Rugăciune în pragul noului an


 

Poetul:

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31a)

Prin Logos toate s-au înfăptuit,
Creaţia întreagă-i o minune
Iar când lucrarea,Doamne, ai isprăvit
Spre tot ce ai făcut Tu ai privit
Şi ai văzut că toate-s foarte bune.

Eram cotat ca „foarte bun”şi eu
Fiind administrator pe planetă,
Purtam în mine chip de Dumnezeu
Dar m-a îngenuncheat păcatul greu
Şi mi-a mânjit această etichetă.

A trebuit să fie un Calvar
Marcând a veşniciilor răscruce,
Şi Fiul Tău, aducător de har,
Să-mi curăţească eticheta iar
Murind pentru păcatul meu pe cruce.

Acum, cu tot ce am dumnezeiesc,
Cu tot ce regăsesc curat în mine
Vreau să fac lucruri bune şi doresc
Să pot, la fel ca Tine, când privesc
La ce-am făcut, să spun că-i foarte bine.

Aş vrea să îmi dispară din auz
Păcatul vechi, tot zornăindu-şi lanţul,
Făcându-mă adeseori confuz,
Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz
Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.

Căci eu privesc la anul ce-a trecut
Şi caut cu-ndârjire numai bine,
Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut
Nu-s impresionat în mod plăcut
Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.

Însă ştiind că eşti îndurător,
Pentru iertare eu te rog fierbinte
Şi pentru har în anul viitor,
Pentru ca la bilanţul următor
Să fii de mine mulţumit, Părinte.

Amin
Vulcan, dec. 2008    Simion Felix Marţian

Crăciun românesc


Poetul:

Se-anină țurțurii de calendar
Și ultima sa filă stă să cearnă
Omăt, când caii crivățului, iar,
Mușcă zăbala, nechezând a iarnă.
O fi zăpadă și prin alte țări,
La fel de rece și de…luminoasă,
Dar scârțâitul ei nu-i nicăieri
Cum este al omătului de-acasă.
Până și zurgălăii de la cai,
Și lemnul când, mușcat de ger, trosnește,
Sună la noi, pe-acest picior de plai,
Ca nicăieri în lume: românește!
Dar decât toate astea mai presus ,
Chiar steaua magilor, ce luminează
La sărbătoarea Pruncului Isus,
Tot românește ne îmbrățișează.
Căci chiar dacă Pruncul sărbătorit
Prin Naștere pământu-ntreg cuprinde,
Niciunde nu-i mai călduros primit
Ca-n țara ce grăiește prin colinde.
Veniți români acasă de Crăciun,
Acel „acasă” care se cunoaște
Prin „mai frumos”, „mai luminos”, „mai bun”,
Și toți să colindăm „Cristos se naște…”
Simion Felix Marțian

Colindul depărtărilor


La moara lui Felix

1

Române, oriunde ai fi
Prin lume, pe calea aleasă,
Ascultă şi poţi auzi
În toate chemarea spre casă.

Te cheamă omătul curat
Din cetini plecate-n mătănii
Şi clinchetul viu, colorat,
Ce-l dau zurgălăii la sănii.

Şi scuturi al iernii cojoc
Când simţi că în tine se-aprinde
Un dor din chemarea de foc
Cuprinsă-n eterne colinde.

Renasc amintirile vii
Cuprinse-n decor de poveste,
Cu îngeri cu chip de copii
Cântând pe sub geam „O, ce veste…”

E iarnă la noi, e Crăciun
Şi tu mai eşti încă departe,
Ai vrea să te-ntorci, dar n-ai cum
Şi simţi o-ntristare aparte.

Atârnă-ţi tristeţea în cui,
Cu noi colindând cu plăcere,
Căci Pruncul şi Naşterea Lui
Nicicând n-au avut frontiere!

Simion Felix Marțian

Vezi articolul original

Anotimpul slavei (Meditație de noiembrie)


 

Fără anestezie 1

Mi-a drapat fereastra cu melancolie
Toamna pe sfârșite, vânătă-n obraz,
Și prin desfrunzirea apăsând pustie,
Lăcrimând cu ploaie bate în pervaz.

Din calești de ceață dă risipei brume
Prin păduri tăcute stinse-n muguri orbi,
Și-aruncând hlamida rece peste lume
Se înstăpânește trâmbițând prin corbi.

Vara-i amintire, strop de nostalgie,
Iarna-și pregătește sania de drum,
Toamna-și fierbe-n ploaie trista agonie,
Eu, în cursa vremii, meditez și spun:

Ne apasă vremea, ploaia ne-ntristează,
Gerul ne-ncolțește șfichiuind cumplit,
Ne sufocă vara când, în strai de-amiază,
Își revarsă lava fiartă la zenit.

Parcă nu-i pământul casa, vatra noastră,
Nu ne vine bine niciun anotimp,
Le privim cum zboară, însă pe fereastră,
Căci sezonul nostru-i…dincolo de timp.

Este anotimpul gloriei eterne,
Diferit în toate de orice clișeu,
Anotimp în care pacea se așterne
Să trăim în slavă, lângă Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 noiembrie 2017

Sonetul harului


 

 

DSCF3840a

Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.

Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.

Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Fără ca aripi de har să mă poarte,

Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Pe aripa harului. Slăvit fii, Isus!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 noiembrie 2017