Categorie: POEZII

Istoria deschide ochi miraţi
Către evenimente-n derulare,
Simţind cum îi fug anii sub picioare
Mai nărăvaşi, mai nealiniaţi,
Şi se întreabă: e sfârşitul, oare?

Ea s-a născut când totul s-a născut,
Fiind fărâmă doar din veşnicie
Şi nou-născuta, cu uimire vie
Privit-a la al lumii început
Când Dumnezeu a glăsuit: SĂ FIE…!

A scris despre-al creaţiei goblen
Cu irizări divine, ape, ape,
Ce-n cântec mângâiau strune de harpe,
Dar şi de izgonirea din Eden
Când omul a fost amăgit de şarpe.

În bezna ce pe urmă s-a lăsat
Istoria n-a încetat să scrie,
Când se-aprindea din cer câte-o făclie,
Şi-n filele de cronici şi-a notat
Ce Dumnezeu vorbea prin profeţie.

De-aceea când din ceruri a venit,
Pentru salvarea omului, Mesia,
Ea nu s-a îndoit că profeţia
Din cronicile ei s-a împlinit,
Şi cerul şi-a deschis vistieria.

Şi-atuncea când Cristos se ridica
Dintr-un mormânt deschis către lumină,
A înţeles că graţia divină
Asupra omului se revărsa
Pentru iertarea lui de orice vină.

L-a urmărit, apoi, pe om mereu,
Să vadă dacă prinde mâna-ntinsă
Pentru-mpăcare, chiar de Dumnezeu,
Dar el Îl refuza, cu râs ateu
Şi inima de patimă încinsă.

Acum la poarta împlinirii bat
Atâtea profeţii, atâtea semne,
Încât pământul e cutremurat
Şi toate ne arată răspicat
Ale Apocalipsului însemne.

De-aceea, printre-atâtea profeţii,
Istoria priveşte cu uimire
Înţelegând că ea se va sfârşi,
Căci în curând nici timp nu va mai fi,
Strivit definitiv de nemurire.

Omul va trece dincolo de ea,
Având fără final biografia,
Dar ea întreabă, în mirarea sa:
– Hei, omule, tu vei continua!
Dar unde-ţi vei petrece veşnicia?

Vulcan 11 ian.2011    Simion Felix Marţian

El a zis femeii:”Oare a zis Dumnezeu…?” (Genesa 3:1)

Venind din abis,din al vremii aven,
Veninul cu semn de-ntrebare
Ce-a fost folosit şi de şarpe-n Eden,
Îşi cântă şi astăzi funestul refren
Şi numele său este” “oare?”.

Crează confuzii,în asta-i expert,
Şi dând muşcătura fatală
În juru-i se pare că totu-i incert
Şi creşte,şi creşte ,şi creşte alert
Distrugătoarea-ndoială.

E valul ce sapă adânc lângă zid
Făcându-l apoi vulnerabil,
Şi-n breşa săpată atacă perfid
Iar crezul temeinic,durabil,solid,
Devine deodată…”probabil”.

E vierme ce umblă de zor prin pământ,
Credinţei muşcând rădăcina,
Iar planta crescută se-ndoaie sub vânt,
Îşi leapădă frunza,frumosul veşmânt,
Şi nu mai primeşte lumina.

Otravă,sau vierme,sau val ucigaş,
Venind sub orice-nfăţişare,
Un lucru e sigur, ne este vrăjmaş,
Să nu îl avem niciodată părtaş
Căci e din sămânţa lui „“oare?”.

Măreşte-ne,Doamne,credinţa în noi
Când vin îndoieli şi ne-atacă,
Să stăm neclintiţi ca şi vajnici eroi,
Privind către Cer,niciodată-napoi
Spre lumea lui” “oare?”şi” “dacă?”.

Vulcan 29.martie 2011   Simion Felix Marţian