Categorie: POEZII

Când Dumnezeu, în planul Său divin,
A hotărât să-Şi scoată din robie
Poporul, după secole de chin,
Ales-a ca-mputernicit deplin
Pe Moise, când vorbitu-i-a-n pustie.

Nepregătit, Moise s-a eschivat:
„Cine sunt eu, de mă trimiţi pe mine?”
El se vedea prea mic, neînsemnat,
Dar Dumnezeu pe loc i-a replicat:
„Eu te trimit, deci Eu voi fi cu tine.”

„Dar uite, Doamne, cu ce mă confrunt,
Tu mă trimiţi, dar ei vor vrea să ştie
Numele Tău, ce nu-i doar amănunt.”
Spune-le, Moise, Eu Sunt Cel ce Sunt
E numele Meu pentru veşnicie.”

„Şi dacă totuşi nu vor asculta?”
– A început din nou şovăiască –
Şi Domnul a făcut, prin mâna sa,
Trei semne, pentru a consolida
Însărcinarea sa dumnezeiască.

„Doamne,Tu ştii că eu vorbesc mai greu”,
Mai zise Moise, încercând să scape.
„Dar, Moise, toate-s de la Dumnezeu,
Şi gura ta, nu am făcut-o Eu?
Tu du-te dar, Eu îţi voi fi aproape.”

„Trimite, Doamne, pe altcineva”,
A mai făcut Moise o încercare
Menită pe Cel Sfânt a-L mânia:
„Tu du-te la Aron, el gura ta
Va fi de-acum, cât veţi fi în lucrare.”
***
Nu ţi se pare că ai întâlnit
Şi-n viaţă, situaţii similare?
Nu-ţi aminteşti când Domnul ţi-a vorbit
Printr-un Cuvânt puternic, desluşit,
Iar tu L-ai refuzat cu-nverşunare?

Moise, până la urmă, a-nţeles
Că voia sfântă trebuie-mplinită,
Şi că atunci când Domnul te-a ales
Tot El e cel care îţi dă succes.
Nu crezi că-i o problemă lămurită?

Domnul mai are oameni în Egipt
Robiţi, orbiţi, lipsiţi de idealuri,
Şi chiar de te vezi mic, nepregătit,
Pe tine Domnul te-a-mputernicit
Să-i treci prin Marea Roşie, prin valuri.

Să îi conduci printr-un pământ arid
Spre Stânca vieţii, plină de izvoare,
Fiindu-le spre Ţara Sfântă ghid,
Şi-ntr-un climat otrăvitor, perfid,
Să îi fereşti de falsa închinare.

Nu cântări lucrarea Celui Sfânt
Şi nu o raporta la a ta stare,
Oricum eşti mic însă, pe-acest pământ,
Domnu-ţi trasează calea prin Cuvânt,
Asumă-ţi deci divina-nsărcinare.

Amin
Vulcan, 16 ian. 2007   Simion Felix Marţian

Paradoxal, absurd sau depăşit,
Un gând îşi cere astăzi crezământul:
Da, Universul este infinit,
Dar Dumnezeu, atunci când l-a-ntocmit,
A pus totuşi în centrul lui Pământul.

Nu vin cu inedite teorii
Pentru-a susţine-aceste afirmaţii,
Las astre, supernove, galaxii,
Pe drumul lor trasat din veşnicii,
Cuprinse în eliptice rotaţii.

Las Legile mecanicii cereşti
Să stabilească sensuri şi trasee,
Nu vin cu socoteli inginereşti
Şi nici nu vreau să izvodesc poveşti
Cu traiectorii noi prin Căi lactee.

Nu felul cum Cel Sfânt le-a aşezat,
Sau distanţarea lor în ani lumină
Vin să dea gir acestui postulat,
Dar Dumnezeu, atunci când le-a creat,
Doar pe Pământ Şi-a întocmit grădină;

Iar în grădină El l-a instalat
Pe cel în care-Şi oglindea sfințirea,
Căci după chipul Său era creat
Şi-n nări duh de viaţă i-a suflat,
Pe om, prin care a-ncununat zidirea.

Paradoxal, absurd sau depăşit,
Un gând răzleţ îşi cere azi rostirea:
În centru, Universul infinit
Are Pământul, unde a venit
Din cer Cristosul, Calea, Mântuirea.

Amin
Vulcan, 20 sept. 2006   Simion Felix Martian