FARA LIMITE

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă, EDITORIALE

Vladimir Pustan povesteşte:

„ Am fost rugat să particip la o cununie ca să ţin locul unui coleg pastor plecat în America. M- am dus necunoscând pe nimeni şi fără nici o tragere de inimă pentru că nu era sectorul meu şi trebuia să fac ceva ce nu- mi plăcea. Nu ştiam că Dumnezeu voia să îmi dea o lecţie deosebită în seara aceea.

Eram în biserică, la amvon, când au venit mirele şi mireasa. Nu îi cunoşteam, localitatea aceea fiind departe de casa mea. A intrat ea prima, la braţ cu tatăl ei, care a dus- o până în faţa altarului. Nu mi- am putut desprinde ochii de la ea, indiferent cât de pocăit sau de înţelept aş fi fost în slujba mea de pastor… Cu toate că nu aveam voie să mă uit astfel, stăteam cu ochii holbaţi la ea cu groază şi oarecum cu repulsie. Nu avea decât jumătate de obraz; cealaltă parte era strâmbă, iar la un ochi nu se vedea decât albul, fiind întors în orbită.

N- am ştiut ce să cred în clipa aceea, iar când a intrat mirele am devenit şi mai confuz. A venit însoţit de mama lui la altar, un mire frumos – aşa băiat frumos nu mi- a fost dat să văd până atunci. Am făcut slujba, dar n- am putut să o fac bine. I- am declarat soţ şi soţie. El i- a tras voalul de pe faţă, a sarutat- o şi i- a lăsat voalul pe spate. NU îmi puteam desprinde ochii de la ei… Deşi o parte dintre cei prezenţi ştiau, eu nu ştiam… M- au invitat la masă: „ Doar puţin frate Pustan, eşti aşa departe şi trebuie să mănânci ceva.” M- am aşezat lângă tatăl miresei şi gândindu- mă că mireasa trebuie să fie teribil de bogată, i- am zis: ” Frate, e o nuntă frumoasă, superbă, cu aşa lucruri frumos aranjate pe mese… Dumneavoastră aţi organizat nunta?!!” El mi- a răspuns: ” Nu, frate Pustan, că noi suntem săraci lipiţi pământului. Mirele a făcut totul. Ei sunt bogaţi.” Am simţit că mă prăbuşesc. Zic: ” Ce s- a întâmplat cu fata dumneavoastră?”

Vroiam să ştiu dacă din naştere a fost aşa. Atunci au început să- i curgă lacrimile şi sa îmi povestească: ” Eu i- am făcut asta. Nu a fost fată mai frumoasă în cartierul nostru, poate nici în oraşul nostru, ca ea. Când a avut 6 ani, soţia s- a despărţit de mine, a plecat. EU nu am vrut să mă recăsătoresc, ci am rămas cu fata ca să o cresc, singura mea bucurie. În urmă cu un timp oarecare pe când era ultimul an de liceu, a venit într- o seară la mine şi mi- a spus: ” Tată, sunt plină de bucurie şi te rog frumos să mă ierţi dacă am întârziat. În seara asta, tată, am fost la biserică şi Dumnezeu mi- a vorbit în mod special. Începând de astăzi eu vreau să fiu copilul lui Dumnezeu.” Furios, i- am răspuns: ” Cu mâna mea te- am făcut, cu mâna mea te omor! Neam de neamul nostru nu ne- a mai făcut nimeni de ruşine casa. Te- am crescut până acum şi mi- am sacrificat viaţa; m- aş fi putut recăsători, dar n- am facut- o din cauza ta. Pentru că am vrut să fie aşa cum vreau eu să fie. Mă şi gândisem la copilul unui prieten deal meu cu care s- ar fi potrivit fata mea, om cu care făcusem armata împreună, vecin de- al nostru, om cu dare de mână.

De atunci am început să o bat sistematic. Ea mi- a răspuns: ” Tată, eu de Dumnezeu nu mă pot lăsa. Am investit tot ce am avut în El. Ţie ţi- a rămas doar dragostea de fiică. Lui I- am dat tot restul iubirii mele şi nu am cum să fac negoţ cu tine. TATĂ, nu că nu vreau să mă las de Dumnezeu, DAR NU POT SĂ MĂ LAS DE EL! Într- o seară, fiind mai beat ca de obicei, am trântit- o jos şi am lovit- o cu pumnii (nu ştiu câţi pumni i- am dat), după aceea cu bocancii în gură şi în cap. Au scos- o vecinii din mâinile mele şi au dus- o la urgenţă. Când m- am trezit din beţie, era la Reanimare. Când am intrat în salon, toţi medicii şi asistentele s- au uitat la mine şi mi- au reproşat:” Ieşi afară, brută. Puşcăria să te mănânce.”

Nu i- am putut salva nici ochiul, nici jumătate din obraz. A rămas paralizată. Cu un ochi nu o să mai vadă niciodată.” Le- am zis:” Vă rog frumos să îmi da- ţi voie să mă duc la ea să o întreb dacă m- a iertat.” Era toată înfăşurată în bandaje şi i- am spus:” Mă poţi ierta?” Ea mi- a răspuns: ” Tată, vorbim mai târziu că acum îmi e somn.” M- am dus din nou la ea şi am întrebat- o:” Mă poţi ierta?”, iar răspunsul ei a fost: “Tată, Isus Cristos Şi- a dat toată viaţa pentru mine. De luni întregi postesc să te văd întors la Dumnezeu şi am zis că pot să îmi pierd viaţa aceasta, să pierd ce am mai bun, dar tatăl meu să fie cu mine în cer. Am auzit că nu o să mai văd cu un ochi, dar nu- i nimic, Slavă Domnului, am mai rămas cu unul. Nu te îngrijora, o să vezi că o să fie bine.” M- am prăbuşit la poala crucii lui Isus Cristos şi mi- am întors şi eu viaşa spre Domnul. Dumnezeu mi- a mântuit sufletul, dar rana din inima mea, frate Pustan,nu- i vindecată decât în seara aceasta.

Pentru că luni de zile m- am gândit la ce aduc eu în faţa oamenilor acum, un rebut de fată, care nu mai are obraz. Cine se va căsători cu fata mea? Ce viitor mai are ea?” După ce tatăl mi- a povestit toate acestea, atât de mult l- am iubit pe mire, că m- am dus la el şi l- am sărutat. L- am întrebat: ” Ce ai văzut în ea?” Mi- a răspuns:” Frate Pustan, tu nu vezi cum străluceşte faţa ei? Nu îmi trebuie pe cineva cu carapace, carapacea vine şi pleacă ” … Frumuseţea adevarată este frumuseţea sufletului, a unui suflet dedicat lui Dumnezeu. Acesta nu ni-l poate fura nimeni niciodată. Dacă Dumnezeu a sădit Duh Sfânt în voi sunteţi cele mai frumoase fiinţe de pe pământ!

Sursa: http://elly4god.wordpress.com/

Toma – modelul actual de credinţă

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Ioan 20:28

Am asistat când eram copil la multe expuneri care de care mai înverşunate despre necredinţa lui Toma iar de ceva vreme asist la expuneri despre modul de credinţă a lui Toma. Cele din urmă e drept fiind mai aproape de realitate. Una peste alta privind la Toma ne vom regăsi mulţi pe acolo, în modul lui de a crede. Toma nu a fost necredincios ci făcea parte din cei care “cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa”. În faţa dovezilor Toma crede şi se închină lui Dumnezeu.

De multe ori ascult mesaje care cer oamenilor convertirea “pe orbeşte” ca la farurile unei maşini noaptea. Predici emoţionante până la lacrimi sau predici care imploră mila oamenilor faţă de jertfa lui Dumnezeu, faţă de un Isus care stă săracul şi “dârdâie de frig” la uşă şi tot bate şi plânge. Realitatea e că Domnul Isus a făcut oferta, e dispus să accepte păcătoşii şi bate la inimă “când într-un fel când într-altul” dar nu e nicicum omul vrednic de milă, a fost, dar acum e în glorie şi slavă la dreapta Tatălui..

Spuneam că aud des mesaje în care se face apel la emoţii şi recunosc că prind la public însă există şi oameni, din ce în ce mai mulţi, care vor dovezi. De obicei care sunt citiţi cât de cât sau care sunt “decebăliţi” cum e un termen pe aici prin Ardeal. De altfel o pocăinţă aleasă e mult mai stabilă şi mai de dorit decât o pocăinţă simţită iar credinţa “în ceva ce cunoaştem” e mai stabilă decât credinţa în ceva ce simţim. Sentimentele ne duc în eroare foarte des şi nu găsim că Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în noi ar lucra prin simţiri ci prin procese mentale, logică, gândire.

Cred că ar trebui să fim pregătiţi ca şi Domnul Isus să oferim dovezi celor care cer astfel de argumente. E cam neglijat acest aspect şi dacă “ne ia cineva mai tare” cerând dovezi mulţi din biserici se pierd. Doar cine a avut o credinţă ca a lui Toma bazată pe dovezi logice sau fizice va reuşi să aibă la îndemână dovezile alea când va spune altora despre această credinţă.

Trăim o vreme a concretului, a realului, a dovezilor în privinţa credinţei în Dumnezeu dar în acelaşi timp trăim vremuri ale credulităţii când e vorba de tot felul de curente, de meditaţii, de produse care au cine ştie ce efecte, de metode de a face bani cu muncă zero, de poveşti supranaturale cu icoane şi picturi. Este un demers al lui Satan dar cumva are şi aspectul său bun. De ce spun asta: Credinţa în Dumnezeu e singura cale, singura credinţă adevărată cu o finalitate fericită în veşnicie. Dacă ar sta în rând cu celelalte credinţe actuale care fac parte mai degrabă din grupa “fraieririlor” ar dura tot atât cât şi ele şi ar fi repede uitate. Credinţa noastră însă se bazează pe fapte reale, pe persoane reale, pe evenimente istorice reale şi pe realitatea cât se poate de clară a lui Dumnezeu. Uite de asta apreciez eu persoane ca: Romulus Bucur care oferă şi dovezi necesare celor care cred ca Toma pe blogul său: The story of my belief

De altfel Toma era unul care era gata de jertfă şi de lucru. Uitaţi câteva dovezi:

  • Ioan 11:16  Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haide să mergem şi noi să murim cu El!”
  • Ioan 14:5  „Doamne” I-a zis Toma „nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?”
    Ioan 21:1  După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat: Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei, şi alţi doi din ucenicii lui Isus, erau împreună.
  • Fapte 1:13  Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zilotul, şi Iuda, fiul lui Iacov.

În consecinţă cred că ne este de mare folos o credinţă ca a lui Toma. Când ţi se spune despre credinţe noi, cere dovezi, cere să vezi. Când eşti chemat să crezi cere să îl vezi pe Isus acolo. Nu e deloc rău ci e o verificare a autenticităţii acelei credinţe. Vremea credinţelor uşoare a trecut, trăim vremuri de mari amăgiri spirituale şi e nevoie de credinţe ca a lui Toma, credinţe care cer neapărat validarea lor prin prezenţa Domnului Isus Fiul lui Dumnezeu.

http://www.filedinjurnal.ro/toma-modelul-nostru-de-credinta/#more-1647