Categorie: POEZII

Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. (Matei 24:37)

Ce mare, ce adâncă-a fost mâhnirea
În inima Părintelui divin,
Când omul I-a adus dezamăgirea,
Determinându-L să ia hotărârea
De-al nimici printr-un potop deplin.

Păcatul cuprinsese-ntreaga lume
Şi gândul omului era spre rău,
Dar din acest infern de-amărăciune
Se detaşa un om, ca o minune,
Trăind neprihănit, cu Domnul său.

De-aceea a găsit Noe-ndurare
Şi, cu credinţă, ascultând din cer
Vocea Părintelui, ca îndrumare,
S-a apucat tenace, cu răbdare,
Să-şi construiască arca din gofer.

Era o perspectivă-ndepărtată
Pedeapsa ce urma, cumplitul preţ,
Iar fapta lui părea necugetată
Şi-n jurul lui râdea mulţimea toată
Ca de-un nebun, privindu-l cu dispreţ.

Dar au plătit pentru nesăbuinţă,
Diluviul venind peste cei răi,
Şi-n arca ridicată prin credinţă
S-au îmbarcat spre viaţă, spre fiinţă,
Neprihănitul Noe şi ai săi.
***********
La fel ca şi în zilele lui Noe,
Păcatul a ajuns la apogeu;
Destrăbălarea lumii azi în toi e
Şi nefăcând decât propria voie,
Uitat-au oamenii de Dumnezeu.

Vedem cum profeţia se-mplineşte
Şi oamenii-s tot mai nepăsători,
Pericol de potop nu ne pândeşte
Căci curcubeul încă străluceşte,
Dar vine ziua care dă fiori

Acelor care nu vor fi în arcă,
Tu însă urcă până este har,
Desprinde-te din gloată, hai, încearcă,
Te doare râsul lor? Dar au râs, parcă,
Tot ei şi la potop, un râs amar.

Urcă acum în arca mântuirii,
Îmbarcă-te cu mii şi mii de fraţi,
Ca să debarci în Portul fericirii
Şi, îmbrăcat în haina nemuririi,
Să cânţi în cor cu cei răscumpăraţi.

Ce mare, ce adâncă-i mulţumirea
În inima Părintelui divin,
Când omul I-a urmat călăuzirea,
Determinându-L să ia hotărârea
De a-l întâmpina în cer, amin.

Vulcan, 28/29 nov. 2006   Simion Felix Marţian

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,
Dar n-am vrea la durere să fim orbi,
Ci, îmbrăcaţi în strai de bunătate,
Să ducem din sfinţitele-Ţi bucate
Şi noi la alţii, tot în zbor de corbi.

Ajută-ne la asta, Sfinte Tată,
Când sunt în jur Cherituri care dor
Şi când nevoia-i generalizată,
Să fim mai generoşi ca niciodată
Iar Tu să ne înaripezi de zbor.

Amin
Vulcan, 4 iulie 2012   Simion Felix Marţian