Categorie: POEZII

„Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:25)

Legaţi, atraşi cu funia iubirii,
O tainică-mpletire de fiori,
Se-ndreaptă către Cortul întâlnirii
Cei transformaţi, supuşi deci înnoirii,
În duh şi-n adevăr închinători.

În vatra veche vin să se adune
Cei ce-au uitat de ale lumii căi;
Se-apropie tăciune de tăciune
Şi, scânteind în duh de rugăciune,
Înalţă către ceruri vâlvătăi.

E taina focului, de când se ştie,
Că un tăciune este stins, înfrânt,
Dacă îl scoţi dintre ceilalţi o mie
Şi-l duci departe de flacăra vie
Abandonându-l undeva în vânt.

Acestui plan cu-amprenta vrăjmăşiei
Să ne împotrivim prin Duhul Sfânt ;
Veniţi cu toţi la vatra părtăşiei,
Să clocotim în focul bucuriei
Şi cerul să coboare pe pământ.

Veniţi, veniţi cu toţi la adunare,
Alăturaţi-vă de alţi tăciuni ;
Singurătatea-i un pericol mare,
Doar părtăşia este salvatoare
Prin focul viu născut din rugăciuni.

Şi nu uitaţi: conform promisiunii,
În vatra-n care doi sau trei vor fi
Şi dacă au foc viu în ei tăciunii,
Însuşi Isus răspunde rugăciunii
Şi-n părtăşie se va împleti.

Vulcan 07 aug.2007      Simion Felix Marţian

„Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13:13)

Lumea-i o tabără organizată
După regulamente, după legi
Privind viaţa în ansamblu, toată,
O existenţă strict încorsetată,
Cu şanse tot mai mici să te dezlegi.

Ea îşi aplică regulile sale
Până şi pe tărâm religios,
Cu ritualuri tradiţionale,
Cu imnuri, liturghii şi osanale,
Dar neavând în ele pe Cristos.

În lume e o mare amăgire
Cum că Isus e onorat, slujit,
Că Îi răspund iubirii cu iubire
Şi că religia ar fi slujire,
Dar printre ei Isus nu-i de găsit.

Dacă slujeşti şi lumea te aclamă
Şi îţi ridică soclu-ntre statui,
Slujirea ta e dată lumii vamă,
I-ai cucerit, dar asta e o dramă
Căci lumea nu-i iubeşte pe ai Lui.

Abia când viaţa ta-i o provocare
Şi pentru cei din jur eşti incomod,
Când răspândeşti lumina orbitoare
Născută dintr-un adevăr ce doare
Şi eşti dispus să mergi pe eşafod,

Când eşti hulit şi nu iubit de lume
Şi nici aplaudat pentru ce-ai spus,
Când pentru ei eşti subiect de glume,
Şi nu pe-un soclu aurit un nume,
Eşti dincolo de poartă, cu Isus.

Haideţi, ieşiţi din tabără afară,
Ai Lui n-au fost nicicând majoritari;
Să suferim batjocură, ocară,
Şi chiar de doare, cât o să ne doară?
Căci întăriţi de El noi suntem tari.

Vulcan 08 aug.2007      Simion Felix Marţian

Dintr-al cotidianului decor,
Pe scena existenţelor reale,
Desprind imagini şi mă înfior
Când coarda inimii, vibrând uşor,
Îmi cântă trist despre biserici goale.

Un cântec trist pe-al vieţii portativ
Despre-o realitate dureroasă,
În care băncile din lemn masiv
Imploră, într-un murmur rugativ,
Întoarcerea copiilor acasă.

Ne înălţăm zidirile spre nori
În zbor vioi de unghiuri îndrăzneţe,
Le mobilăm, le-mpodobim cu flori,
Şi-apoi le vizităm „de sărbători”
Dar n-avem timp nici să ne dăm bineţe.

E trist, e dureros, e poate crud,
Dar e adevărat, ele există
Şi-n est şi-n vest, dar şi în nord şi sud,
Şi cântecul continuu îl aud
Că-n inimă şi în auz persistă.

Îmi plec genunchii, haideţi toţi cu mine,
Să înălţăm al rugăciunii cor
Căci e audienţă-n slăvi divine;
Pentru biserici vii, biserici pline,
Să ne rugăm acum stăruitor.

„De sărbători” să fie-o sărbătoare
Continuă, pe un altar arzând
Şi coarda inimii să cânte tare,
Ca de biserici neîncăpătoare
Să scriu un cântec nou, cât mai curând. 

Vulcan 29.iul.2007      Simion Felix Marţian