Categorie: EDITORIALE

Cine vor fi cei MÂNTUIȚI: PENTICOSTALII, BAPTIȘTII, CATOLICII, ORTODOCȘII, SAU CINE?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE

Acest subiect mă preocupă de peste 40 de ani şi probabil că nu sunt singurul. În cele ce urmează doresc să vă prezint părerea mea, în măsura în care am înţeles acest lucru din Cuvântul Lui Dumnezeu. Sper să-l pot face tot atât de clar pentru cei care citesc acest articol, cât este de clar pentru mine.

Chsnd

M-am născut la ţară, într-o comună din judeţul Arad, într-o familie de penticostali. Locuind acolo până la terminarea claselor primare, evident că am frecventat biserica penticostală din acea localitate. Copil fiind, chiar dacă de la amvonul bisericii nu s-a predicat direct despre faptul că baptiştii, sau ortodocşii din acea comună nu sunt mântuiţi, în biserică toata lumea ştia că noi suntem singurii pe calea cea bună şi cu şansele cele mai mari de a fi mântuiţi.

Am plecat mai apoi la oraş, unde am frecventat pentru o perioadă lungă de timp, una dintre bisericile penticostale mari, din Arad. Din păcate nici această biserică nu a reuşit să-mi schimbe ideile greşite şi preconcepţiile dobândite din biserica copilăriei mele. Ba din contră, simţeam că am argumente mai multe şi mai puternice să gândesc în felul acesta.

La începutul anilor 80, venind în Statele Unite, aveam să mă întâlnesc cu lucruri chiar şi mai ciudate. Dacă în România era foarte clar că existau garduri destul de înalte între confesiunile creştine, în America aveam să aflu faptul că în mediul românesc de aici sunt şi mai multe garduri şi mai înalte, chiar şi între biserici de aceeaşi credinţă. În cazul bisericilor penticostale, de exemplu, aveam să aflu faptul că dacă erai afiliat la organizaţia Church of God, aveai un grup de biserici care te acceptau şi colaborau cu tine, daca erai în Assemblies of God, alt grup de biserici te acceptau, iar dacă erai cu Independenţii (Uniunea), erai acceptat şi bine primit de bisericile din Uniune.

Ce este mai trist, este faptul că fiecare grup crede că este cel mai OK şi de  multe ori îi desconsidera pe ceilalţi. Apoi am mai putut observa că bisericile din acelaşi stat şi de aceeaşi culoare confesională au competiţia lor unii cu alţii, şi unii se cred mai spirituali decât alţii. Nu vreau să comentez situaţia altor confesiuni, dar ceva mă face să cred că nici acolo lucrurile nu stau cu mult mai bine.

Cum se pot explica toate aceste lucruri, când citim toţi aceeaşi Biblie? Foarte simplu. În afară de Biblie, aproape fiecare denominaţie are un set întreg de reguli proprii, care de foarte multe ori sunt paralele cu Scripturile. Dar să revenim la întrebarea de la început: ,,Cine va fi mântuit, totuşi?” Niciun nume de confesiune creştină (ortodox, catolic, penticostal, baptist, creştin după evanghelie etc..) nu este menţionat în Biblie. Niciun nume din cele menţionate oricât de bine ar suna, nu ne poate mântui.

Denomination

De multe ori, aceste nume ne încurcă mai mult decât ne ajută, diavolul încercând să ne separe, să ne dezbine, şi în loc să trăim în unitate şi să devenim o forţă, făcând front comun în lupta contra împărăţiei întunericului, noi ne irosim energiile în mici lupte inutile şi păgubitoare. Isus a spus foarte clar; lumea va cunoaşte că suntem copiii Lui ,,PRIN FAPTUL CĂ NE IUBIM UNII PE ALŢII”! Mântuirea o primeşte oricine este născut din nou şi face fapte vrednice de pocăinţa lui.

Isus a zis: EU N-AM VENIT SĂ JUDEC LUMEA, CI S-O MÂNTUIESC.

De ce oare ne judecăm unii pe alţii, în loc să mergem în lucrurile în care suntem de acord, împreună şi să câştigăm cât mai mulţi oameni pentru împărăţia cerurilor?

Insuşi faptul că nu-i putem accepta pe cei din alte denominaţii, sau chiar din alte biserici “concurente”, fie ele şi de aceeași culoare religioasă, arată faptul că NAŞTEREA NOASTRA DIN NOU este cu semnul întrebării. În Galateni 5 ni se arată clar care este Roada Duhului; (DRAGOSTEA, BUCURIA, PACEA, ÎNDELUNGA RĂBDARE, BUNĂTATEA, FACEREA DE BINE, CREDINCIOŞIA, BLÂNDEȚEA, ÎNFRÂNAREA POFTELOR). Să ne verificăm în lumina Sfintelor Scripturi, nu comparându-ne cu cei din jurul nostru. Atâta timp cât noi creştinii, nu arătăm această roadă prin viaţa noastră de fiecare zi, oriunde ne-am afla, câştigarea altora pentru Cristos este aproape imposibilă. Altminteri ne putem lăuda cu tot felul de nume pompoase, care mai de care, dacă nu avem peste noi numele ISUS, până şi mântuirea noastră este incertă.

Dacă noi am surpa toate gardurile amintite mai sus, sunt convins că Dumnezeu ar face mari lucruri în vieţile noastre, iar împărăţia Lui ar câştiga enorm.

Mulțumesc Lui Dumnezeu pentru cei care înţeleg importanţa rodirii în viaţa lor, şi colaborează cu toţi cei născuţi din nou, indiferent de nuanțele confesionale. Astăzi pot să spun că, prin ajutorul Domnului, lucrez la diferite proiecte care vizează mântuirea oamenilor, cu fraţi şi slujitori din mai multe confesiuni, iar rezultatele sunt pe măsură. Asta pentru că am înţeles să demolăm gardurile care ne-ar fi despărţit la un moment dat, şi în schimb am început să clădim punți, acolo unde era nevoie. Sperăm ca experienţa noastră să constituie o încurajare şi totodată o binecuvântare şi pentru alţii.

http://family2fam.com/

Ce se întâmplă cu oamenii care n-au auzit niciodată Evanghelia?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE

missions3[1]

Duminică seara, după terminarea predicii despre importanţa misiunii, un frate a întrebat: Dar, ce se întâmplă cu oamenii care n-au auzit niciodată Evanghelia? Sunt condamnaţi pentru totdeauna doar pentru că s-au născut în locul şi la timpul nepotrivit? Întrebarea lui m-a determinat să postez răspunsul meu (ceva mai elaborat) pentru a fi cunoscut de toţi cei care îşi pun această întrebare.
Trebuie să spun că întrebarea este destul de serioasă şi are implicaţii foarte serioase. Biserica Romano-Catolică a urmat linia eclesiocentristă a lui Ciprian, episcopul de Cartagina, care a spus: Extra Ecclesiam nula salus, adică „În afara Bisericii (R-C) nu există mântuire”. Însă această poziţie este una minimalistă, simplistă şi nesusţinută de Biblie. Din contră, Biblia spune că mântuirea se găseşte doar în Isus Cristos. El este singura Cale spre Tatăl şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin El (Ioan14:6). De asemenea, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor , în care trebuie să fim mântuiţi [decât cel al Domnului Isus]” (Faptele Apostolilor 4:12). Pavel spune şi el că „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul [Isus cristos] pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte. 17:30-31). Singura cale de mântuire este cea arătată de Domnul Isus.
Mulţi trag concluzia însă, din versetele citate, că toţi cei care nu au auzit de Isus, sunt condamnaţi pentru totdeauna. Însă Biblia nu spune aşa ceva. În dialogul purtat pe această temă, s-au elaborat mai multe teorii, dintre care:
– Pluralismul: Mai poartă denumirea şi de universalism, deşi sunt aspecte care le diferenţiază într-o oarecare măsură şi spune că toţi oamenii vor fi mântuiţi, pentru că Dumnezeu este dragoste şi nu poate condamna pe nimeni la o pedeapsă atât de groaznică precum cea a iadului. De fapt, Dumnezeu este Fiinţa Supremă, spun universaliştii, chiar dacă poartă diferite nume în celelalte religii şi nu contează pe ce parte a muntelui urci spre El, important este să ajungi în vârf. Acest punct de vedere este suţinut de John Hick , Origen, Schleiermacher, Berkouwer, William Barclay, Jacques Ellul.
– Inclusivismul: Spune că, deoarece Dumnezeu este prezent peste tot în lume, harul Său este la lucru printre toţi oamenii, aşa că poate mântui chiar şi sub nume diferite cel al lui Isus Cristos. Această poziţie este susţinută de Charles Pinnock şi John Sanders , care aduc în discuţie „păgânii sfinţi” din vechime precum Mehisedec, Iov, sau sutaşul Corneliu, care chemau numele Domnului, deşi nu făceau parte din poporul ales. Poziţia aceasta a mai fost împărtăşită, printre alţii, şi de Iustin Martirul, John Wesley, C.S. Lewis, Wolfhart Pannenberg şi Karl Barth.
– Exclusivismul: Denumit şi restrictivism, acest punct de vedere este susţinut de foarte mulţi teologi luterani, reformaţi sau evanghelici. El susţine că orice persoană care nu a auzit vreodată de Isus şi nu a fost mântuit pe pământ nu va ajunge în cer, ci în pedeapsa veşnică. Ronald Nash , R. Douglas Geivett şi W. Gary Phillips , Augstin, Jean Calvin, Jonathan Edwards, Carl Henry, R.C. Sproul sunt doar câţiva dintre susţinătorii acestui punct de vedere.
– Evanghelizarea post-mortem sau „cea de-a doua şansă”: Denumită şi „Teoria perseverenţei divine”, această perspectivă susţine că aceia care nu au avut posibilitatea să audă despre Isus Cristos, fie înainte, fie după Cristos, se vor întâlni cu Cristos imediat ce vor muri şi vor avea şansa de a crede în El. nimeni nu va merge direct în iad doar pentru că s-a născut în locul nepotrivit şi la timpul nepotrivit. Acest punct de vedere a fost amplu elaborat de Gabriel Fackre. A mai fost susţinută în istoria Bisericii de Clement din Alexandria, George McDonald, Donald Bloesch, George Lindbeck şi Stephen Davies.
– Particularismul: Susţine că, deşi omul poate fi mântuit doar prin credinţa în Isus Cristos, Dumnezeu nu va condamna niciodată pe cineva care nu a auzit vreodată despre El. Această perspectivă este foarte asemănătoare cu accesibilismul lui Terrance L. Thiesen şi este susţinută de Alister McGrath.
Un punct de vedere mai echilibrat poate fi plasat între restrictivism şi particularism şi poate fi numit „optimist”. Mai precis, acest punct de vedere susţine că Isus Cristos este singura cale de mântuire şi că nu există alta, că omul trebuie să-şi pună încrederea în El pentru a fi mântuit şi că nimeni nu se poate desvinovăţi înaintea Lui. Dar, în acelaşi timp, susţine că ar fi absurd ca Dumnezeu să condamne pe cineva doar pentru că s-a născut într-un loc şi într-un timp nepotrivit. Biblia spune că că toţi oamenii sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23) şi că toţi sunt pasibili de condamnarea eternă, pentru căplata păcatului este moartea (Rom. 6:23). Dar nimeni nu se poate dezvinăvăţi (Rom. 1:19-20), pentru că tot Biblia ne spune că Dumnezeu S-a revelat pe Sine Însuşi în natură (Revelaţia Generală – Rom. 1:20) şi în inimile oamenilor (Ecl. 3:11). Deci, problema nu este a unui Dumnezeu care refuză să-Şi descopere Cuvântul în faţa cuiva care Îl caută cu disperare, ci a oamenilor care îndăduşe adevărul în nelegiuirea lor (Rom. 1:18). Pe de altă parte, ştim că voia lui Dumnezeu este ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă(2 Petru 3:9). Rezultă de aici că lui Dumnezeu îi pasă de toţi oamenii, chiar şi de cei care nu au auzit niciodată Evanghelia sau despre Numele Domnului Isus. Dacă oamenii aceşti ar fi mântuiţi, fără să fi auzit despre Isus Cristos, ar fi doar prin harul lui Dumnezeu. Dar şi noi, cei care ne-am pus încrederea în El pentru viaţa veşnică am fost mântuiţi tot prin harul Său.
Sfânta Scriptură mai spune că „Dumnezeu va judeca lumea după dreptate…” (Fapte 17:31). Avraam a recunoscut acest lucru când a mijlocit pentru Lot şi familia lui: „Cel ce judecă tot pământul, nu va face oare dreptate?” (Genesa 18:25). Putem concluziona că, deşi Isus Cristos este singura cale de mântuire, cei care nu au auzit niciodată despre El, vor fi judecaţi după cunoaşterea venită prin Revelaţia Generală şi a conştiinţei lor, adică după propriile standarde morale. Pavel spune că: „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. Pentru că nu cei ce aud legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, ăşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Cristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom 2:12-16).
Cert este că datoria noastră, a celor care-L cunoaştem pe Domnul Isus este să ducem Evanghelia la cei care încă nu au auzit-o (Matei 28:19.20). Faptul că unii resping mărturia Revelaţiei Generale sau înăbuşe mărturia conştiinţei lor, ar trebui să ne motiveze să le prezentăm calea nespus mai bună, a mântuirii prin Domnul Isus.

https://gtgospel.wordpress.com

Penticostalii – Biserica lui Dumnezeu Apostolica –

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

P

( Acest articol nu este menit sa denigreze sau sa apere crezul cuiva. Este doar o incercare de a prezenta obiectiv si fara prejudecati istoria si doctrinele unei grupari religioase, lasand aprecierile la latitudinea cititorilor. ) 

 

     Scurt istoric

Miscarea penticostala moderna isi are originea la inceputul secolului al XX-lea, mai precis in octombrie 1900 , cand un fost pastor metodist, pe nume Charles Parham, a infiintat la Topeka, Kansas,  scoala biblica “Bethel Bible College”. Aici au aparut primele manifestari extatice. ( 1 )

In cadrul unei intalniri care a inceput pe 31 decembrie 1900 si a continuat pana pe 1 ianuarie 1901, domnisoara Agnes Ozman “a inceput sa vorbeasca in limbi” ( 2 ), manifestare considerata de pastorul Parham ca fiind o dovada a “botezului adevarat in Duhul” ( 3 ).  Aceasta idee a devenit foarte curand punctul central de doctrina al tuturor miscarilor penticostale contemporane.

Dupa inchiderea scolii din Topeka, Parham a deschis o alta scoala biblica in Huston, Texas, aceasta devenind noul centru al miscarii penticostale. In 1906, W. J. Seymour, unul din studentii de culoare ai Colegiului Biblic Bethel, a fost invitat la Los Angeles de Nelly Terry, pastorul unei biserici Holiness de culoare. Bazandu-se pe Fapte 2,4, Seymour a afirmat ca “cine nu vorbeste in limbi nu este botezat cu Duhul.” ( 4 ) Biserica nu a primit solia lui Seymour pe care l-a alungat din mijlocul ei.( 5 )

Pe 9 aprilie a aceluiasi an, Seymour s-a mutat pe str. Azusa la nr. 312 unde, timp de trei ani, a continuat intalnirile in care se vorbea in limbi, se canta in limbi si se profetiza, aparand in felul acesta “prima sciziune penticostala” ( 6) Strada Azusa este privita ca fiind leaganul miscarii penticostale. ( 7 )

Marea trezire spirituala a avut un puternic ecou in presa timpului. Thomas Barrat, un pastor metodist norvegian, a fost cel care a dus mesajul penticostal in Europa. In Norvegia, acesta a infiintat Biserica Filadelfia, cea mai mare grupare religioasa non-conformista din aceasta tara. De aici, penticostalismul s-a extins in intreaga Scandinavie, apoi in Anglia si Germania. Pana la izbucnirea primului razboi mondial, penticostalismul s-a raspandit in intreaga lume cu o viteza uluitoare.

In 1908, miscarea penticostala a inceput sa predice doctrina celor trei etape ale mantuirii: convertirea, sfintirea si botezul Duhului Sfant, dovedit prin vorbirea in limbi ( adaugat mai tarziu de Parham si Seymour ).

W. H. Durham, un evanghelist de succes din Los Angeles, care primise si el botezul cu Duhul Sfant, a redus numarul etapelor mantuirii de la trei la doua: convertirea si botezul cu Duhul Sfant, manifestat prin vorbirea in limbi. Urmarea ? Seymour l-a exclus pe Durham din Biserica Credintei Apostolice, iar acest detaliu teologic a devenit diferenta esentiala dintre penticostalii care predica mantuirea in trei etape si cei care predica mantuirea in doua etape.

Dupa acest inceput modest facut la Topeka, Los Angeles si Chicago, miscarea penticostala s-a extins in secolul al XX-lea si pe alte continente, tendinta fiind perceputa inca de timpuriu ca o samanta aecumenismului. ( 8 )

La mijlocul secolului al XX-lea, miscarea penticostala a inceput sa bata la usile altor denominatiuni. In 1960, a aparut in sanul Bisericii Catolice asa-numita Miscare de Renastere Charismatica. Anii 80 si 90 s-au caracterizat printr-un pas urias in directia ecumenismului, in 1994 fiind semnat documentul “Evanghelicii si catolicii impreuna: Misiunea crestina din mileniul trei”. Printre reprezentantii denominatiunilor care au semnat documentul s-au numarat conducatori de prestigiu al miscarii charismatice si penticostale.

Astazi, penticostalismul este raspandit in multe tari, batand la portile tuturor miscarilor crestine si patrunzand in multe dintre ele. ( 9 ) In 1953, americanul de origine armeana Demos Shakarian a infiintatThe Full Gospel Buseness Men’s Felowship International, o organizatie penticostala laica. Aceasta are capele in peste 140 de tari, propunandu-si sa patrunda in toate regiunile lumii, pana in cele mai indepartate insule. Desi miscarea a avut o contributie majora in raspandirea ideilor penticostale in intreaga lume, unii predicatori penticostali au acuzat organizatia ca este influentata de metode lumesti din domeniul afacerilor si nu de calauzirea Duhului Sfant, ( 10 )

Miscarea charismatica lucreaza in intelegere cu bisericile crestine existente, fiind aprobata de autoritatile multor denominatiuni: protestanta, romano-catolica ( Renasterea Charismatica ) si ortodoxa. Una din figurile catolice proeminente ale Renasterii Charismatice a fost cardinalul catolic Joseph L. Suenens. Membrii miscarii se numesc charismatici (de la cuvantul grec  “charisma”-“har” ) si pun mare accent pe vorbirea in limbi, considerata un element esential al unei experiente crestine autentice.

Unul din cele mai recente fenomene ale penticostalismului il reprezinta miscarea “Blessing” – Toronto( “Binecuvantarea” – Toronto ). Prima manifestare de acest gen a avut loc in ziua de 20 ianuarie 1994 in Biserica Airport Vineyard Fellowschip din Toronto, la inceputul unei serii de patru intalniri.

In prima seara, dupa ce vorbitorul si-a incheiat prezentarea, adunarea a fost invitata sa se roage. Ceea ce a urmat i-a surprins chiar si pe charismatici, manifestarile fiind considerate de catre cei prezenti ca fiind dovezi ale actiunii puternice a Duhului Sfant. Intre participantii la aceste intalniri s-au putut observa manifestari dintre cele mai variate si iesite din comun: prabusiri la pamant, urmate de”odihna in Duhul”, zguduiri ale trupului, tremuraturi, convulsii, rasete, plansete, tanguiri, stari aparente de ebrietate, alergari sau sarituri in loc, sunete animalice, euforie, constiinta alterata si altele. ( 11 )

In Romania, prima biserica penticostala a fost infiintata in 1922 la Paulis, Arad, prin intermediul familiei Bradin. In ciuda persecutiei, miscarea penticostala a luat amploare in urmatorii ani, raspandindu-se in intreaga tara. In timpul regimului comunist, dupa cel de-al doilea razboi mondial, activitatea misionara a fost restransa si cresterea numarului de membri nu a mai fost la fel de spectaculoasa.

Dupa 1989, penticostalii, impreuna cu baptistii, crestinii dupa Evanghelie si o ramura a Oastei Domnului au infiintat “Alianta Evanghelica” cu scopul de a coordona mai bine lucrarea de evanghelizare.

   Caracteristici ale miscarii penticostale

Miscarea penticostala este fragmentata in mai multe denominatiuni penticostale: “Adunarile lui Dumnezeu”, “Biserica lui Dumnezeu in Iisus Christos”, “Biserica Internationala a Celor Patru Evanghelii”, “Biserica Penticostala Unita” , etc.

De asemenea, miscarea penticostala a avut un impact major si asupra bisericilor traditionale, in care grupuri largi de credinciosi au imbratisat ideea vorbirii in limbi ca semn al revarsarii Duhului Sfant. Fenomenul poarta numele de “Miscare Charismatica” si este privit de Biserica Penticostala ca fiind realizarea unitatii Bisericii ( ecumenism ).

O caracteristica a doctrinei penticostale este accentul pus pe cea de-a treia Persoana a Dumnezeirii – Duhul Sfant. Miscarea penticostala nu are o doctrina unica si bine definita, existand diferente intre diferitele grupari ale miscarii. Toate insa pun accent pe liturghia dinamica: predicare, cantare, rugaciune si vorbire in limbi, considerandu-se ca acestea reprezinta “Evanghelia puterii”.

Penticostalismul nu are o structura organizatorica stabila si nu-si revendica o doctrina de baza. Exista insa trei concepte intalnite la majoritatea organizatiilor care se autointituleaza penticostale: 1) conceptul “mantuit odata pentru totdeauna”;  2) credinta intr-o rapire secreta;  3) conceptia despre nemurirea sufletului.

O alta caracteristica a credintei penticostale este aceea ca se acorda o importanta mai mare experientei decat doctrinei. Credinciosii cred ca experienta este mai buna decat orice argument, iar cel ce indrazneste sa puna sub semnul intrebarii experienta cuiva este considerat un hulitor.

Rationamentul unui credincios penticostal este urmatorul: “Am avut o experienta miraculoasa. Astfel de experiente sunt raportate si in Noul Testament. Deci si experienta mea este valabila.” Acelasi silogism este aplicat si in cazul vorbirii in limbi. ( 12 )

Doctrinele Bisericii

Punctele de credinta enumerate mai jos apartin in cea mai mare parte gruparii “Comunitatile  ( Adunarile ) lui Dumnezeu” care, doar in SUA, numarau aproximativ 25 de milioane de membri in 1992. Credinciosii “Comunitatilor lui Dumnezeu” cred :

 * Trinitatea. Dumnezeu exista din vesnicie si se manifesta in trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant

* Revelatia. Sfanta Scriptura reprezinta Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu si constituie regula suficienta pentru credinta si practica. Unii din credinciosi cred in inspiratia verbala a Bibliei  ( fiecare cuvant din Biblie a fost “dictat” ).

* Caderea in pacat. Omenirea a fost creata buna si dreapta, dar a cazut prin pacatuire voita. Singura speranta a omenirii este rascumpararea in Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

* Indreptatirea. Omenirea este indreptatita doar prin harul lui Dumnezeu. Dovada mantuirii este dubla: una interioara, prin marturia directa a Duhului Sfant si alta exterioara, printr-o viata neprihanita si sfanta.

* Cina Domnului. Cina Domnului consta din paine si rodul vitei, acestea simbolizand impartasirea cu natura divina a lui Iisus.

* Botezul cu Duhul Sfant. Toti credinciosii trebuie sa astepte si sa caute cu infrigurare fagaduinta Tatalui – botezul cu Duhul Sfant, potrivit poruncii Domnului Christos.  Botezul cu Duhul Sfant este dovedit prin semnul fizic al vorbirii in limbi.

* Biserica. Scopul Bisericii este evanghelizarea lumii si zidirea trupului lui Christos.

* Invierea. Cei care mor in credinta in Domnul Christos vor fi inviati si stramutati. Cei rai, impreuna cu Diavolul, fiara si profetul mincinos vor fi sortiti pedepsei vesnice in iad, adica moartea a doua.

* Noul Pamant. Bisericile “Comunitatilor lui Dumnezeu” asteapta ceruri noi si un pamant nou in care va locui neprihanirea, potrivit fagaduintelor biblice.

* Ziua de odihna si cult este duminica. Sabatul zilei a saptea ( sambata ) este considerata a fi legata de mozaism. Duminica este tinuta in cinstea invierii lui Iisus.

* Natura omului. Fiinta umana este alcatuita din trei parti ( trihotomism ): 1) trupul, care face legatura cu mediul si care trebuie pastrat curat si sfant 2) duhul ( spiritul ), care face legatura cu lumea spirituala 3) sufletul, care este sediul ratiunii, cunoasterii, sentimentelor si vointei.

* Starea omului in moarte. La moartea fizica, sufletul si duhul parasesc trupul si isi continua existenta, astfel incat omul este perfect constient. Sufletul si duhul celor credinciosi merg in rai, care nu este rasplata finala, ci doar un popas pana la inviere. Sufletele celor nelegiuiti merg in iad, unde sunt chinuite in asteptarea judecatii.

* Eschatologia. Revenirea Domnului Christos are doua faze despartite de un interval de sapte ani. In prima faza, Iisus Christos vine in secret, fara sa fie vazut de lume. Cei credinciosi sunt rapiti in corpuri nemuritoare la cer. Credinciosilor incropiti le mai este dat un termen de sapte ani pentru a se pocai, perioada numita “necazul cel mare” ( tribulatiunea ).

Penticostalii pornesc de la profetia din Daniel 9, 24-27, profetie care incepe cu rezidirea Ierusalimului si se termina cu rastignirea lui Iisus. Ciclul profetic se intrerupe in cea de-a 69-a saptamana profetica, reluandu-se in ultima saptamana profetica, plasata intre cele doua veniri ale lui Iisus.

In perioada celor sapte ani ai “necazului cel mare”  vor avea loc mai multe evenimente: in cer va avea loc judecata celor credinciosi, iar pe pamant, “omul faradelegii” castiga autoritate cu ajutorul profetului mincinos. De asemenea, toate profetiile Apocalipsei se vor implini literal in cei sapte ani, istoria incheindu-se cu marele razboi de la Armaghedon, care va fi provocat de Satana pentru distrugerea poporului Israel convertit la crestinism.

In timpul Mileniului, Satana va fi inlantuit, iar pamantul va trai o perioada de aur. Pe pamant vor domni Iisus si Biserica Sa, in timp ce Israel va fi restaurat in tara lui. Templul, jertfele si ceremoniile vor fi restabilite, dar nu vor avea caracter ispasitor, ci doar memorial. Pacatul nu-si va mai avea originea in Satana, ci in natura umana nerenascuta, iar calamitatile naturale si moartea vor fi pedepse pentru pacatosi.

In timpul Mileniului va exista un singur popor, iar intre oameni va fi egalitate sociala. In acest timp natura va fi readusa la starea ei initiala. Sfarsitul Mileniului va marca judecata finala care-i va trimite pe Satana si pe cei nelegiuiti in focul vesnic al iadului.

     Glosolalia – vorbirea in limbi

Denominatiunile penticostale pun un mare accent pe vorbirea in limbi, considerand ca aceasta este dovada externa si vizibila a primirii botezului cu Duhul Sfant. O intrebare pe care o ridica acest fenomen este urmatoarea: De ce acest fenomen lipseste cu desavarsire din experienta credinciosilor Vechiului Testament, in timp ce referintele din Noul Testament cu privire la darul limbilor sunt atat de sarace ( Marcu 16, 17; Fapte 2,6-10; 10,46; 1 Corinteni 14 ) ? Aceasta saracie a referintelor biblice cu privire la vorbirea in limbi este in discordanta cu importanta pe care penticostalii o acorda acestui dar spiritual.

Glosolalia in istoria Bisericii crestine

Istoria bisericeasca spune despre Montanus ( ~ 156 d.hr. ) ca a practicat vorbirea in limbi pentru a proclama sfarsitul iminent al lumii. In timpul lui Origen si Chrisostom, practica nu mai era prezenta, dupa cum sustin cei doi parinti ai Bisericii. In timpul Evului Mediu, misionarii catolici Vincent Ferrer, Francisc Xavier si Louis Bertrand au avut darul limbilor, in sensul ca au primit abilitatea de a vorbi in limbile popoarelor in mijlocul carora predicau Evanghelia.

Documentele vremii arata ca intre hughenoti a existat o fata pe nume Isabeau Vincent care avea si ea darul limbilor. Quakerii cunosteau si ei acest dar, in timp ce pastorul prezbiterian Edouard Irving din Londra marturiseste ca a fost martorul manifestarii vorbirii in limbi in Scotia. Fenomene asemanatoare au fost observate si in Suedia, Norvegia, Rusia si Armenia. La inceputul secolului al XX-lea , glosolalia era deja prezenta in miscarea penticostala.

Glosolalia in religiile necrestine

Vorbirea in limbi este un fenomen care nu se limiteaza doar la crestinism si nici macar la comportamentul religios al oamenilor. ( 13 ) George Hasel scria ca “in Etiopia, in cultul zar, samanii vorbeau cu zarii ( spiritele ) intr-o limba sacra. In acest caz, se pare ca este vorba de inchinare la spirite.” ( 14 )

L. Carlyle May spune ca “glosolalia este prezenta in religiile necrestine din Malaiezia, Indonezia, Liberia, regiunile arctice, China, Japonia, Coreea, Arabia, Birmania si alte locuri”( 15 ) Unii lingvisti si antropologi vad o stransa legatura intre transa hipnotica si vorbirea in limbi.

Incepand cu 1960, fenomenul vorbirii in limbi a devenit obiectul unor studii psihologice, lingvistice si antropologice. Concluzia multor psihologi este aceea ca vorbirea in limbi este “o transa hipnotica produsa de o excitare religioasa” ( 16 )

William Samarin a afirmat ca “glosolalia a fost considerata ca unul din efectele unei stari alterate a constiintei, deoarece pare sa insoteasca unele din variatele genuri de comportament, cum este transa, care sunt asimilate acestui termen” ( 17 )

Un fost membru al miscarii penticostale si charismatice a recunoscut: “Trebuie sa marturisesc ca in cazul meu, ca si in experienta altor oameni, am inventat o secventa de sunete fonetice ca sa nu fim intrebati daca am primit Duhul Sfant. Am procedat asa deoarece in biserica mea exista un fel de ierarhie interna: erau cei care primisera Duhul Sfant – cei buni – si cei care nu-L primisera – care erau pasibili sa primeasca o pedeapsa divina” ( 18 )

Acelasi fapt l-a confirmat si John Kidhal in urma marturisirii unor penticostali: “Nu toate manifestarile de glosolalie sunt conduse de Duhul Sfant, ci apar mai mult din dorinta de a fi acceptat de congregatiile in care darul este tinut la loc de cinste.” ( 19 )

Au fost facute si experimente cu privire la calitatea traducerilor mesajelor in limbi. Iata doua dintre acestea:

Experimentul nr. 1: O experienta de vorbire in limbi a fost inregistrata in secret si data spre interpretare mai multor talmacitori de limbi. Traducerea nu a fost aceeasi la diferiti traducatori. De exemplu, un talmacitor a afirmat ca mesajul continea o rugaciune pentru sanatatea copiilor, in timp ce alt talmacitor spunea ca acelasi mesaj in limbi era o expresie de recunostinta fatza de Dumnezeu pentru reusita unei strangeri de fonduri in biserica. Acelasi mesaj glosolalic, insa mai multe talcuiri ale lui. ( 20 )

Experimentul nr. 2: Fiul unui cuplu de misionari, crescut in Africa, a participat la o intalnire in care se vorbea in limbi. La momentul potrivit, el s-a ridicat si a rostit rugaciunea domneasca intr-un dialect african pe care il invatase in tinerete. Dupa ce a terminat, un talmacitor al vorbirii in limbi a oferit imediat interpretarea a ceea ce spusese el. El a interpretat cele spuse ca fiind un mesaj despre iminenta revenirii lui Christos. ( 21 )

Privind in istoria Noului Testament, observam persoane care au fost botezate cu Duhul Sfant, dar care nu au vorbit in limbi: Ioan Botezatorul ( Luca 1,15 ), Simeon ( Luca 2,25 ), Zaharia, tatal lui Ioan Botezatorul ( Luca 1,67 ), prorocita Ana ( Luca 2,36 ), Maria, mama lui Iisus ( Luca 1, 35 ),Pavel ( Fapte 9,17 ), etc. Toti acestia au fost umpluti cu Duhul Sfant, dar nu au vorbit in limbi.

Iisus Insusi era “plin de Duhul Sfant” ( Luca 4,1 ), dar nu a vorbit niciodata in limbi.

Lori Balogh

Prelucrare si adaptare dupa Daniel Scarone, Institutul International de Slujire Crestina, Editura Viata si Sanatate, Bucuresti

 

Referinte:

( 1 ) Walter J. Hollenweger, The Pentecostals ( Peabody, Mass: Hendrickson Pub., Inc., 1972,) pag. 22

( 2 ) Sarah E. Parham, The Life of Charles F. Parham, Founder of Apostolic Faith Movement ( Joplin, Mo,: 1930 ), pag. 232

( 3 ) Anderson, pag. 232

( 4 ) Hollenweger, pag. 22

( 5 ) Ibidem

( 6 ) William W. Menzies, Anointed to Serve: The Story of the Assemblies of God ( Springfield, Mo: Gospel Pub. House, 1971 ), pag. 50

( 7 ) Hollenweger, pag. 27; Hegstad, pag. 9; Hasel, pag. 21

( 8 ) Kilian McDonell, The Ecumenical Significance of the Pentecostal Movement, Worship ( decembrie 1966 ) , pag. 608-629

( 9 ) Paul Merrit Bassett, Pentecostalism, The 1997 Grolier Multimedia Encyclopedia ( Danbury, Conn,: Grolier Interactive, Inc., 1996 ),versiunea 9.0

( 10 ) Hollenweger, pag. 7

( 11 ) Antti Huima, Comparison Between the Kundalini Practice and the so-called Toronto Blessing,http://www.niksula.cs.hut.fi/~ahuima/toronto/kundalini.html.

( 12 ) Bernard Ramm, Let God Be Your Compass, His magazine, ( June 1969 ), pag. 6; Hegstad, pag. 48

( 13 ) Russel P. Spittler, Glossolalia, Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movement ( Grand Rapids: Zondervan Pub. House, 1988 ) , pag. 336

( 14 ) Gerhard Hasel, Vorbirea in limbi, Vorbirea biblica in limbi si glosolalia contemporana, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 1999, pag. 26

( 15 ) L. Carlyle May, A Survey of Glossolalia and Related Phenomena in Non-Christian Religions, ed. Speaking in Tongues: A Guide to Research in Glossolalia, pag. 53.82

( 16 ) Paul Merrit Bassett, Speaking in Tongues, The New Grolier Multimedia Encyclopedia ( Novato, Calif,: The SoftwareToolworks, Inc. 1993 )

( 17 ) William J. Samarin, Tongues of Men and Angels: The Religious Language of Penticostalism ( new York: Macmillan Pub. Co. 19670 ), pag. 27

( 18 ) Daniel Scarone, Hasta los confines de la Tierra ( Alajuela, Costa Rica: Universidad Adventista de Centroamerica, 1996 ), pag. 95

( 19 ) Kidhal, pag. 9

( 20 ) Ibid., pag. 63

( 21 ) Daniel Scarone, Credos Contemporaneos ( Miami Asociacion Publicadora Interamerican, 1994, Buenos Aires, Asociacion Casa Editora Sudamericana, 1997 ), pag. 319

http://www.loribalogh.ro/

Esti un parinte adevarat ?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, FAMILIE

Este justificata o astfel de intrebare ?

Daca privim in jur si vedem atatia copii abandonati, copii care traiesc in familii dezorganizate, copii neingrijiti, needucati si nesupravegheati, copii care n-au auzit niciodata de la parintii lor ceva despre Dumnezeu sau despre rostul existentei pe pamant, putem spune ca o astfel de intrebare este pe deplin justificata.

A fi parinte inseamna mai mult decat a face ca pe certificatul de nastere al copilului sa apara numele tau; inseamna mai mult decat a te ingriji de hrana, imbracamintea si adapostul lui. A fi parinte inseamna mai mult decat a-i pune copilului un ghiozdan in spate si a-l trimite la scoala; inseamna mai mult decat a-l ajuta sa faca o cariera si mai mult decat a-i face nunta.

In lumina Cuvantului lui Dumnezeu, a fi un parinte adevarat inseamna, pe langa implinirea nevoilor materiale, intelectuale, afective si sociale ale copilului, si implinirea nevoilor lui spirituale care pot fi rezumate in sintagma “cunoasterea lui Dumnezeu”.

Despre Avraam, supranumit si “parintele credinciosilor”, sta scris: “Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina calea Domnului, facand ce ste drept si bine, pentru ca astfel Domnul sa implineasca fatza de Avraam ce i-a fagaduit.” ( Geneza 18,19 )

Din nefericire, multi parinti crestini nu si-au inteles “fisa postului”, lasand in sufletul copiilor lor un gol imens, in forma de Dumnezeu.

In 1833, in statul New York, in familia unui pastor se nastea al doilea copil. Copiii erau amandoi baieti si s-au atasat mult unul de celalalt. Mama era blanda si intelegatoare, insa tatal era un dictator. Preocupat de numeroasele raspunderi legate de biserica lui, tatal si-a neglijat copiii si famila. Rezultatul ? Copiii au fugit de acasa, producand o durere imensa mamei. Copiii au fost cautati pretutindeni, dar fara niciun rezultat. Erau de negasit…

Intr-o zi, un fermier a observat o gramada mare de frunze intr-o padure din apropiere. Curios, el a dat frunzele la o parte. Cand a vazut ce se ascundea sub aceasta gramada de frunze, omul a ramas inmarmurit: erau cei doi baieti. Se ascunsesera acolo, hotarati mai degraba sa-si astepte moartea decat sa se intoarca acasa si sa traiasca in compania tatalui lor.

Fermierul a incercat sa-i convinga sa paraseasca gramada de frunze si sa vina la el acasa pentru a le da ceva de mancare. Refuzul copiiilor a fost insa categoric. Cand fermierul i-a intrebat de ce nu vor sa vina cu el, cei doi baieti i-au raspuns cu o contraintrebare: “Sigur nu esti pastor ?” Doar dupa ce fermierul i-a convins ca el nu era pastor, doar atunci cei doi baieti au iesit de sub gramada de frunze.

Acesta este doar primul capitol din istoria a doi renumiti atei: fratii Ingersoll. Cum a putut aparea necredinta si ateismul in inima a doi copii de pastor? Raspunsul este dureros, dar adevarat: necredinta copiilor se poate naste din necredinciosia parintilor.

In vechiul Israel existatu prevederi clare cu privire educarea tinerei generatii pe linie spirituala: “Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai si sa vorbesti de ele cand vei fi acasa, cand vei pleca in calatorie, cand te vei culca si cand te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la maini, si sa-ti fie ca niste fruntarii intre ochi. Sa le scri pe usiorii casei tale si pe portile tale.” ( Deuteronom 6, 6-9 )

Biserica lui Christos a primit si ea numeroase indemnuri de a acorda importanta cuvenita educarii copiilor in spiritul crestin: “Si voi, parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i in mustrarea si invatatura Domnului.” ( Efeseni 6,4 ).

Ideea care se desprinde din versetele biblice este legata de importanta unei educatii spirituale continue, fara intreruperi si pauze, urmarind cu perseverenta cladirea in copil a unui caracter demn de numele de crestin.

Care este insa realitatea zilelor noastre in aceasta privinta ? Multi parinti si-au abandonat rolul lor in educatia spirituala a copiilor, lasand totul in seama bisericii ( daca este cazul ), in seama scolii ( orele de religie ), sau , si mai rau, au lasat aceasta latura educativa la voia intamplarii. Parinti care si-au botezat pruncii in religia crestina considera ca odata cu acest act religios ei si-au incheiat misiunea in aceasta privinta, uitand ca botezul copiilor mici poate transmite un nume, nu si valorile morale crestine.

Asa se face ca tribunalele sunt pline de “crestini” care se judeca;  asa se face ca inchisorile sunt pline de “crestini” care au savarsit tot felul de nelegiuiri; asa se face ca locurile rau famate sunt pline tot de “crestini” care se destrabaleaza; asa se face ca cele mai multe razboaie sunt declansate tot de “crestini”… Cat de golit de sensul sau original a devenit termenul de “crestin” !

In ziua judecatii, Dumnezeu nu-i va intreba pe parinti cate case si masini le-au cumparat copiilor lor, sau la ce universitati renumite din strainatate i-au inscris pentru studii. El nu-i va intreba daca i-au dus in vacante exotice sau daca le-au cumparat cele mai noi gadgeturi, daca i-au imbracat pe copii in haine de firma si le-au dat cele mai scumpe suplimente alimentare. Un singur lucru va conta in ziua aceea: daca parintii au transmis urmasilor lor adevaratele valorile morale, manifestate intr-un caracter integru. Fara acest singur lucru cu adevarat de o valoare vesnica, restul realizarilor vor fi doar simple zerouri…

Cateva intrebari introspective:

– Cand ai citit ultima data din Cuvantul lui Dumnezeu copilului tau ?

– Daca ar fi intrebat, copilul tau ar putea sa spuna ca tata si mama traiesc ceea ce l-au invatat pe el ?

– Care crezi ca este cea mai eficienta educatie: prin cuvinte sau prin exemplu ?

– Cat timp te rogi pentru copilul tau ?

Daca este adevarat ca necredinta multor copii se datoreza necredinciosiei  parintilor lor, la fel de adevarat este si corolarul: credinta multor copii se datoareaza credinciosiei parintilor lor.

Lori Balogh

 

http://www.loribalogh.ro/

“Nu fii prea neprihanit !”

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

In Biblie exista unele texte care ne creaza uneori mari dificultati. Privite superficial, ele par sa contrazica adevaruri clare pe care ni le-am insusit de-a lungul multor ani de credinta. Astfel de pasaje biblice, fie le intelegem greu, fie nu le intelegem deloc, pentru ca ele nu se potrivesc cu un anumit sablon pe care-l avem in minte.

Ne straduim sa studiem Biblia pentru a ajunge la o cunoastere mai clara a adevarului insa, nu de putine ori, ne aflam in fatza unui pasaj care pare sa rastoarne tot ce am cladit pana atunci. In astfel de situatii, unii se descurajeaza si incep sa se indoiasca de autenticitatea Scripturilor, lasandu-si Bibliile sa se prafuiasca pe rafturile bibliotecii.

Astfel stau lucrurile si cu versetul din Eclesiastul 7, 16: “ Nu fii prea neprihanit si nu te arata prea intelept ! Pentru ce sa te pierzi singur ?”

Ati auzit bine ? Da, chiar asa ne invata Biblia: “Nu fii prea neprihanit!...”

Sa fie oare vorba de vreo greseala de traducere ? Foarte adesea cautam sa iesim din astfel de incurcaturi aruncand vina pe traducere. Desigur, uneori pot fi si traduceri defectuoase. Dar in acest caz ? Va propun sa consultam si alte traduceri ale versetului amintit.

– Traducerea ortodoxa a Sfantului Sinod al Patriarhiei Romane reda acest verset astfel: “Nu fii drept peste masura si nu te arata prea intelept ! Pentru ce vrei sa te nimicesti ?”

– Traducerea catolica a abatelui Crampon spune: “Nu fii drept in exces si nu fii intelept in exces ! Pentru ce sa devii stupid ?”

– Traducerea Cornilescu revizuita: “Nu fii prea drept si nu te socoti prea intelept; pentru ce sa te pierzi singur ?”

– Traducerea Louis Seconde: “Nu fii drept in exces si nu te arata prea intelept; pentru ce te-ai distruge?”

– Traducerea RSV: “Nu fii neprihanit mai mult decat trebuie si nu te face singur prea intelept; pentru ce sa te distrugi pe tine insuti ?”

Asadar, nu putem arunca vina pe traducere. Desi diferitele traduceri ale Bibliei folosesc cuvinte si fraze diferite, ideea subliniata este exact aceasta: “Nu fii prea neprihanit !”

De unde apare dificultatea ? Intreaga Scriptura, fie ca e vorba de Vechiul Testament, fie de Noul Testament, ne invata sa umblam dupa adevaratele valori, intre care neprihanirea si intelepciunea ocupa un loc de seama.

Nu ne invata chiar Mantuitorul, in predica Sa de pe munte: “Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati” ( Matei 5, 6 ) ?

Nu ne-a avertizat El in aceeasi ocazie: “Daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor” ( Matei 5, 20 ) ?

Nu ne indeamna apostolul Iacov in epistola lui sa cautam intelepciunea cu credinta, fara sa ne indoim deloc? ( Iacov 1, 5-6 ).

Si, in sfarsit, nu ne prezinta Apocalipsa scenele ceresti in care cei mantuiti sunt vazuti imbracati in hainele albe ale neprihanirii Domnului Christos ? ( Apocalipsa 19, 8 )

Cum este posibil ca acest eclesiast Solomon, a carui viata o cunoastem prea bine de pe paginile Scripturii, sa ne invete sa nu fim prea neprihaniti si nici prea intelepti, caci ne vom pierde ? Se pare ca versetul din Eclesiastul, daca nu ne invata contrariul a ceea ce ne invata restul Bibliei, cel putin coboara idealul. Asa sa fie ?

Inainte de a incerca sa intelegem sensul pasajului biblic amintit, e necesar sa ne reamintim de unprincipiu de care trebuie sa tina cont orice cercetator sincer al Scripturilor.

Aceia dintre noi care cunoastem placerea drumetiilor montane am observat ca fiecare traseu montan are un anumit marcaj ( punct rosu, cruce albastra, triunghi galben, etc. ). Acest semn este facut din loc in loc pe copaci, stanci sau, in zonele golase de pe varf, pe stalpi metalici.

Cum poate fi sigur un turist ca se afla pe drumul cel bun ? Doar in cazul in care drumul lui trece prin toate marcajele existente. Ce s-ar intampla daca el ar incerca sa afle directia  oprindu-se doar in dreptul unui marcaj aflat in golul alpin, renuntand sa le observe si pe celelalte ?

Ar fi foarte primejdios ? De ce ? Pentru ca privind doar un singur marcaj, pe care poate un rauvoitor l-a rotit cu cateva grade, el iti poate indica orice directie, in functie de pozitia din care il privesti. Orice excursionist experimentat stie insa ca pentru a nu gresi traseul trebuie sa tina cont de toate marcajele existente, fara sa neglijeze niciunul dintre ele.

La fel stau lucrurile si cu studiul Bibliei. Orice adevar pe care dorim sa-l aprofundam trebuie sa treaca obligatoriu prin toate textele Bibliei. E foarte riscant sa ne oprim doar asupra unui singur pasaj biblic pentru a trage niste concluzii pripite, neglijand alte texte care se refera la acelasi subiect.

Asadar, ar fi cu totul neintelept din partea noastra daca, incercand sa intelegem adevarul despre neprihanirea pe care o cere Dumnezeu de la noi, ne-am rezuma doar la textul din Eclesiastul. Stiti la ce  concluzii practice ( dar eronate !) am putea ajunge daca ne-am opri doar la acest verset ? Cineva ar putea gandi astfel:

– De ce sa fiu prea corect in datoriile mele financiare fatza de Dumnezeu si biserica ? Eu nu vreau sa ma pierd singur, legandu-ma de niste forme. Voi da cand si cat ma va indemna inima …

– De ce sa spun mereu adevarul ? In lumea noastra mori de foame cu adevarul in gura. Mai trebuie sa mint cateodata pentru a scapa din stransoare…

– De ce sa raman fidel sotului sau sotiei o viata intreaga ? Astazi e demodata aceasta conceptie. Nu e plictisitor sa stai o viata langa aceeasi persoana ?  O colega de serviciu, a carei viata usoara o cunosteam prea bine, m-a intrebat intr-o zi: “Nu te-ai plictisit sa stai ani de zile langa aceeasi femeie ? Mai trebuie si cate o aventura cateodata.” Peste cativa ani am reintalnit-o pe acea colega… Era o ruina…

– De ce sa fiu prea neprihanit in platirea taxelor si impozitelor ? Si asa statul ia si pielea de pe contribuabili. Voi plati doar cat consider eu ca trebuie…

Si asa, aplicand textul citat mai inainte la diferite aspecte practice ale vietii, fara sa tinem cont de restul Bibliei, riscam sa ajungem din nou acolo de unde am plecat, de unde ne-a scos harul lui Dumnezeu: in lumea degradata si corupta a pacatului.

Cele trei intelesuri ale textului:

1) Nu te stradui sa devii mai neprihanit decat esti sau decat standardele lumii .

2) Nu te arata celor din jur ca fiind prea neprihanit.

3) Nu adauga nimic la neprihanirea daruita si ceruta de Dumnezeu.

Va invit sa discutam cele trei sensuri ale textului.

1) Nu te stradui sa devii mai neprihanit decat esti sau decat standardele lumii. Adevarat sau fals ?

Credeti ca e corecta aceasta interpretare a textului ? Categoric nu ! Intreaga Biblie vorbeste despre o moralitate inalta, despre o desavarsire asemenea lui Dumnezeu, spre care orice om are datoria sa tinda.

“Voi fiti dar desavarsiti, cum si Tatal vostru ceresc este desavarsit” ( Matei 5, 48 ) – ne invata Mantuitorul nostru. Mai mult decat atat, El ne avertizeaza: “Daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor” ( Matei 5,   20 ). Intelegem din cuvintele Lui ca orice lipsa morala si orice deviere de la aceasta tinta pusa de Mantuitorul ne aduce in situatia de a pierde viata vesnica.

Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine, caci “in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare”   ( Iacov 1, 13). El Insusi ne asigura prin profetul Maleahi ca “Eu sunt Domnul, Eu nu ma schimb” ( Maleahi 3, 6 ). Daca Dumnezeu, prin Duhul Sfant care i-a inspirat pe scriitorii Bibliei, ne-a indemnat sa umblam dupa o neprihanire mai inalta decat cea realizata  dupa standardele lumii, inseamna ca asa este, iar textului din Eclesiastul trebuie sa-i gasim un alt inteles care sa se armonizeze cu restul Scripturii. Asadar, aceasta prima interpretare trebuie aruncata la lada de gunoi a parerilor omenesti.

2) Nu te arata celor din jur ca fiind prea neprihanit. Adevarat sau fals ?

Ce ziceti ? E demna de luat in seama aceasta interpretare . Eu cred ca da. Iata doua motive care ma determina sa cred ca acest sens al textului din Eclesiastul este corect:

– Un element specific limbilor orientale este repetitia unei idei cu scopul de a o intari. De regula, ideea exprimata se repeta folosind alte cuvinte. Proedeul este des intalnit, mai ales in Psalmi.

In cazul textului din Eclesiastul, ideea “Nu fii prea neprihanit” este reluata cu alte cuvinte: “Nu te arata prea intelept”… Observam ca al doilea verb este “nu te arata”, ceea ce schimba complet sensul textului, ajutandu-ne sa intelegem mesajul lui.

– Versetul se incheie cu o intrebare: “Pentru ce vrei sa te pierzi singur?” Or, Biblia nu ne invata niciodata ca a fi neprihanit sau intelept ar duce pe cineva la pierire.  Dimpotriva, neprihanirea si intelepciunea sunt conditii pentru ca cineva sa se bucure de aprobarea lui Dumnezeu, de viata lunga si imbelsugata si , in final, de viata vesnica.

Se ridica insa o intrebare: Cum se poate pierde cineva care este prea neprihanit sau prea intelept ?

Raspunsul este simplu: daca acel om nu este prudent si nu tine seama de sfatul Domnului Christos: “Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor. Fiti dar intelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii. Paziti-va de oameni…” ( Matei 10, 16.17 )

Noi, cei care alcatuim biserica lui Christos, suntem ( sau ar trebui sa fim ) o sare a pamantului, o lumina a lumii si o mireasma de viata spre viata in lumea in care traim. Dar sa nu uitam ! Traim intr-o lume ostila lui Dumnezeu si adevarului Sau,  o lume aflata sub comanda “printului intunericului”.

Suntem datori sa fim oameni drepti, integri, curati si de o moralitate exceptionala in veacul stricat in care traim, dar nu trebuie sa ne afisam in mod ostentaiv neprihanirea. Aceasta neprihanire este o stare a inimii si mintii si priveste raporturile noastre cu Dumnezeu si cu semenii. Dar aceasta neprihanire nu trebuie afisata mereu, in mod nenecesar in fatza oamenilor. De ce ? Pentru ca lucrarea lui Dumnezeu sa nu fie impiedicata si pentru ca noi sa fim feriti de unele atacuri ale vrajmasului care ar putea fi evitate.

Noi trebuie doar sa ne traim neprihanirea si rezultatul va fi prigonirea din partea lumii. Nu trebuie sa o afisam in mod ostentaiv, pentru a trezi impotrivirea lumii atunci cand nu este necesar. Pentru a intelege acest aspect, sa privim in viata unui om cu adevarat neprihanit, un om care a fost considerat de cer “om prea iubit si scump” – Daniel.

–  In capitolul sase al cartii sale, profetul vorbeste despre decretul dat de imparatul Darius, la sugestia unor demnitari de stat, cu privire la interdictia ca nimeni din imparatie sa nu se roage vreunui dumnezeu, cu exceptia imparatului. Acest decret era vadit indreptat impotriva credinciosului Daniel, despre care dusmanii lui stiau ca nu va renunta sa se inchine lui Dumnezeu, indiferent de vointa oamenilor.

Care a fost reactia lui Daniel dupa ce a aflat de acest decret ? El ar fi putut sa-si arate neprihanirea in mod ostentativ. Cum ? Rugandu-se in vazul dusmanilor sai la locul de munca, in biroul sau de prim-ministru sau in fatza imparatului. Daniel ar fi putut sa-i infrunte dur pe cei din jur, spunandu-le: “Stiti    ce ? Pe mine nu ma impresioneaza decretele voastre. Voi inchinati-va idolilor vostri, eu ma voi inchina Dumnezeului meu.”

Ce s-ar fi intamplat daca Daniel si-ar fi afisat astfel neprihanirea in fatza oamenilor care il   dusmaneau ? Cu siguranta ca ar fi ajuns tot in groapa cu lei, insa nu mai sunt sigur ca ar fi fost salvat de acolo in chip miraculos si , de asemenea, nu sunt sigur daca imparatul Darius ar mai fi fost de partea lui.

Nu, Daniel nu a fost prea neprihanit,  in sensul ca el nu si-a aratat aceasta neprihanire. El doar si-a trait-o cu decenta, ca si pana atunci, rugandu-se in intimitatea caminului sau, fara parade, lozinci sau publicitate.

– In capitolul intai al cartii sale, Daniel ne vorbeste despre hotararea lui , luata impreuna cu cei trei prieteni ai sai, de a nu se spurca cu bucatele de la masa imparatului. Foarte bine ! Il admiram pe tanarul Daniel pentru integritatea sa morala, chiar si in aceste aspecte ale vietii cum este hrana fizica. Dar trebuie sa admiram inca ceva important: felul in care pune problema. Daniel nu si-a afisat in mod ostentativ nici de data aceasta neprihanirea.

Daca ar fi facut-o, probabil ca i s-ar fi adresat lui Arioc, sau chiar imparatului Nebucadnetar, in felul acesta: “ “Uite ce e, imparate ! Pe mine si pe cei trei prieteni ai mei n-ai sa ne prinzi la masa ta unde se servesc toate spurcaciunile pamantului. Mai bine murim de foame, decat sa ne spurcam in halul asta.”

Dar nu ! El nu a procedat in felul acesta. Desi Daniel a ramas neprihanit in noile imprejurari, el a procedat cu o prudenta inteleapta. El l-a rugat pe capetenia care raspundea de hrana lor sa nu-l sileasca sa se spurce cu hrana de la masa imparatului, propunandu-i o perioada de proba de zece zile.

Atitudinea inteleapta a lui Daniel a dat rezultate. Dumnezeu a fost onorat si a intervenit in favoarea tinerilor, chiar daca ei trebuiau sa traiasca intr-o tara pagana. Atunci cand dam curs indemnului Mantuitorului de a fi prudenti si intelepti in mijlocul oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, El va interveni in favoarea noastra chiar daca trebuie sa ne traim neprihanirea intr-un mediu ostil credintei.

Atunci insa cand ne afisam ostentativ neprihanirea intr-o lume care traieste dupa alte standarde, criticandu-i pe semenii nostri ca nu sunt ca noi, atragem asupra noastra necazuri si persecutii inainte de vreme, ispitindu-L pe Dumnezeu sa ne scoata din incurcaturi in care nu ar fi trebuit sa ajungem niciodata.

Imi amintesc de un fapt petrecut in Taiwan in anul 2004, avandu-l ca “erou” pe un crestin deosebit de zelos in lucrare misionara. Acel crestin era atat de zelos in a predica Evanghelia incat nu s-a mai multumit sa lucreze cu oameni, ci s-a gandit sa crestineze si animalele de la gradina zoologica.

Fapt pentru care a intrat in tarcul leilor si a inceput sa le predice. Numai ca leii nu i-au inteles intentia si, unul dintre ei, probabil seful, s-a repezit la el, muscandu-l de brat. Crestinul nostru a reusit sa scape cu viata doar datorita interventiei angajatilor gradinii zoologice.

Ce bine ar fi fost daca acel crestin ar fi citit cuvintele Mantuitorului care ne invata : “Nu dati cainilor lucrurile sfinte si sa nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si sa se intoarca sa va rupa.” ( Matei 7, 6 ).

Sa nu uitam niciodata ca suntem niste “oi in mijlocul lupilor” si ca doar sub ocrotirea Pastorului nostru avem siguranta. Atunci cand iesim din perimetrul ascultarii de El, cand dintr-o ravna fara pricepere vrem sa mergem mai repede decat Domnul, pierzarea noastra este sigura.

Nu te arata celor din jur ca fiind prea neprihanit… Acest adevar a fost intarit de Insusi Iisus in predica de pe munte. Referindu-se  la cateva aspecte ale vietii de credinta: facerea de bine, rugaciunea si postul, Mantuitorul ne indeamna:

“Luati seama sa nu va indepliniti neprihanirea voastra  inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei… Tu, dar, cand faci milostenie, nu suna cu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si in ulite, pentru ca sa fie slaviti de oameni…Ci tu, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta… Cand va rugati, sa nu fiti ca fatarnicii carora le place sa se roage stand in picioare in sinagogi si la colturile ulitelor, pentru ca sa fie vazuti de oameni… Ci tu, cand te rogi, intra in odaita ta, incuie-ti usa si roaga-te Tatalui tau care este in ascuns… Cand postiti, sa nu va luati o infatisare posomorata, ca fatarnicii care isi slutesc fetzele, ca sa arate oamenilor ca postesc… Ci tu, cand postesti, unge-ti capul si spala-ti fatza, ca sa te arati ca postesti nu oamenilor, ci Tatalui tau..” ( Matei 6, 1-18 )

3) Nu adauga nimic la neprihanirea daruita si ceruta de Dumnezeu. Adevarat sau fals ?

Inainte de a raspunde la acesta intrebare, va invit sa ne imaginam ca astazi este ziua mea de nastere. In seara aceasta vor veni cativa prieteni in vizita, imi vor adresa cele mai frumoase urari si imi vor aduce cateva mici cadouri.

Desfac primul pachet si gasesc in o carte foarte interesanta pe care nu o aveam in biblioteca, apoi ii spun prietenului care mi-a oferit-o: “Multumesc mult pentru carte. E foarte interesanta. Dar ce bine ar fi fost daca alaturi de ea ai fi pus si un dictionar Larousse…”

Apoi desfac un alt cadou in care gasesc un bibelou splendid, infatisand un mic elefant. “Ce frumos !!! Dar stii ? M-as fi bucurat mai mult daca mi-ai fi daruit un papagal. Imi plac atat de mult…”

Al treilea cadou este un ceas de mana deosebit. “E minunat ! Chiar mi se stricase ceasul si nu mai putea fi reparat. Dar ce bine ar fi fost daca in loc de marca asta mi-ai fi daruit un ceas Doxa…”

Ati observat care este problema mea ? Problema mea este ca nu sunt dispus sa accept darurile asa cum sunt si pretind mai mult decat mi se cuvine. Or, a pretinde un dar mai mare decat cel care ti se ofera inseamna lipsa de modestie si, in final, lipsa de caracter.

Vedeti ? Neprihanirea noastra este un dar al lui Dumnezeu la care noi nu am contribuit ( si nu putem contribui ! ) cu nimic. Fie ca vorbim de trecutul nostru acoperit cu neprihanirea Domnului Christos  ( neprihanirea atribuita ), fie ca vorbim de prezentul si viitorul nostru, traite prin puterea Duhului Sfant care ne sfinteste, neprihanirea este un dar al lui Dumnezeu fara de care am fi ramas pentru totdeauna in capcana propriei noastre firi pacatoase si a ispitelor celui rau.

“Dar”, spune Pavel, “acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu fara Lege… si anume neprihanirea data de Dumnezeu care vine prin credinta in Iisus Christos pentru toti si peste toti cei care cred in El. Nu este nicio deosebire. Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sunt socotiti neprihaniti fara plata, prin harul sau, prin rascumpararea care este in Christos Iisus.” ( Romani 3, 21-24 ).

Oare cum se simte Dumnezeu cand noi suntem nemultumiti cu neprihanirea daruita de El si care L-a costat atat de mult ? Care e mesajul pe care-l transmitem atunci cand incercam sa adaugam , sa completam sau sa modificam darul lui Dumnezeu ?

Mesajul e simplu: “Doamne, daca eu as fi in locul Tau, eu as face lucrurile mult mai bine…” In starea decazuta in care ne aflam, avem tendinta sa-L invatam noi pe Dumnezeu cum sa procedeze mai bine.

–  Dumnezeu ne cere sa ne pocaim. Noi insa daugam la pocainta penitentele si autoflagelarile ( pedepse pe care si le impune omul singur pentru a fi iertat ).

– Dumnezeu ne cere sa ne ferim de spiritul lumesc cu poftele lui degradante. Noi insa adaugam izolarea totala de lume si monahismul.

– Dumnezeu ne cere sa dam dovada de integritate morala si sa pastram curata institutia familiei. Noi insa adaugam celibatul, desi Creatorul a spus ca “nu este bine ca omul sa fie singur” ( Geneza 2, 18 ).

– Dumnezeu ne cere sa avem o alimentatie echilibrata si variata, pentru ca sa ne bucuram de o sanatate deplina. Noi insa adaugam tot felul de regimuri: fara … fara …fara…

– Dumnezeu ne cere sa respectam cuvantul simplu si clar al Bibliei. Noi insa adaugam traditiile si regulile omenesti…

Lista continua si, din nefericire, este foarte lunga… Cat de usor putem aluneca in pacatul desconsiderarii darului lui Dumnezeu !

“Nu fii prea neprihanit si nu te arata prea intelept. Pentru ce sa te pierzi singur ?”

Sa retinem:

– Biblia nu ne indeamna sa renuntam la idealul neprihanirii. Dimpotriva, fara acest ideal nu vom putea niciodata ajunge sa mostenim cerul si sa stam o vesnicie in prezenta lui Dumnezeu. Caci Dumnezeu este sfant , si doar oameni sfinti si neprihaniti vor putea sta in prezenta Lui.

– Cu toate acestea, niciodata sa nu facem caz de neprihanirea noastra. Traim intr-o lume ostila lui Dumnezeu si valorilor Bibliei, de aceea trebuie sa fim prudenti ca sa nu ne afisam neprihanirea inaintea lumii in mod nenecesar, pentru a nu-i provoca pe oameni impotriva noastra.

-Dar, mai ales, sa nu adaugam niciodata nimic darului neprihanirii facut de Dumnezeu pentru noi. Acest dar este atotsuficient pentru mantuire si orice adaugare sau scadere la ceea ce a facut Dumnezeu pentru noi nu face decat sa ne puna mantuirea in primejdie.

De aceea, “nu fii prea neprihanit si nu te arata prea intelept! Pentru ce sa te pierzi singur ?”

Fii doar neprihanit si intelept si vei trai vesnic !

Lori Balogh

http://www.loribalogh.ro/